30 noiembrie 2008

GAURA (Apocrifă de 1 decembrie)


La început nu simţi mare lucru. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Sau poate o căldură care se umflă în burtă, împinsă printre maţe, de chicotelile celor care îşi dau coate pe seama bruştei îmbujorări din obrajii tăi. Dar eşti acolo, ţeapăn, oarecum eroic, în mijlocul careului din curtea şcolii şi steagul ţării tale se ridică pe catarg, trosnit cu zgomot de vânt, în vreme ce dintr-un difuzor strâmb se aude hârâit, dar nu mai puţin solemn, „Trei culori”. Una dintre ele, cea roşie, flutură şi la gâtul tău, iar tu priveşti în sus cu aerul că de-acum încolo eşti cineva, cineva important pentru ţara ta, cineva în rând cu ceilalţi. Acasă toţi te privesc înţelept, numai tata parcă e un pic distant ori, cine ştie, doar obosit. Dumincă mergem într-un oraş din provincie, să ducem bani pentru bunici. N-au pensie şi locuiesc într-o cameră cu două paturi, un lavoar frumos din lemn maro şi o cană mare din porţelan crem, pe strada Viilor, într-o casă veche, unde zilnic două nebune se trag de păr şi ţipă lovindu-se isteric pentru întâietatea din bucătăria comună. Mie îmi place când ne ducem la ei fiindcă de la gară mergem printre şine şi mirosul aspru din traverse mă face să mă simt bărbat. Bunicii mei au domiciliu forţat, nu ies niciodată din oraş şi în fiecare săptămână merg la miliţie să vorbească cu tovarăşul căpitan Spânoche. Nu ştiu de ce, îi ustură ochii când se uită la cravata mea roşie din steag. Schimbă brusc vorba şi desfac cu grijă celofanul aburit al unui borcan cu dulceaţă de nuci verzi. Într-o dimineaţă, Tătăiţă s-a ridicat brusc în capul oaselor, a luat de pe pervaz o fotografie din primul război mondial şi a murit încruntat, scrâşnit, mototolindu-o în pumn. Când i-au schimbat lumânarea din mână, am observat că picurii de ceară fierbinte lăsaseră o gaură ca o arsură, chiar în steagul regimentului din fotografia îngălbenită şi m-am gândit că era ca o pecete, un fel de răsplată, o decoraţie post-mortem pentru felul în care bunicul îşi făcuse datoria faţă de ţară. Când am mai crescut l-am cunoscut pe tovarăşul Firu de la UTC, scund, absolvent de teologie între timp recuperat, apoi pe membrul de partid Octavian, un deputat talentat şi cumsecade, pe tovarăşa Popa, o tipă cu coc, ţâţe mari şi mustaţă, care m-a luat de-o parte să-mi facă abonament la „Scânteia”, apoi rând pe rând, pe turnătorii Nelu şi Gică, pe tovarăşii Ciontu şi Goage, pe activistul Aliodor Stratulat, pe tovarăşa Clătici şi pe securiştii Emil şi Sterian. Toţi îmi explicau că trebuie să-mi fac datoria faţă de ţara mea, chiar dacă înăuntru era din ce în ce mai frig, iar prietenii mei o tuleau unul după altul afară, la Düsseldorf sau Oklahoma. Acasă era din ce în ce mai întuneric, în vreme ce „Trei culori” se cânta din ce în ce mai des. Erau două ore de program la televizor şi „Trei culori” se cânta la început şi la sfârşit. Demult nu mai simţeam nimic în stomac, ca odinioară în curtea şcolii. Tata asculta la nesfârşit un aparat de radio din care, printre hârâieli, se auzea „al dumneavostră Neculai Constantin Munteanu”. În cele din urmă a murit, bătrân şi singur, lăsându-mi un teanc de fotografii din cel de-al doilea război mondial, în care, chiar dacă steagurile rămăseseră întregi, el se alesese la Stalingrad cu o gaură în şold, semn că îşi făcuse datoria pentru ţara lui. Peste gaura din suflet i-am aşezat eu o icoană cu Maica Domnului şi apoi am pus capacul. Părintele m-a lăsat, nu mi-a zis nimic, deşi se spune că nu e voie. Ne-am luat rămas bun acolo, printre cruci, făcându-ne cu mâna. După o săptămână a început revoluţia din decembrie. Gluma cu „Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la română” se transformase peste noapte în ameninţarea încurajatoare „ Nu vă fie frică, Ceauşescu pică”, iar găurile din ţestele şi trupurile tinere de la Universitate făcuseră toate, maldăr la un loc, o gaură mare în steag. La Jilava se trecea printr-un şir de jigodii care loveau cu bocancii şi bulanele, în timp ce şuierau gâfâit: „Ce pizda mătii vrei tu de la ţara asta mă?” Odată cu primii zori, printre tomberoane răsturnate, câini vagabonzi urinau cald peste usturimea rănii. Ce conta că vomiţi icnit şi verde? Prin gaura din steag, ţara, aia care mai trăia, se vedea din nou, iar tu îţi făcuseşi datoria.


Mâine, când ai să te trezeşti, e iar dimineaţă, e început de decembrie şi mulţi sunt mulţumiţi că e cald, au frigiderul plin şi 100 de canale tv. Se uită urât la tine fiindcă tu, nu taci naibii, odată. Nu te potoleşti. Ritualul obişnuit. Pastă de dinţi şi scuipat amestecat cu mult sânge care colorează chiuveta. La început nu simţi nimic. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Duci palma instinctiv la inimă şi te uiţi în oglindă. Semeni cu Hagi, ascultând imnul la meciul de adio, ţinând copiii şi un fanion în cealaltă mână. Doar că ai tăi sunt undeva departe, fiecare pe la treburile lui, fiecare cu fanioanele lui. Când dai mâna la o parte, observi uimit cum în pieptul tău a înflorit o gaură roşie ca o arsură, din care rânjesc, pe rând, chipuri cunoscute: bunicul din primul război mondial, tata cu o icoană în mâini, miliţianul Spânoche, tovarăşul Firu – teologul de la UTC, membrul de partid talentat şi cumsecade Octavian, tovarăşa Popa cu ţâţele şi cocul la fel de mari, turnătorii Nelu şi Gică de la o firmă de cablu, tovarăşii Ciontu şi Goage din Parlament, activistul şi analistul imobiliar dr. Aliodor Stratulat, tovarăşa memorialistă Clătici şi, bineînţeles, securistul Emil, etern, zâmbitor şi statuar, îmbrăcat într-un sacou sport Armani. Un ecou sacadat îţi sparge timpanele: „Ce pizda mătii vrei tu de la ţara asta mă?” Pe urmă o crampă te-ndoaie brusc peste chiuvetă şi vomiţi verde, icnit, exact ca atunci, în decembrie, la Jilava. Atât. Mare scofală nu e. Poate doar o arsură între umăr şi stomac. Un val care urcă şi nu se mai opreşte de parcă ar vrea să dea pe dinafară într-o lacrimă. Nu poate şi în cele din urmă se stinge singur, departe de ţărm.


Apoi chiar că nu mai simţi nimic. Un ţiuit strident, fără sfârşit, şi un număr de înregistrare. Dar tu nu mai eşti acolo. Ai luat-o în sus, potolit, aniversar şi ţeapăn, spre catargul din curtea şcolii. Spre ţara ta.

Răzvan Ionescu


28 noiembrie 2008

LA ÎNTÂLNIRILE DE PESTE VEAC ALE PESCARILOR DE OAMENI

“Au prezentul nu ni-i mare?”
(M. Eminescu, Scrisoarea a III-a)



„Unde locuieşti?”, aşa l-a întrebat pe Hristos, Andrei (andros-bărbat) cel din Betsaida Galileii, fiu al lui Ionà şi ucenic al lui Ioan Botezătorul. „Vino şi vezi” – i-a răspuns Mântuitorul (Ioan 1, 39). Şi tânărul pescar l-a urmat, atras în mreaja tainică a acelui „străin” care tocmai se botezase în apa Iordanului şi care îl va face, aşa cum a promis, „pescar de oameni”(Matei 4, 19). A fost martor la alegerea celorlalţi apostoli. A lăcrimat la vestea uciderii primului său învăţător duhovnicesc, Ioan Botezătorul. S-a întristat la Cina cea de Taină. A fost adânc îndurerat când Iisus Hristos a fost trădat. La judecata Mântuitorului era afară, în curtea pretoriului, împreună cu Ioan. A stat lângă Crucea de pe Golgota. A plâns la punerea în mormânt. Iar în seara de după dimineţa Învierii s-a numărat printre cei în mijlocul cărora s-a arătat Mântuitorul spunându-le „Pace vouă!” (Ioan 20, 19). Acea bucurie a Învierii avea să o împărtăşească pretutindeni, iar Înălţarea Domnului îi va desluşi puterea de neânţeles a mrejei ce l-a cuprins, atunci, la început, făcându-i-o acum pe înţeles. „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi...”(Coloseni 1,26). Mai târziu, prin tragere la sorţi, tânărului pescar din Betsaida Galileii i-a fost rânduită spre propovăduirea Cuvântului, o provincie mai puţin cunoscută în antichitate, Scytia Minor, ţinutul Dobrogei de azi. O tradiţie pioasă aminteşte de un sălaş al Sfântului Apostol Andrei dintr-o peşteră de pe Valea Casimcei, apoi la grotele de la Murfatlar (Basarabi), unde se află faimoasele biserici rupestre, iar colindele ce se cântă în luna lui decembrie (luna lui „Andrea” sau „Undrea”) îl zugrăvesc ca pe acela care anunţă oamenilor darul cerului, pruncul Iisus:

„Spune, spune Moş Andrei,
Cel
cu crucea cea de tei,
Cine-i, cine-i Moş Crăciun,
Moş Crăciun, cel mai bătrân?

Moş Crăciun e tatăl vostru,
E şi Dumnezeu nostru.
El a făcut şi pe pom
Şi pe capră şi pe om

....................................

Ţa, ţa, ţa, Căpriţă ţa,
Trece-mă şi Dunărea.
Ca să afle Dacia
Că s-a născut Mesia..."

Tânărul pescar de odinioară, prins în mreaja Tainei lui Hristos la apa Iordanului, ajuns el însuşi după o vreme pescar de oameni în ţinuturi de legendă, va trece Dunărea în aceste zile ale sfârşitului de an 2008, ca să-şi afle răgaz la tâmpla celui ce i-a purtat numele îngeresc prin vremi, adăugându-l el însuşi jertfă pe scaunul vechii Mitropolii de Transilvania: Andrei Şaguna.
Pornind aşadar din cel mai cunoscut sălaş al său, Peştera Sfântului Aposto
l Andrei de lângă localitatea dobrogeană Ion Corvin, purtat de preoţi şi monahi, în fruntea cărora se va afla Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, Andrei Apostolul va lua calea tocmai dincolo de munţi, în ţinutul Transilvaniei spre a se întâlni cu Andrei Mitropolitul, la două veacuri de la naşterea acestuia, ca semn al unităţii de credinţă şi de neam, întru neuitarea idealului de unitate naţională împlinit într-un 1 decembrie 1918. Pe calea ce leagă ţinuturile dintre marea cea mare şi munţii ce ne-au fost odată amară piatră de hotar, Andrei Apostolul va fi însoţit de osemintele nestricăcioase a doi mari creştini, Sfinţii Mucenici Epictet Preotul şi Astion Monahul, descoperite la începutul acestui veac pe şantierul arheologic al Cetăţii Halmyris, între Murighiol şi Dunavăţ.

În acele părţi ale Dobrogei, undeva pe la anii 298-303, ori poate mai curând, în vremea persecuţiilor împăratului Diocleţian, cei doi au pătimit şi în cele din urmă au primit moarte martirică. Cea mai veche colecţie de acte martirice, „Acta Sanctorum”, iniţiată de un iezuit olandez (Jean Bolland), descrie suferinţele lor în amănunt. Aşadar, începătorul creştinismului autohton însoţit de începătorii martiriului creştin din ţinuturile de la margine de mare ale Dobrogei, vin în aceste zile în zidirile creştine de dincolo de munţi ce poartă în vecie pecetea Mitropolitului Andrei, la rându-i un începător.


„Începător a toate”, aşa i s-a spus lui Andrei Şaguna. Ani după ani, secole de-a rândul, ca într-un coşmar ce părea că nu are sfârşit, Transilvania a rezistat tuturor prigonirilor şi încercărilor care i-au pus în cumpănă limba şi credinţa. Şi-atunci când totul era pierdut, când sfârşitul părea să se apropie inexorabil, atunci s-a ivit Şaguna. Mitropolitul Andrei un om la răscruce de vremi, asemeni celui al cărui nume sfânt i-a fost dat la călugărie, Andrei Apostolul, venit şi el la răscrucea timpului, când Vechea Lege se sfârşea în începutul Legii Celei Noi. Mitropolitul a ştiut să reaprindă flacăra nădejdii în sufletul celor care la ei acasă erau trataţi asemeni unor străini lipsiţi de drepturi. Când ardelenii l-au avut pe Horea şi ai săi, li s-a înăbuşit izvorul, iar dacă l-au avut pe Iancu l-au silit la ani îndelungaţi de însingurare, cântând pribeag din fluier. Până aproape de pierderea minţilor. Până la nebunie. Până la dispariţie. Dar a venit Şaguna. În urma sa aveau să răsară şcoli, gimnazii, facultăţi, tipografii, publicaţii, cărţi în limba română, abecedare, manuale de teologie, o nouă catedrală la Sibiu. Biserica însăşi avea să se organizează după un statut alcătuit de el, statut ce-avea să intre în istorie. „Unde locuieşti?”, poate că-l va întreba Mitropolitul pe Apostolul sosit acum din depărtări. „Peste tot acolo unde Hristos rămâne viu în inimile celor care n-au ostenit să creadă-n Înviere”, îi va răspunde cel dintâi chemat a fi pescar de oameni. „Iar Taina mrejei începuturilor se află acolo, în adâncimile de necuprins, izvodite de Cel al cărui Duh şi-a-ntins odinioară aripile de păzitor deasupra apelor...”.

Şi totuşi, la întâlnirile de peste veac ale pescarilor de oameni, astăzi, când Andrei Apostolul şi Andrei Mitropolitul se vor lăsa cuprinşi de îmbrăţişarea liturgică a veşnicului acum în cetatea creştină de la poalele Tâmpei, loc de ctitorie al primei şcoli în limba română şi locul unde, dacă-ţi laşi pleoapele să cadă, mai poţi încă afla, cu ochii minţii, urmele paşilor lui Anton Pann, cântăreţul veşnic sărac şi îndrăgostit de la biserica Sfântul Nicolae din Şchei, astăzi aşadar, privind cu sfială printre genele abia întredeschise temător, înspre lumea pe care laolaltă o alcătuim, nu se poate să nu simţi nevoia să scrâşneşti, dureros, oricât ai vrea să uiţi, laolaltă cu Eminescu, cel ce-a văzut odinioară în Şaguna, omul politic până-n tălpi:

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...”

Răzvan Ionescu

Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului

25 noiembrie 2008

ROMÂNIA ŞI JULIETA LA FIX

În satul unde locuiesc, Julieta are 90 de ani şi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Răbdătoare aşteaptă să vină vacile. Ea n-are, da’ nu contează, aşteaptă. Vacile sunt tot alea de anul trecut şi tot alea de acum doi ani. Doar că acum le-atârnă un biscuit din ureche. Fără el cică nu pot intra în Europa. „Nouă când ne pune dom’ doctor?” Tuşat că-mi recunoaşte studiile îi răspund timid şi competent: „Nu mai e mult”. Şi uite aşa, viaţa se scurge liniştit mai departe. La câţiva paşi, pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi bicilişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, către Italia ori Spania. „Or plecat saşii, pleacă şi românii” şuieră Julieta plescăind cu năduf. Ia s-o-ntărât, îmi zic. „Şi matale?” Nu-i trebuie mult. „Io? Cu eştia dom’ doctor”, şi-mi arată un pâlc de puradei de-o culoare incertă, năvălind dintr-o casă mare săsească ce stă să se prăbuşească. Vacile tot nu vin, dar Julieta nu se impacientează, aşteaptă. După 90 la ea şi după ‘90 la noi, timpul curge altfel. E singura din tot satul care mai are flori la drum, aşa cum era odată pe vremea saşilor. De-asta aşteaptă vacile, să nu i le calce.

Hermann are părul roşu, vreo 70 de ani şi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci şi jumătate ale amiezii se îndreaptă către capul satului ros de contradicţii. Nu e sas, e refugiat basarabean şi turnător. La Securitate. A vândut saşi cu nemiluita. Pe mărci. Bune ş-alea. Are benzinărie cu cifră octanică nesigură, da’ acasă i-au tăiat gazele şi i-au luat bunătate de contor. Nu le-a plătit. Are Mercedes, da’ merge vioi cu bicicleta Tohan second-hand. Cu ciucurei roşii. Asta fiindcă Julieta îl blestemă, făcându-şi de fiecare dată când trece o cruce mare. „Doamne ajută!” – zice ea uitându-se către cer, ca într-o înţelegere ştiută doar de ea şi Dumnezeu. Deşi a fost expert în lucrul operativ cu organele, Hermann e sperios şi credincios. În fiecare duminică e la biserică. Nu cu bicicleta, cu Mercedesul. Prudent, şi-a legat ciucurei roşii şi merge doar pe vis-à-vis. Camioanele şi limuzinele cu număr de Germania trec, dar glasul Julietei le întrece, semn că tradiţia, la nevoie, e mai tare decât tehnologia iar mişcarea de rezistenţă n-a putut fi înnăbuşită: „Peco ciucurel! Peco ciucurel!” strigă ea, şi iar se uită-n sus către tainica ei înţelegere! Hermann scuipă în sân şi o coteşte normal spre benzinărie. Normal, adică la stânga. Dar vacile tot nu vin. Julieta plescăie cu năduf şi aşteaptă.

La 50 de km de Julieta e oraşul. În oraş e Pişta. Şi el are program fix. Aşteaptă. Nu vacile. Aşteaptă de la ora 11 poştaşul cu „ordonanţa”. Adică banii că l-au disponibilizat. Au fost vreo 40000 de muncitori. Angajaţi au mai rămas 3000. Şi nici ăştia nu se simt prea bine. Pişta nu e ungur. Îl cheamă Dumitru şi e de pe lângă Botoşani. „Pişta” i-au zis băieţii ca semn că Transilvania l-a asimilat iar Europa nu are a se îngrijora în privinţa conflictelor inter-etnice. Stă la un cămin de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’” pe care nefamiliştii l-au cumpărat „pi vremia lu’ Iliescu” şi-acuma sunt ceea ce neam de neamul lor de nefamilişti n-a fost. Adică proprietari. Stă afară pe o băncuţă la stradă, e răguşit, aşteaptă şi fumează. Trei pachete pe zi. „De ce nu te duci acasă, Pişta?” – îl întreb. Se uită la mine chiorâş. „Hăleu !!! Da’ vreaţi sî ştiţi şi saraşie îi p’acolo?” Mă uit un pic nedumerit la căminu’ de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’”, altminteri mucegăit şi cu termopan. Întreb. „Şi ce faci?” Se uită la mine şoltic. „Beu şi aştiept ordonanţa, şe sî fac? Acasî aştiptam vaşili.” Mă uit la Pişta şi mă gândesc cum a dat răzeşul, din raţiuni superioare de stat, spaţiul mioritic pe spaţiul locativ.

Vaci... de Bucureşti

Colţea e sculer-matriţer şi are şi el program fix. E beat încă din zori. E dintr-o aşezare de sub munte, da’ soţia a vrut la bloc. Şi el a dat spaţiul mioritic pe spaţiul locativ. Numai că-ncearcă cu orice preţ să-l facă la loc mioritic. Stă la parter, a plantat roşii, ceapă şi salată pe pajiştea din faţă, are cuşti cu vreo duzină de porumbei călători şi câţiva pitici din gips. Şi el aşteaptă. Tot ordonanţa. Chiar dacă e beat din zori, munceşte tot de atunci. Coseşte printre blocuri, tunde boscheţii, văruieşte copacii, altoieşte trandafiri şi se lasă altoit de nevastă. Apoi se culcă în iarbă, printre pitici. Iubeşte copiii, e beat şi vesel. Dacă îl chemi să te ajute, la orice oră vine imediat şi sparge tot. E mereu beat dar plin de voioşie şi bune intenţii.

Eu sunt de la oraş, sunt bugetar, da’ îmi place la ţară, aşa că am şi eu program fix. Vara stau cu Julieta şi aştept vacile. Nu beau, nu sunt beat da’ ceva ameţeli tot am. De vreo cinşpe ani am ameţeli, iar când mă gândesc la 2007, 2008, ş.a.m.d., mă ia cu vertij. D’aia vin la ţară, să mă refac. Mi-am dat doctoratu’, şi sunt plin de citate. Unul, al lui Cioran, nu-mi dă pace. Cică singurul element cu adevărat original al culturii româneşti este ţăranul.Îmi plac vacile, îmi place mirosul de iarbă cosită şi balegă. Îmi place de Julieta şi aştept împreună cu ea Europa la şosea, ca doi îndrăgostiţi seara, cerul albastru înstelat, într-un balcon shakespearian. Numai că Europa şi vacile întârzie. Doamna Güngy care are fata măritată la Budapesta şi este îndrăgostită de Duna Tv (deşi se uită uneori şi la programu’ unu), râde de noi şi-mi spune că vacile sunt la Bucureşti. „Le-am văzut la televizor. N-au biscuit în ureche ca ale noastre, dar sunt toate colorate. Ioi, iştenem, oamenii zice că sunt vacile lu’ Mantale” râde Doamna Güngy scăpând singurul dezacord al sezonului. Eh, ce vreţi, lume invidioasă, fiecare cu vacile lui” – încerc eu să împac lucrurile.

Vacile... "lu' Mantale"


Limuzinele cu număr de Germania se-amestecă mai departe aiuritor laolaltă cu biciclişti debili şi cai delabraţi. Printre ei, Hermann se-ntoarce panicat că sensul circulaţiei rutiere îl sileşte să se apropie periculos de Julieta. Furios îşi scoate cât mai la vedere ciucureii. Julieta îşi face o cruce mare. Automat îmi fac şi eu. Julieta se uită la cer şi ştie de ce. Eu mă uit în pământ şi nu ştiu pentru ce. Toţi au program fix. Chiar şi vacile care au apărut, în sfârşit, în zare. Doar Europa nu. Habar n-are ce pierde.

Răzvan Ionescu



Prototip


Din volumul "România şi Julieta la fix - scrieri apocrife" (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007)


22 noiembrie 2008

ÎNTOARCEREA ÎN DACIA

În două numere la rând ale „Foii pentru minte, inimă şi literatură” din Gazeta de Transilvania (30 august şi 6 septembrie a.c.) am scris un text intitulat „Despre o anume fericire”(text care poate fi găsit şi în arhiva blogului d-lui Răzvan Codrescu). Pe parcursul a două episoade, pornind de la neiertătoarea luciditate a lui Oscar Steinhard (tatăl lui Nicolae Steinhardt) dintr-un sfârşit de august 1944, când a „sancţionat” entuziasmul celor care întâmpinau intrarea trupelor sovietice în Bucureşti spunându-le: „Staţi şi vă uitaţi şi nu ştiţi ce vă aşteaptă...”, arătam, cu îngrijorare, că primejdia repetării utopiilor din trecut este astăzi mai însemnată ca oricând. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de fascism ale cărui resuscitări sunt ţinute în frâu pe de o parte de unanimitatea condamnării lui, iar pe de altă partea de legitima neuitare a suferinţei poporului evreu, comunismul se plimbă nestingherit prin lume, deghizat în policrome haine de carnaval, profitând de un tratament preferenţial, răsfăţat şi tandru, din partea celor care îi atribuie doar accidente economice de parcurs, nu şi eşecuri de sistem, amnezici la milioanele de morţi cu care secera şi ciocanul a umplut ţărâna lumii. După modelul mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa care, ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, iartă şi tot iartă, drăgăstoase, ofuscate şi tâmpe, nesfârşitele obrăznicii ale odraslei Goe, până când infatigabilul vlăstar, îmbrăcat în costum de marinel, ajunge să oprească ditamai acceleratul, cu sprijinul neprecupeţit al sirenei lui Vasile Roaită, sau mă rog, al semnalului de alarmă! La urmă, când să afli făptaşul, ia-l de unde nu-i, nimeni nu mai poate desluşi prin învălmăşeală, „cine a tras de manivelă”. Suspecţii, în pofida zdruncinăturii accentuate, dorm adânc, pufăind uşor, asemeni trenului rămas de izbelişte în câmp, la km.24, între Buftea şi Periş. Tot cu prilejul celor două episoade amintite mai spuneam că, pentru eşecurile lumii de azi perspectiva creştină „asupra fericirii” ca şi cultivarea discernământului (esenţială în axiologia patristică) ar putea scuti pe viitor lumea de excese, adică de aspiraţia de a ridica pe pământ împărăţii utopice, luându-se la întrecere cu Dumnezeu. Numai că, într-o societate secularizată recursul la învăţăturile creştine fiind din ce în ce mai greu de auzit din pricina zgomotului de fond, mă gândeam (nu fără o amară ironie în final) că ar fi de încercat măcar recuperarea dimensiunilor mici, intermediare, de felul preceptelor morale pe care Alexandru Vlahuţă le recomanda fiicei sale Margareta la împlinirea vârstei de 17 ani. Atât mi-a trebuit! Internetul evlavios de nişă şi-a întrerupt ascensiunea spre tării şi s-a prăbuşit prob şi duhovniceşte asupra mea de la înălţimea treptei a şaptea a „Scării” Sfântului Ioan, numit la tinereţe şi Scolasticul, sancţionându-mi derapajele doctrinare şi „interpretarea creştină”(?!) a epistolei lui Vlahuţă, trecându-mă atât anonim, cât mai cu seamă pseudonim, prin scurte proceduri purificatoare, de la teologia lacrimilor şi până molitvele Sfântului Vasile cel Mare! Ce-i spunea dară, în nimicnicia sa, bietul şi hulitul Vlahuţă, acum mai bine de 100 de ani, fiicei sale aflate la final de adolescenţă?

Îi spunea că adevărata fericire o poţi afla doar atunci când eşti pregătit sufleteşte. Iar sufletul se pregăteşte în fiecare zi a vieţii prin fapte personale, prin lupta cu prostia fudulă din noi, cu răutatea şi cu necinstea care zac în fiecare. O îndemna totodată să fie modestă şi să încerce să nu adune de-alungul vieţii fapte de care mai târziu să-i fie ruşine. „Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată” – încheia nefericitul Vlahuţă, întinând astfel încă odată axiologia moralei creştine internaute şi internaţionale, neamintind vai! - o iotă, despre perspectiva universală a mântuirii, necum câte ceva despre Împărăţia cerurilor ori iminenta apropiere a vremurilor de apoi. Cu alte cuvinte, îi propunea fiicei sale să se îndrepte către împlinirea proiectelor mari şi ambiţioase specifice vârstei, cu răbdare, tenacitate atentă, împlinind mai întâi constant, minuţios, diurn, proiectele mici. Ce vedem noi astăzi în cadrul paradei circului electoral autohton, dincolo de nătărăii care au siluit cu chipurile nimicniciei şi minciunii lor, atât stâlpii şi cerul, cât şi râul dimpreună cu ramul?

Perspectivele măreţe şi rocamboleşti a mii de kilometri de autostradă, case, bunăstare, pensii, zeci de mii de euro ce-o să se reverse în buzunarele hămesite ale emigrantului român zvârlit pe Iza, de briza crizei din Ibiza, dar mai cu seamă o ţară normală (auzi dumneata!), fredonată, când sprinţar pe ritmuri de manele, când slavoslovită pios în eşantioane de „Tatăl nostru”, sau dând buzna şi îngrozind cetăţeanul, şi aşa sătul de masa hoţilor care se-ndreaptă către el din patru-n patru ani cu mâna întinsă, asemeni grozavei locomotive a fraţilor Lumière din anii de pionerat ai cinematofrafului. Preşedintele însuşi propune năstruşnic la ceas de cumpănă întoarcerea în Dacia şi salvarea economiei autohtone (la ani buni de la dispariţia ei), promiţându-ne incursiuni graţioase în căutarea merelor de Voineşti, a roşiilor de Mehedinţi, a pepenilor de Dăbuleni şi a cârnaţilor Dalli S.A. de Pleşcoi. Alţii, fără să mai stea pe gânduri, ne propun de-a dreptul daci cruzi, serviţi natur, şi colive grandioase înveşmântate în drapelul naţional. Căutătura destul de melancolică din ochii electoratului ar trebui să-i pună pe gânduri, dându-le de înţeles asupra interesului minim cu care îi va gratula la 30 noiembrie anul curent. Dată când e preconizată „Întoarcerea aleşilor în Dacia pustiită şi fără de popor”.

Pe vremuri în filmele istorice ale cinematografiei comuniste pentru scenele de confruntare dintre oşti, se foloseau regimente întregi de soldaţi în termen ai armatei române, îmbrăcaţi după caz, conform scenariului, în veşmintele potrivite fiecărui neam beligerant. Într-un astfel de moment auroral al cinematografului autohton când, într-un peisaj auster şi stâncos, trebuiau să se confrunte mulţimile soldaţilor romani şi cele ale dacilor megieşi întru simbioza idilică nepresimţită atunci, regimentul (sau regimentele) distribuite în rolul armatei dacilor au lipsit de la filmare, lăsând parcă sfidător, totul în seama romanilor, care aşteptau cuminţi şi gata echipaţi comanda „motor” a regizorului. Acesta îşi pierduse răbdarea şi, de o bună bucată de vreme, defila în sus şi în jos prin faţa romanilor rebegiţi de frig, urlând isteric şi ameninţând cu iminenta pedeapsă a Partidului, din sarcina expresă a căruia se executa acea peliculă, în faţa căreia cinefili de pretutindeni se pregăteau deja să se unească în faptă şi în gând. În plină criză de isterie a creatorului, unul dintre romani, pe cât de mic, pe-atât de oacheş, cu accente şi tonalităţi specifice etniei, sătul de acutele regizorului, le-a curmat brusc, lăsând perplex întreaga asistenţă: „Ha nu înţăleg dă ce va suparaţi şi strigaţi la noi! Că noi, romanii, am venit! N-a venit dacii!”.

Recunoaşterea lucidă a acestei „absenţe” cumva simbolice de la întâlnirile noastre cu istoria, coroborată cu realitatea la zi a absenţei unui neam intrat parcă în dezintegrare după experienţa comunistă, ar trebui să trezească în noi, măcar instinctiv resursele vindecării. Iată de ce insist, spre disperarea şi furia iminentă a celor care propun proiecte de anvergură, fie fundamentate sociologic, fie teologic, ori amândouă la un loc, întru legitima recuperare a unor valori naţionale profunde, pervertite de comunism în ultima jumătate de secol şi de mulţi alţii de-a lungul devenirii noastre, să-şi aducă aminte înainte de a forţa întreit bidivii noilor cruciade, de conţinutul scrisorii bietului proscris Vlahuţă şi, a şi mai bietelor sale proiecte morale minore. Aş propune aşadar, pentru început câteva ţinte de atenţie, ce-i drept mici, din perspectivă eshatologică universală, dar grandioase din perspectiva moral-sanitară a imediatului şi a ispitelor cotidiene: săpunul, spălatul, pasta de dinţi, curăţenia all inclusive (nu scuipa, nu arunca pe jos), cititul (în sensul deprinderii limbii materne, scris şi vorbit - respectiv ameliorarea răcnetului şi scrâşnetului). Apoi, treimea neaoşă: minţitul, furatul şi descurcatul. Adică mai precis reducerea lor. Măcar cu 20% pe perioada următorului ciclu electoral, având în vedere că e criză. În pauze aş mai încerca exerciţii în reprize scurte de ceea ce Tadeusz Kotarbinski numea „lucrul bine făcut”. Un asemnea demers politico-sanitar de primenire trupească şi sufletească, poate că ar mai curăţi dreapta de stânga şi ar deschide perspectiva tânărului politician de mâine de a putea fi într-adevăr curajos, responsabil şi el însuşi. Adică nici Iliescu de ieri, dar nici „omul lui Liiceanu” de azi!



Răzvan Ionescu

20 noiembrie 2008

DANSUL DE LOGODNĂ


Astăzi înainte însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cântăm: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului (Tropar la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, 21 noiembrie[i]).

Atunci când Sfânta şi Neprihănita Fecioară, Cea dăruită de Dumnezeu unei omeniri sterpe – consecinţă a păcatului -, a împlinit doi ani, tatăl ei, Ioachim, i-a spus Anei, soţia sa: „Să o ducem la Templul lui Dumnezeu şi să împlinim astfel făgăduinţa făcută, de a o dărui Celui Atotputernic de la cea mai fragedă vârstă”. Ana i-a răspuns cu grijă înţeleaptă: „Să aşteptăm mai bine până va împlini trei ani, fiindcă s-ar putea ca altminteri să plângă după tatăl şi după mama ei, iar atunci poate că nu va mai rămâne în Casa Domnului”. Aşa că pe firul vremii iconomia lui Dumnezeu a mai tors un an… La soroc, aşadar atunci când a împlinit vârsta de trei ani, cei doi soţi au hotărât că a venit vremea să o dăruiscă pe copilă Templului. Ioachim a dat de veste tinerelor fecioare iudee să-i însoţească, alcătuind după rânduială cortegiul, dar şi cu gândul că acestea mergând în faţă, cu făclii aprinse, către Templu, copila va fi atrasă de lumină şi nu va simţi nevoia să privească în urmă, căutându-şi părinţii. Însă Sfânta Fecioară în curăţia ei, crescută şi ocrotită de Bunul Dumnezeu încă de la naştere la o altitudine duhovnicească deasupra oricărei fiinţe create, a început pur şi simplu să alerge către Templu, trecând înaintea alaiului de fecioare fără nici cea mai mică privire aruncată în urmă, către lume, aruncându-se în braţele Marelui Preot Zaharia, care o aştepta în piaţa din faţa Templu împreună cu ceilalţi bătrâni înţelepţi. Marele Preot o binecuvintează zicând: „Domnul Dumnezeu a slăvit Numele Tău pentru toate veacurile. Căci în Tine, Marie, El va arăta izbăvirea pe care a rânduit-o poporului său”. Şi, lucru de mare mirare pentru lumea Vechiului Legământ, a lăsat-o pe copilă să intre în Sfânta Sfintelor, adică acolo unde doar el, Marele Preot putea intra, şi asta numa odată în an, la Ziua Ispăşirii[ii]. Acolo a aşezat-o pe cea de-a treia treaptă a Altarului, iar Dumnezeu însuşi a binecuvântat-o. De bucurie şi ca semn de mulţumire Fecioara a început copilăreşte să danseze uluind pe toţi cei de faţă care priveau ca la una din marile minuni şi taine pe care Dumnezeu avea să le desăvârşească în trupul Ei. Lăsând astfel în urmă lumea, părinţii şi orice legătură cu lucrurile mişcătoare, Sfânta Fecioară a rămas acolo în Templu vreme de nouă ani. În tot acest timp Arhanghelul Gavriil îi aducea o hrană aparte, duhovnicească. Aşa a dus acolo Maria, viaţă cerească, mai înbunătăţită decât cea a primilor oameni din Paradisul rânduit de Creator. Fără suspine, fără dureri, dincolo de orice trebuinţe lumeşti Ea trăia numai pentru Dumnezeu, cu toată puterea minţii adunată întru contemplarea frumuseţii Creatorului. Prin rugăciune neîncetată şi trezvie, Sfânta Copilă avea să dobândească curăţia inimii astfel încât să fie oglindă limpede şi vie în care să se poată răsfrânge slava deplină a lui Dumnezeu. Zi după zi, ceas după ceas, se-nveşmânta în strălucitoarele haine ale virtuţii, asemeni unei logodnice gata să întâmpine în propriul ei trup pe Hristos, Mirele dumnezeiesc. Ea a înţeles că tot acest timp i-a fost de trebuinţă însuşi Timpului, pentru că Dumnezeu să poată rândui astfel o maică din mijlocul acestei lumi răzvrătite şi că tocmai Ea, Copila Neprihănită fusese aleasă să devină adevăratul Templu Viu al lui Dumnezeu. A înţeles că Ea este Sanctuar şi Tabernacol al Cuvântului, Chivot al Legii Noi, Vasul cu mană cerească, Toiagul odrăslit al lui Aaron, Scară ce leagă iarăşi pământul de cer, Fântână vie şi pecetluită din care izvorăşte iarăşi către noi Viaţa cea veşnică.


Ziua când Maica Domnului, copilă fiind, a pătruns în Sfânta Sfintelor este socotită zi a logodnei lui Dumnezeu cu natura umană. Iată de ce acum, Biserica îi îndeamnă pe toţi iubitorii de Dumnezeu şi de Hristos să se retragă ei înşişi în templul inimii lor, pentru a pregăti sosirea Domnului, în pace şi în rugăciune, ţinându-se asemeni Împărătesei Maici, departe de suspinele şi durerile acestei lumi.

Schitul Vovidenia, Vânători-Neamţ

În tradiţia populară românească acestei zile i se spune Ovidenie, Obrejenie prin nunele părţi din Oltenia, Obedenie prin Muscel, Vovedenie sau Vovidenie. În această zi s-a vădit lumea pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveştenie[iii]. De aici urmează credinţa că această sărbătoare se ţine pentru ochii ce văd, „pentru vederi”. În acest scop, unii oameni sfinţesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia la nevoie se şterge pe ochi, cu apă.

Tot în această zi de Ovidenii, cred unii români din Bucovina că s-a născut Domnul Hristos. Deci, ca şi la Crăciun, unii ca aceia ce cred, zic că cerul se deschide şi vitele vorbesc. Noaptea se petrece cu lumină şi cu foc aprins. Prin împrejurimile Cernăuţilor, spre această zi se pune într-o strachină apă „la privighiat”. De strachină se lipeşte o lumânare aprinsă. De cu seară, oamenii fac o sută de mătănii, la miezul nopţii altă sută şi în zorii zilei alta. Această apă privighiată este „de mare ajutor”, dacă se spală cineva cu dânsa, pentru sănătatea trupului şi pentru adăpost împotriva răutăţii omeneşti. Tot prin Bucovina se spune că „Vovidenia o ţin şi turcii” şi din această zi se socoteşte a începe iarna.(Tudor Pamfile, „Sărbătorile la români”). Acum, prin unele părţi, copiii pun în vase cu apă crengi de măr. Ţinute la lumină şi căldură, crengile înmuguresc şi înfloresc, fiind folosite în noaptea de Anul Nou drept sorcove.


Vechea biserică din lemn a Putnei,
cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului


„Singurică singurea
Şi creştea, mereu creştea,
Şi voinică se făcea,
Şi voinică şi frumoasă
Ca o floricic-aleasă
Şi a lumii-mpărăteasă!”



Catapeteasma Bisericii vechi din lemn de la Putna,
cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului



Răzvan Ionescu


[i] Ziua în care se prăznuieste Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare dedicată Fecioarei Maria, înscrisă în calendar din secolul VI, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia lui Iustinian, la 20 noiembrie anul 543, o biserică numită „Sfînta Maria cea Nouă“. Conform obiceiului, a doua zi dupa sfinţire, adica la 21 noiembrie, a inceput sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adica însăşi Sfinta Fecioara, aducerea ei la Templu. Sărbătoarea cu dată fixă, 21 noiembrie, s-a extins apoi în tot Orientul creştin, cît şi în Occident.

[ii] Ziua ispăşirii a servit ca o aducere aminte că jertfele aduse în fiecare zi, în fiecare săptămână şi în fiecare lună pe altarul pentru arderea tot nu erau îndeajuns pentru ispăşirea de păcat. Astfel încât în această zi, a 10-a a lunii a 7-a (Tişri, septembrie/octombrie) Marele Preot făcea ispăşire pentru toate nelegiuirile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit”. Ispăşirea era făcută mai întâi pentru preoţi, deoarece mediatorul dintre Dumnezeu şi poporul Său trebuia să fie curat din punct de vedere ceremonial. Şi sanctuarul era curăţat, dat fiindcă acesta era pângărit prin prezenţa şi slujirea oamenilor păcătoşi. În zilele de astăzi Ziua Ispăşirii (Yom Kippur) este ultima din cele 10 zile de pocăinţă care încep cu Roş Haşana – Anul nou ebraic.

[iii] Buna Vestire (sărbătoare cu dată fixă în calendarul creştin-ortodox, 25 martie, zi în care Sfântul Arhanghel Gavriil îi vesteşte Fecioarei că va lua în pântece prunc şi va naşte fiu şi numele lui va fi Iisus. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui PreaÎnalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

Elementele oarecum inedite din acest episod marianic vin pe firul Tradiţiei dinspre o apocrifă a veacului al II-lea, Protoevanghelia lui Iacob (7, 1-3) despre care au avut cunoştinţă autorii programului iconografic de la gropniţa Mănăstirii Humor. De asemeni, alte detalii despre felul în care se înfăţişa lumii la acei ani ai unei copilării sfinte, Maria, Maica Domnului, ne oferă o altă apocrifă datând din cea de-a doua jumătate a secolului al al VI-lea, Evanghelia lui Pseudo-Matei (6, 1-3). Pentru o mai bună cunoaştere a acestor surse, vezi Evanghelii apocrife (trad., studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Bădiliţă), Polirom, 2002.

17 noiembrie 2008

FEMEIA DE LA SUCEVIŢA

Biserica Mănăstirii Suceviţa

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. […] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: “Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facere 2, 18-23)

Mare trebuie să fi fost mirarea pe care o va fi simţit întâiul om, buimăcit de somn, trezit intempestiv faţă în faţă cu acea arătare minunată, semn de netăgăduit al iubirii lui Dumnezeu către el. Această uimire ne mai poticneşte şi astăzi mersul către eternitate, în ciuda faptului că de atunci a trecut ceva vreme. Scoţând lumea din netocmire, Creatorul a văzut cu fiecare din actele sale că e bine. Textul grecesc al istoriei biblice spune kalon (frumos) şi nu agathon (bun), iar pe de altă parte cuvântul evreiesc folosit pentru această ipostază înseamnă şi bine şi frumos. Aşadar, cu fiecare zi a scoaterii sale din netocmire, toate erau pe pământ bune şi frumoase. Singurătatea omului însă, a fost cel dintâi lucru care nu a mai fost nici bun şi nici frumos. Cu alte cuvinte, mai întâi de toate, femeia a reprezentat o reintrare în armonia universală a iubirii originare care a dus la creaţia lumii, o reintrare în ordinea iniţială a frumuseţii şi binelui. Frumuseţea este pentru femeie un dar şi un dat ontologic. Sara, soţia lui Avraam era femeie frumoasă la chip (Facere 12,11), şi de frica egiptenilor Avraam o va prezenta drept sora sa; Rebeca, nepoata lui Avraam, era la rându-i frumoasă la chip (Facere24,16); cea mai mică dintre fetele lui Laban – Rahila – era chipeşă la statură şi tare frumoasă la faţă (Facere 29,17); moabiteanca Rut era harnică, modestă la fire şi plăcută la înfăţişare (Cartea Rut) Abigail, femeia lui Nabal, era foarte deşteaptă şi frumoasă la chip (I Regi 25,3); Estera era mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip (Estera2,7) ; Iudita, văduva lui Manase era frumoasă la stat şi fermecătoare la chip (Cartea Iuditei 8,7). Ea îşi va folosi frumuseţea şi înţelepciunea pentru a-şi salva poporul de prigonirea şi asuprirea asirienilor. Susana, femeia lui Ioachim din Babilon, era frumoasă foarte şi cu frica lui Dumnezeu (Istoria Susanei 1,2). Ea este poate una din cele mai dramatice şi tulburătoare dovezi de virtute împinsă pană în pragul sacrificiului de sine.

Noul Testament aduce prin Maica Domnului însăşi frumuseţea lumii, o frumuseţe restaurată prin Cel pe care îl poartă în pântecele său. “Singur numele Născătoarei (Theotokos), Maica Domnului cuprinde în sine întreaga taină a iconomiei mântuirii”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Sfinţii Părinţi fac o analogie între Eva, Maria şi Biserică. Maria este Femeia duşman al Şarpelui, fecioara ce întruchipează sfinţenia umană, noua Evă-Viaţă care salvează şi apără lumea, sub chipul Bisericii, care nu întâmplător o preamăreşte astfel: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-Te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Cea dintâi fiinţă omenească îndumnezeită este aşadar o femeie. În ea se împlineşte vocaţia duhovnicească a umanităţii şi a universului. Pentru Paul Evdokimov, soluţia creştină în ceea ce priveşte femeia se află în acest arhetip al Maicii Domnului şi al femeii din Apocalipsă înveştmântată în Soare care zămisleşte chipul dumnezeiesc pe pământ şi chipul omenesc în ceruri.

Se spune că demult, cu mai bine de cinci sute ani în urmă, câţiva călugări şi-au făcut din trunchiuri de copac câteva colibe, o bisericuţă din lemn şi s-au aşezat pe locurile unde nu după puţină vreme avea să se nască Mânăstirea Suceviţa. Cu toate că li se dusese vestea pentru viaţa lor duhovnicească, cu toate că bisericuţa de lemn devenise cu timpul neîncăpătoare, nu găsiseră nici un sprijin în a porni ridicarea alteia din piatră, aşa cum şi-ar fi dorit. Vremurile erau grele şi lipsă de multe. Doar o femeie, căreia nimeni nu-i mai ştie azi numele, a adus, vreme de 30 de ani, în carul ei tras de o pereche de boi, cele necesare ridicării locaşului. Nu a cerut pentru asta nimic, decât într-un târziu a mărturisit că şi-ar fi dorit să-şi aibă în interiorul bisericii un sălaş al ei de îngropăciune. Episcopul locului, împreună cu celelalte feţe bisericeşti, nu au fost de acord. Abia după moartea femeii au dat poruncă să se cioplească din piatră chipul ei şi l-au aşezat undeva deasupra contrafortului de est al zidului ce împrejmuieşte biserica.

Asemeni unei păsări-duh, chipul cioplit în piatră al femeii pare că poartă în spate zidurile groase ale incintei, absorbind mânăstirea pe care a zămislit-o în zborul ei către înalt. Numele ei s-a pierdut. Nu mai există nicăieri. Asemeni vechilor iconari, care nu-şi semnau niciodată icoanele cu numele lor, ci doar “mâna lui Ion”, semn că icoana – lucrare teandrică – a fost doar făcută de mâna lui, la rându-i o prelungire a Mângâietorului, din amintirea femeii cu pricina a rămas astăzi doar chipul ei cioplit de pasăre-duh. I-am găsit numele, în mijlocul pajiştilor din Bucovina, într-o după-amiază ploioasă de vară, scrilejit pe-un colţ de curcubeu : Suceviţa Cerurilor.

Contrafortul pe muchia căruia se află chipul în piatră al
"Femeii de la Suceviţa"


Răzvan Ionescu

15 noiembrie 2008

DOUĂZECIŞIUNU


Lui Dănuţ Iacob şi tuturor celorlalţi, ştiuţi ori neştiuţi, dintr-o zi de 15 noiembrie 1987


Doăzecişiunu. Atâţia au trecut. Douăzecişiunu de ani. Ştiu. Ţi-e silă. Ai obosit. Ţi-e lehamite. Stai sprijinit cu mâinile de marginea chiuvetei şi te uiţi la tine cel din oglindă. Cel de acum. Te uiţi şi nu te recunoşti. Douăzecişiunu de ani. Îţi vine să strigi că a intrat cineva străin în casă. Aşa cum a făcut-o maică-ta, atunci când te-ai întors după două săptămâni de anchete şi bătăi la Rahova. Ţi-e gura amară şi mai bine ţii ochii închişi. Ai patruzeci de ani şi e sâmbătă. Pe speteaza scaunului din sufragerie te-aşteaptă pregătite, costumul cel bun, cravata şi o cămaşă albă. Te duci iarăşi la vreun simpozion, ca să îţi aduci aminte. Al 18-lea. De la revoluţie încoace, anul şi simpozionul. Amintiri. Dureri. Lacrimi. Să nu uităm. De parcă tu ai avea cum să uiţi. De parcă vreunul dintre voi... De afară se-aude un scrâşnet prelung de cauciucuri. Tresari. Au venit să te ia? Ochii se deschid brusc. Lumina îţi plezneşte irisul. Nu. Nu a venit nimeni să te ia. Pleoapele se prăbuşesc la loc obosite. Douăzecişiunu. Atâţia au trecut. Numeri. Unu... doi... trei... patru... cinci... scrâşnetele de cauciuc se repetă. Nu mai tresari. Sunt doar nişte şmecheri care se joacă, întrecându-se cu maşinile lor de fiţe. Şase... şapte... Atunci nu mai aveai în buznar decât şapte ţigări, şase lei, iar în casă nimic de mâncare. „Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi”. Nimic afară de o fată frumoasă pe care o cheamă Corina. Atunci aveai 19 ani şi era dumincă. Era tot dimineaţa ca acum. Era tot noiembrie ca acum. Era o zi de noiembrie ca o fată frumoasă. Era cald în noiembrie, iar tu îţi găsiseşi fata ta frumoasă din octombrie. Trei silabe. Co-ri-na. Te-ai căsătorit. Cât timp a trecut din octombrie? Cine mai ştie? Câteva săptămâni. Câteva zile. Câteva ore. Câţiva ani. Douăzecişiunu. Atunci aveai 19 ani şi trebuia să votezi pentru prima oară. Nu era nici o scofală. Se ştia dinainte cine e alesul. Peste două săptămâni ai s-o faci iar. Acum îl votezi uninominal pe băiatul securistului care te bătea temeinic atunci. „La bicicletă”, atârnat de pereţii uzi. „La bicicletă”. O procedură terapeutică fireşte, la fel ca în staţiunile balneo-climaterice. Doar că „bicicleta” n-avea roţi. Securistul în schimb avea două mâini. Şi două picioare. Doi şi cu doi fac patru. Cu ele azi îşi plimbă nepotul. Ce mai contează? Douăzecişiunu. De douăzecişiunu de ani se ştie cine e alesul. Alesul care-şi plimbă nepotul. Dar tu, la urma urmei atunci, o aleseşi pe ea. Douăzecişiunu. Atâţia au trecut. Douăzecişiunu de ani. Doi şi unu. Doi şi cu unu. Doi şi cu unu fac trei. Trei silabe. Co-ri-na. Aprinzi o ţigară. „Tutunul dăunează grav sănătăţii”. Ţi-au mai rămas şase. Şase-şase, poartă-n casă. Gardianul cu care ai jucat table toată noaptea. Ziceai că-i o joacă. N-a fost. Au fost şase luni cu suspendare. Alţii au luat trei ani. Sau şase ani. Sau şase ore de bătaie. Sau patru. Patru... unu... şase. 416. Eşti un număr de înregistrare. Durere, foame, bătaie, leşin. Zgomotul sec cu care se deschide şi se-nchide vizeta. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, eşti mort”. Nu. Nu l-ai uitat. Prin urmare, nu eşti mort. Au trecut douăzecişiunu de ani. Aproape cât toată viaţa lui Corneluş. Nici pe el nu l-ai uitat. Cornel Pavel Vulpe. Născut în 1969. Mort în 1994. De cancer. Fulgerător. Un cancer galopant. Avea 25 de ani. N-a vrut să spună niciodată ce i-a făcut lui, securistul la anchetă. Securistul care azi îşi plimbă nepotul.

Douăzecişiunu de ani. Atunci ţi-ai împletit degetele de la mâini ca la „scara măgarului” şi Corneluş s-a suit pe palmele tale, să ia din poarta uzinei steagurile cu tricolor. Steagurile de la poarta unu. Poarta unu, şase-şase, poartă-n casă. Din când în când te trezeşti că iei de prin parcuri o mână de nisip. Îl apeşi în palmă. Adânc. Aşa, ca să mai simţi încă odată tălpile de atunci, cum îţi frig palmele acum. „Dacă ai uitat o singură dată... eşti mort”. Nu. Nu eşti mort. Câte steaguri au fost? „Vedeam cum apar oamenii în balcoane şi ne aplaudau. Pot să jur cu mâna pe inimă, că aveau flori în mâini”. Poate. Ori poate că ţi s-a părut. Unu... două... trei... patru... cinci... şase... cine mai ştie? Unu l-a lovit în frunte pe Calancea. Un steag. Unul singur. A curs puţin sânge. Nu. Nu era un steag roşu. Era steagul tricolor de la Steagul Roşu. Pe primarul roşu de atunci, l-a lovit steagul tricolor de la Steagul Roşu şi i-a curs sânge roşu. Şi fiindcă i-a curs sânge roşu, s-a căcat pe el de frică. Douăzecişiunu. Douăzecişiunu de ani. La Steagu, s-au terminat steagurile. Le-ai luat tu atunci pe toate, ca să le poarte ei pe piept acum şi să te plimbe din patru în patru ani, gratis, cu autobuzul. Roman S.A. În staţii şi în rest te plimbă cu vorba. Cât despre sânge, nu le mai curge de nici o culoare. Nici dacă-i tai. Ori dacă-i dai cu capul de bordură. E tot a lor. Doar a lor. Şi pe tine te-au dat atunci cu capul de fiecare bornă, din kilometru în kilometru, ca să nu mai fugi niciodată acasă din domiciliul forţat. Sau să cânţi „Deşteaptă-te române”. Fiindcă atunci borna nu era a lor. Era a întregului popor. „Deşteaptă-te române”! Ce voce avea Iosif! El a cântat primul, acolo, în dreptul spitalului judeţean, „Deşteaptă-te române”. Cu tot sufletul. Eraţi câteva sute şi cu toţii foarte emoţionaţi. V-aţi luat după el. După el, după Iosif Farcaş. Abia mai târziu, peste câţiva ani, avea să apară Marko Belo. Cel mai bine plătit scriitor de poveşti pentru copii din România! De-atunci „Deşteaptă-te române” a rămas constant doar la şase. Şase la sută. Până vine apa caldă sută la sută la tine la şase, laşi stropii reci să te biciuie, aşa ca la Rahova, când te trezea din leşin la anchetă securistul care azi îşi plimbă nepotul.

Numeri. De la unu până la douăzecişiunu. Sau până la cinşpe. De ce a fost nevoie de voi în 15 noiembrie 1987? Ca să vadă pentru prima oară Marian Ricu, forjorul de la I.U.S., ananas? Sau ca să vedeţi voi pâinea aia mare şi coaptă de sub candelabrul din primărie? Pentru portocale, banane şi pepsi? Şi de ce tocmai tu? Fiindcă aşa a fost să fie de la Dumnezeu. Să fii tu. Ca să mă vindec de frică eu. Iar crucea asta trebuie s-o ducem cumva până la capăt. „În felul ăsta am învăţat să cunosc oameni” – spune Corina. Trei silabe. Co-ri-na. Au rămas de-atunci silabele tale. Te-mbraci tiptil, pe întuneric, ca să n-o trezeşti şi, ca acum douăzecişiunu de ani, cobori să iei pâine. Şase. Şase etaje. Şase etaje, douăzecişiunu de ani şi o singură pâine. Pe stradă priveşti oameni. Oamenii pe care Corina a învăţat să-i cunoască. Pe unii îi cunoşti şi tu. Pe alţii nu. Unii, deşi te cunosc, nu-şi mai aduc aminte. Tu în schimb, îi ţii minte pe toţi. Pentru că tu eşti 416. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, eşti mort”. Pe mine nu mă cunoşti. Eu însă te ţin minte. Şi îţi mulţumesc. Fiindcă nu îmi (mai) e frică. Ştiu, ai să spui că eu sunt unu. Dar poate că mai sunt şi alţi de unu. Tu eşti cât 416. Au trecut douăzecişiunu de ani, iar tu, 416, ai o singură problemă. Eşti abia la început. Să ţii minte! Findcă şi eu te ţin minte! Să nu-ţi fie nici silă, nici lehamite! Cu fiecare dimineaţă în care te scoli şi cobori să iei pâine, să ţii minte că eşti abia la început. Şase etaje, douăzecişiunu de ani, un steag şi o singură pâine.

Răzvan Ionescu

11 noiembrie 2008

CASA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

În ziua de vineri 18 noiembrie 2005 publicam în Suplimentul Aldine al cotidianului "România liberă" reportajul intitulat "La Vlădeni de ziua Părintelui Stăniloae" unde arătam starea deplorabilă în care se afla casa părintească a acestuia, lăsată prin testament Parohiei Vlădeni, aşadar patrimoniului Bisericii Ortodoxe Române. Fotografiile vorbesc de la sine despre cum arăta casa atunci...







În urma articolului apărut în "România liberă", în vara anului 2006 au început lucrări temeinice de reparare a micuţei clădiri. Din nefericire banii s-au terminat repede... iar lucrările au fost abandonate. Timp de două ierni, 2006 - 2007 şi 2007-2008, casa a rămas aşa cum se poate vedea în fotografiile de mai jos:





Între timp preotul Radu Ursu, sub "păstorirea" căruia casa ajunsese sufocată de praf şi fire de paianjen, s-a eliberat de parohia şi de lucrările de reparaţie ale casei (oricum sistate din pricina lipsei banilor) şi a migrat spre locuri cu climă mai caldă, adică în Spania. De curând, noul paroh de la Vlădeni a reluat, odată cu lucrările de reparaţie la acoperişul bisericii parohiale, şi lucrările de restaurare a casei Părintelui Stăniloae, astfel încât, cu chiu cu vai astăzi, în pragul iernii 2008-2009, lucrările au ajuns în acest stadiu:



Peste câteva zile se împlinesc 3 (trei) ani de la apariţia reportajului din Suplimentul Aldine... în care scriam că "numai municipiul Braşov numără aproximativ 60 de parohii, cu unul, doi sau chiar mai mulţi slujitori. Dacă fiecare parohie (n-am spus fiecare preot) ar contribui lunar cu 500.000 de lei vechi, socotiţi vă rog dumneavoastră, ce sumă s-ar putea aduna pentru reparaţiile casei, ba chiar şi a unei eventuale retribuţii cuvenite unui minim personal de întreţinere. Am convingerea că preoţii braşoveni vor reacţiona pe măsura solidarităţii ardelene şi a prestigiului cu care Andrei Şaguna le patronează slujirea. Sunt 28 de kilometri până la Vlădeni. Se pot convinge cu ochii lor de tristeţea care a cuprins locul de unde a plecat cel cu a cărui operă, fiecare ne precipităm în a ne legitima doct sau semi, cunoştinţele teologice. Vor vedea cum casa Părintelui, e o casă micuţă, modestă, nu mult diferită de demensiunile bojdeucii lui Creangă din Ţicău"...


AU TRECUT DE ATUNCI 3 ANI! ORICE CUVÂNT E CA O RANĂ VIE!



Răzvan Ionescu