31 decembrie 2009

DACĂ FIECARE SFÂRŞIT AR FI ATÂT DE FRUMOS...

PENTRU CEI CARE VOR VENI...




I have a dream, a song to sing

To help me cope with anything

If you see the wonder of a fairy tale

You can take the future even if you fail

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I have a dream, a fantasy

To help me through reality

And my destination makes it worth the while

Pushing through the darkness still another mile

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I'll cross the stream - I have a dream

I have a dream, a song to sing

To help me cope with anything

If you see the wonder of a fairy tale

You can take the future even if you fail

I believe in angels

Something good in everything I see

I believe in angels

When I know the time is right for me

I'll cross the stream - I have a dream

I'll cross the stream - I have a dream

26 decembrie 2009

24 decembrie 2009

COLINDE ÎN BUCOVINA







SCRISOARE SOLDATULUI DE ORIŞIUNDE


Olimpic '64 -Ziua bradului de noapte

Astăzi e ziua de naştere a tatălui meu. El nu mai e. A luptat de foarte tânăr ca ofiţer de cavalerie al Armatei Române în cel de-al doilea război mondial. A fost împuşcat şi rănit foarte grav la Stalingrad. A scăpat printr-o minune. În trenul plin cu răniţi care străbătea Moldova, o soră medicală, Maica Antonina de la Mănăstirea Suzana, l-a întrebat: “Dar cu dumneata moşule, ce-au avut de te-au trimis pe front?”. Albise complet şi nu avea decât 22 de ani…

Astăzi, dacă ar mai trăi şi ar vedea România din decembrie 2009, el, împreună cu toţi camarazii lui de front ar spune că lupta lor a fost degeaba şi că omenirea nu învaţă nimic din istorie…

LOR, adică lui Mişu Bădulescu, Rică Crişan, Motto Stănculescu, Gică Dumitrescu, Milică Neneacă, Radu Ionescu şi atâţia alţii de care acum nu-mi mai aduc aminte, ori pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar şi VOUĂ celor mai tineri care încă nu aţi aflat că istoria se repetă vă trimit aceste crâmpeie din rărunchi...


MARTORI şi HERALZI



Copilăria poartă în curăţenia ei ceva din starea genuină a întâiului Adam, care habar n-avea de moarte. Pentru copilărie, veşnicia e o stare de normalitate. Maturitatea abia, aduce după sine conştiinţa căderii şi acceptarea morţii ca pe o consecinţă a păcatului. De-abia după aceea începe înţelegerea morţii ca poartă de trecere, de întoarcere către eternitatea absolută, nostalgie a Paradisului de odinioară. În jocul timpului şi al vârstelor, bătrâneţea cu albul firelor sale de păr, cu candidele ei ştergeri de memorie, cu paşii şovăielnici care cândva deprindeau mersul şi care acum parcă se străduie să-l uite, este reîntoarcerea dureroasă la starea dintâi a copilăriei. Această unică îngemănare între copilărie şi bătrâneţe, între naştere şi moarte, a fost sesizată de geniul rugător al lui Andrei Rubliov, în icoana în care pruncul, abia născut, cu chipul îmbătrânit al celui „vechi de zile”, stă aşezat într-un insolit leagăn-sicriaş – prefigurare a morţii, în vreme ce Maica sa este înfăţişată cu spatele întors odraslei, cu mâna sub cap, într-o evidentă atitudine meditativă. Bucuriei materne a rubicondelor Madone apusene, cu bebeluşi bucălaţi, plesnind de sănătate şi mândre foc de „isprava” lor, le este opusă austeritatea unei Naşteri al cărei scop era recuperarea prin jertfă a adevăratului sens al existenţei omului: viaţa - ofrandă ca prag către veşnicie. Iarna, prin albul ei, prin frigul ce se cuibăreşte în oase, aduce aminte de vremea bătrâneţii. Dar iarna este deopotrivă şi un timp al ingenuităţii. E vremea săniuşului, a oamenilor de zăpadă şi a plutirii peste întinsuri argintii de gheaţă. E vremea bradului de Crăciun, e vremea jucăriilor, a râsului de copil, a clinchetelor de clopoţei, a darurilor din iubire, e vremea covrigilor calzi şi a lui Lerui-Doamne-Ler. E vremea crucilor împodobite în mătase când, după vecernie, în ajun de Bobotează se joacă Chiraleisa. Iarna e timpul Naşterii Domnului şi al Vicleimului.

Nelipsit în obiceiurile populare care fascinau Crăciunul copilăriei înaintaşilor noştri, obiectul unei demonice strategii culturale care ar fi vrut să-l stârpească din conştiinţa creştină a românilor, Vicleimul poate fi astăzi, iarăşi, la începutul celui de al treilea mileniu, martor şi povăţuitor al Naşterii Domnului cu puterea lui mister, nevinovăţie şi curăţenie, de lumină şi autenticitate. Originea lui a pus în grea încurcătură pe mulţi. Studiile savante de dinainte de o jumătate de veac, când temele religioase nu erau încă excluse din cercetare ca mistice, aşadar retrograde, priveau Vicleimul drept “o urmă a Misterelor din Occident”, cum credea Moses Gaster în reputata sa "Chrestomatie română" publicată la Leipzig şi Bucureşti în 1891. În studiul Literatura Populară Română, acelaşi autor spunea: ”Deja de timpuriu se prăznuia în biserica din Gallia şi din Egipt naşterea Mântuitorului, care după aceea s-a adoptat de către biserica occidentală şi apoi de cea orientală; şi curând după aceea s-au introdus ceremonii alegorice în liturghie, pe când se făcea cetenia din Evanghelia lui Matei cu buna vestire. Tot de o dată se introduse în oficiul bisericesc şi închinarea păstorilor. Un pas mai departe era, că se representa însuşi în biserică naşterea Domnului, puindu-se o easlă, înaintea căreia veneau cei trei crai de la răsărit de se închinau şi aduceau darurile lor. Din antifoanele şi răsponsoriele ce se pomenesc deja în secolul VI s-a dezvoltat cu încetu dialogul, însoţit de cântece, ce se aseamănă cu cântecele noastre de stea, între păstori şi îngeri şi aşa mai departe. Mai târziu s-a introdus regele Irod în aceste “misterie”. Asemenea lui Gaster, aceleaşi opinii le găsim deopotrivă la doi dintre cei mai prestigioşi cercetători ai începuturilor teatrului românesc, T.T. Burada şi Dimitrie C. Ollănescu. Era o încercare de a demonstra că şi în acest plan, al sufletului românesc, tot ce este de calitate la noi trebuie să fie o imitaţie, fireşte mai palidă, mai ţărănească, a unor creaţii sau valori din Apusul socotit drept incontestabil şi întotdeauna mai evoluat. Gaster îşi dezvoltase teoria acestei provenienţe în manualul său de Literatură română veche, dar ipotezele lui s-au dovedit neîntemeiate: nu există similitudini convingătoare între drama Misterului Naşterii la români şi la saşii ardeleni care ni l-ar fi transmis din literatura germană medievală. Mai mult, un vrednic cărturar de sat ardelean, Picu Pătruţ, autorul unei versiuni de peste munţi a Vicleimului, se inspiră nu de la saşii de lângă el, ci din Anton Pann, din Ţara Romanească. La originea elementului religios din poezia populară în general stă în primul rând zestrea comună creştină, sub forma biblico-liturgică şi tradiţională, pe care a prelucrat-o geniul fiecărui popor, iar în ceea ce priveşte drama religioasă populară nu trebuie să privim numaidecât spre Apus. „Steaua şi Bethleemul sau Vicleimul, cum se practică la noi – e de părere G. Dem. Teodorescu – de bună seamă că datează din primii timpi ai introducerii creştinismului în Dacia, ne-au venit din Bizanţ ca mijloace sigure de lăţire şi înrădăcinare a creştinismului.” Ea s-a dezvoltat în lumea bizantină după veacul al patrulea, ajungând, după câte se pare, în veacul al zecelea să fie adăpostită în biserică chiar de către patriarhul Teofilact, pentru ca în cele din urmă să fie lăsată în uzul exclusiv laic.

Vicleimul este de secole atestat la noi. Era reprezentat de Crăciun la curtea lui Vasile Lupu, ne spune cronicarul Miron Costin, dar n-avem dovezi că ar fi fost atunci o inovaţie, aşa încât putem socoti obiceiul mult mai vechi. Acum un secol, Mihail Kogălniceanu îl consemnează cu observaţia că “irozii era ţinuţi în onoare mai mare” într-un trecut nu prea îndepărtat şi că ei erau interpretaţi de “dascăli şi oieri”, apoi de “fii de boieri îmbrăcaţi în haină de stofă aurită, la curtea domnească şi la casele boiereşti”. Operă de teatru sacru, motivată de suprema Teofanie a Întrupării Fiului, a Naşterii lui Hristos, nu este de mirare deci că Vicleimul este înfăţişat în tratatul academic de “Istoria Literaturii Române” din 1964, ca operă populară, marcată de un “caracter de clasă”, de „spăşenie şi misticism”, ca orice “asemenea producţii de provenienţă catolică”, evidenţiind chiar “o laicizare a conţinutului legendar” privind Naşterea Domnului. Sunt judecăţi semnate de specialişti, altminteri reputaţi ai literaturii noastre populare, tributari însă unor directive şi măsuri de îngrădire a cercetării ştiinţifice care nu iertau pe atunci nici sau mai ales literatura populară. Dar de ce să ne mirăm? În alt climat, de libertate a exprimării ideilor despre sacru, doamna Monica Brătulescu de la Universitatea din Ierusalim, folcloristă de şcoală românească, nu pomeneşte nici un cuvânt despre Vicleim în eruditul său articol despre Cântecele solstiţiului de iarnă (în care un loc important îl ocupă colindele româneşti) din Enciclopedia religiei, monumentala operă îngrijită de Mircea Eliade, apărută la New York în 1987. Nimic despre Vicleim în acea Enciclopedie şi nici în alte articole, chiar cele tratând despre teatrul sacru creştin. Semn al timpurilor, arătat din răsărit până în apus.

Vicleimul rămâne, totuşi, herald şi martor al Naşterii Domnului şi al primelor reacţii ale umanităţii la Teofania Fiului: şocul sacru al Magilor din Persia, aparţinând unei alte tradiţii spirituale, dar cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, şi de aceea îndată porniţi să ducă Împăratului Împăraţilor darurile simbolice cuvenite supremului Suveran ceresc şi pământesc: aur, smirnă şi tămâie. Ar mai fi totuşi de amintit asupra profeţiei Naşterii lui Hristos în “Bundeheş”, cartea sacră zoroastriană intrată prin prelucrări medievale în literatura populară creştină, răspândită şi la noi cu titlul Legenda lui Afrodiţian Persul (În manuscrisele Academieiei Române, textul poartă următorul titlu: Povestea lui Afrodiţian Persul, scrisă de Filip prezviterul, singhelul marelui Ioan Zlataust, pentru naştire lui H(risto)s; şi pentru steaoa şi închinăciune vâlhovnicilor de Persida”, de care s-au ocupat Nicolae Cartojan, Dan Simionescu şi alţi cărturari ai noştri. Aici accentul este pus pe impresia puternică pe care o are vestea Întrupării asupra suveranului din Persida, întâiul loc în care sub ochii preotului Procopie statuile zeităţilor păgâne ies din nemişcarea lor, scurtcircuitate de iminenţa Naşterii Mântuitorului. El, Împăratul Persidei, este cel care-i trimite pe magi cu daruri, iar aceştia, călăuziţi de stea, ajung în cele din urmă la Ierusalim.

Însă şocul sacru de care aminteam îl au deopotrivă păstorii simpli din Ţara Sfântă, prezenţi în Vicleim sub chipul familiar al ciobanilor din Carpaţi, privegheaţi de îngerii cu care au privilegiul de a saluta venirea pe pământ a lui Iisus, a celui mai presus de fiinţă, scene lapidar evocate de cuviosul Roman Melodul în Condacul Naşterii Domnului: “Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi Magii cu steaua călătoresc, căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Vicleimul înfăţişează deopotrivă reacţia de respingere a lui Irod, împăratul Iudeii care, după cum prevăd indicaţiile de interpretare ale unui vechi text moldovenesc, “se va încrunta şi va rosti fiece cuvânt cu asprime”, nereceptiv faţă de mesajul divin, preocupat numai de puterea lui politică, vremelnică, pe care o credea ameninţată de Împăratul cerului şi al lumii, arătându-se astfel, nevrednic de teofanie.

Elementele dramatice ale Vicleimului, aparent puţine şi naïve, dar cât de sugestive, cu câtă putere de evocare sacră, au completat cândva slujba praznicului Naşterii Domnului în care, la utrenie, se cântă superbul imn al lui Cosma Melodul, giuvaer al imnografiei bizantine începând cu strofa-irmos: “Hristos se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L, noroade, că s-a proslăvit”. Este dezvoltarea salutului îngeresc din Evanghelia Sfântului Luca: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Ieşind din biserică după liturghia Naşterii, credincioşii sunt păstraţi în ambianţa sacră a Întrupării prin cuvintele, melodiile, datinele, tot sacre, imemoriale, profund creştine, ale colindelor şi Vicleimului. În trăirea şi imaginarul curat al creştinilor de altă dată, asemenea datini aveau alt răsunet şi altă „duhovnicească lucrare”. Pe uliţele înzăpezite ale satelor noastre, în colibe modeste, în conace boiereşti, în palate domneşti, Hristos se năştea cândva aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate.Taina, datina, Vicleimul sunt mai puternice decât trecătoarele orbiri omeneşti şi ele nu ne lipsesc de harul şi bucuria lor chiar dacă, vremelnic, unii au vrut să le respingă.

Vremea copilăriei, un timp al sfinţeniei, când îmbrăcaţi în straie de hârtie, închipuiam pe la porţi personajele „Vicleimului”. Noi înşine deveneam atunci martori şi heralzi ai Naşterii Domnului şi a primelor reacţii ale umanităţii la teofania Fiului. Cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, eram noi înşine magii din Persia, porniţi să aducă Împăratului Împăraţilor darurile cuvenite de aur, smirnă şi tămâie. Pe uliţe înzăpezite, în colibe modeste, în conace înstărite ori în palate domneşti, Hristos se năştea atunci aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate în stare să primească Taina Necuprinsului care-şi face locaş în om:

Mare-i seara de-astă seară
Dar nu-i seara de-astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ…

23 decembrie 2009

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (V)


Timpul şi spaţiul au fost dintotdeauna categorii pe care omul căzut a încercat, zadarnic, să le domine.

Între cele două hotare ale ei - naşterea şi moartea –, viaţa omului se scurge în timp. Biserica trăind în acest timp al lumii, ceremonialul ei liturgic urmează inevitabil, la rându-i, categoriile obişnuite ale acestui timp împărţit în trecut, prezent şi viitor, având în vedere deopotrivă ciclurile determinate de mişcarea soarelui, cu alternanţa zilelor, nopţilor şi anotimpurilor. Această structură temporală însă este insuficientă. Condiţia esenţială a Bisericii, de Trup al lui Hristos şi Templu al Sfântului Duh, o orientează firesc către eternitate. Astfel că viaţa ei are o dimensiune atemporală. Conţinutul ei fundamental şi simbolic, alcătuit de rugăciune şi Sfintele Taine o împing către eternitate. Aşadar, putem spune că în raport cu timpul lumii, timpul liturgic ca şi Biserica, are un aspect transcendent. Aşa cum oamenii pe care Tatăl i-a dăruit Fiului “din mijlocul lumii…rămân în lume…dar nu sunt ai lumii”(Ioan 17, 11-16), tot astfel Biserica există în timp, dar nu-i aparţine acestuia. Exprimându-i credinţa şi manifestându-i fiinţa, ceremonialul liturgic conferă timpului cantitativ un atribut calitativ aparte. Chiar dacă liturghia se desfăşoară în timp, ea înfăţişează în fiece clipă eternitatea, adăugând cantităţii temporale, grăuntele roditor şi proniator al transcendentului.

Timpul umanităţii de astăzi nu mai are nici pe departe ritmul senin şi liniştit de odinioară al serilor şi dimineţilor din Hexaimeron când “luminătorii” zilei a patra “deosebeau anotimpurile, zilele şi anii”, ce alcătuiau eon-ul unui Eden în care Dumnezeu venea să converseze cu omul “în răcoarea serii”, în fapt expresia originară a liturghiei. Succesiunea ciclică a anilor înfăţişa sclipirile evanescente ale eternităţii celeste, eternitate la care creatura pământească era invitată să participe. Ciclul anotimpurilor, rotirea soarelui simbolizau bolta perfecţiunii şi a infinitului divin. Prin odihna zilei a şaptea, săptămâna sacră a Creaţiei deschidea durata unei vieţi comune - dar nu identice - a Divinităţii în eternitatea cerească şi a umanităţii în cosmosul creat. Căderea omului a frânt acest dinamism ciclic strălucitor, avariind însăşi miezul acestei durate sacre, “sălăşluirea lui Dumnezeu împreună cu oamenii”. Căderea a precipitat crearea unui altfel de timpcel al cunoştinţei – un timp poticnit, un timp eşuat în limita unei existenţe, pradă descompunerii şi boldului morţii.

Pentru Divinitate însă, timpul este o categorie care nu există. Timpul există doar pentru creaţie. Omul a fost creat pentru a comunica cu Dumnezeu, pentru a-l cunoaşte, pentru a percepe manifestările Divinului şi pentru a se manifesta el însuşi în consecinţă, conform naturii sale, astfel că odinioară, în Paradis, timpul omului participa la eternitatea Domnului. În acel eon, eternitatea relativă a omului era pentru acesta o formă de participare conştientă, la Absolutul Divin. Pentru Adam, eternitatea avea dimensiunea Paradisului. Căderea însă avea să aducă tridimensionalitatea timpului: trecutul, prezentul şi viitorul. Ele aveau să constituie materia însăşi a existenţei, a biografiei fiecăruia, ca şi a istoriei umanităţii. Şi cu toate acestea a mai rămas în natura umană ceva din imaginea lui Dumnezeu, ceva de neînstrăinat firii omeneşti, ceva pe care păcatul originar l-a avariat, dar nu a izbutit să-l distrugă. Omul păstrează undeva, în vălul deşirat al memoriei rădăcinilor sale, ceva din ceea ce a fost odinioară, pe vremea eternului prezent, devenit astăzi istorie: vocaţia eternităţii. O amintire dulce care doare şi produce durere celorlalţi. O amintire – prilej de suferinţă. Căci între timp, el a aflat că e trecător, e drept, asemeni altor milioane şi miliarde de fiinţe umane, de congeneri, de cei din trecut şi de cei care vor veni. Dar asta nu-i alină câtuşi de puţin suferinţa. Obsedat de acest ocean dizolvant al timpului, pentru a-şi da sieşi consistenţă şi pentru a scăpa de uitare, pentru a nu deveni pur şi simplu doar un strămoş, omul se agaţă cu încăpăţânare de orizontala timpului istoric: se zbate să fie recunoscut de către ceilalţi, cu alte cuvinte să devină V.I.P., să dobândească posturi şi demnităţi, notorietate, avere şi PUTERE, alterând natura şi rănindu-şi semenii, călcând peste cadavre, comportându-se cu alte cuvinte, ca şi cum el, şi numai el ar fi nemuritor. În realitate însă, trecutul nu-i aparţine şi nici nu mai poate interveni asupra lui, viitorul este incert, iar prezentul – destul de lugubru, în ciuda entuziasmului - nu durează decât atât cât clipa sa relativă de conştiinţă. Demnităţile, funcţiile, averile sunt iluzii împotriva scufundării şi dizolvării în curgerea timpului. Mai mult decât atât, omul „post-modern” a descoperit importanţa imaginii sale în ochii celorlalţi şi mai cu seamă ai posterităţii, aflând că de toate aceste iluzii se va ţine cont la judecata istoriei. Astfel că devine tentat de a mai câştiga ceva perenitate, adesea edificând un viitor luminos, chiar şi cu preţul sacrificării prezentului. Este îndeobşte calea revoluţionară, a filosofiei progresului, a ideologiilor, cu alte cuvinte a UTOPIEI.

În fapt, omul nu poate face nimic ca să oprească clipa cea repede, nici s-o încetinească, nici s-o grăbească. Este memorabil pasajul din „Crimă şi pedeapsă” la care se referă Paul Evdokimov, când duhul femeii ucise de Svidrigailov i se arată acestuia amintindu-i că a uitat să întoarcă ceasul. Căci dacă omul poate opri ceasul, nu poate împiedica scurgerea inexorabilă a timpului care se îndreaptă spre Judecata din urmă. Kierkegaard descrie trezirea în infern a unui păcătos: „Ce oră e?” – ţipă el; iar Satana îi răspunde cu o nepăsare rece: „Eternitatea”. Aşadar, omul nu este capabil decât să măsoare timpul, fără să poată îndupleca în vreun fel scurgerea clepsidrei. Ceea ce i-a rămas este doar timpul cronologic - măsură rece şi impasibilă a duratei mecanice a existenţei.

Cercetările de o viaţă ale lui Mircea Eliade l-au condus la concluzia că odinioară, omul culturilor arhaice, spre deosebire de omul modern, avea capacitatea de a-şi circumscrie viaţa sa organică (în special sexualitatea şi nutriţia) într-o dimensiune sacră. În vreme ce pentru omul modern acestea nu reprezintă decât acte fiziologice, pentru omul arhaic ele reprezentau sacramente, ceremonii, prin intermediul cărora se putea face comuniunea cu forţa pe care viaţa însăşi o reprezintă. (Cu toate acestea se cuvine să amintim aici că, pentru omul creştin sexualitatea şi nutriţia sunt aşezate sub semnul rânduielii postului instituit de Biserică.) Revenind la stadiul societăţii primitive, aceste acte elementare deveneau un rit a cărui intermediere îl ajuta pe om să se apropie de realitatea ontologică, eliberându-se de stereotipiile lipsite de conţinut şi de sens ale devenirii, de profan, de neant. Ritul, constând întotdeauna din repetarea unui gest arhetipal săvârşit in illo tempore (la începutul „Istoriei”) de către strămoşi sau zei, încerca „onticizarea” prin intermediul hierofaniei, a celor mai banale şi neînsemnate acte. Ritul coincidea, prin repetiţie, cu „arhetipul” său iar timpul profan era astfel suprimat. Cu alte cuvinte asistăm la acelaşi act săvârşit in illo tempore, într-un moment cosmogonic auroral. Prin urmare se poate afirma că odinioară, transformându-şi marea majoritate a actelor fiziologice în ceremonii, omul arhaic se străduia să „treacă peste”, să se proiecteze dincolo de timp, în eternitate. Există aici o similitudine cu timpul din ceremonialul liturgic creştin. De altfel tot Mircea Eliade remarcase că ceea ce este adevărat pentru timpul cultului creştin este valabil pentru toate timpurile cunoscute de religie, magie, mit şi legendă. Toate ritualurile au proprietatea de a se petrece acum, în această clipă. Timpul care a văzut evenimentul comentat sau repetat de un ritual oarecare este făcut prezent, „re-prezentat”, oricât de îndepărtat este imaginat în timp. Şi totuşi ce aduce în plus ceremonialul liturgic creştin? Creştinismul, prin vocea Noului Testament aduce în discuţie doi termeni pentru a desemna timpul: cronos - termen ce are în vedere cantitatea aritmetică şi kairos - termen ce are în vedere şansa divină, calitatea care permite sublimarea timpului morţii prin accesul la viaţa perenă. Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După întrupare, a început iconomia plinirii vremilor. Hristos conferă aşadar adevăratul conţinut istoriei, fiind veşnic prezent în timp. Această veşnică prezenţă a lui Hristos în Biserică şi istorie face ca ceremonialul liturgic să nu fie doar o amintire a trecutului, ci el ne face prezente evenimentele din trecut sugerându-le pe cele din viitor. Această capacitate de a transcende fracţionarea timpului stă la baza liturghiei. În timpul ei suntem înălţaţi într-un punct în care eternitatea se intersectează cu timpul, iar în acest punct devenim contemporani cu evenimentele din trecut şi cu cele din viitor. La marile sărbători, la Crăciun, la Paşte, devenim contemporani cu evenimentele comemorate. Fiece act divin petrecut odată, într-un anumit moment al istoriei, devine continuu prezent în taina misterului liturgic. “În vreme aceea (in illo tempore)”, ce se citeşte la începutul fiecărei pericope evanghelice reprezintă timpul sfinţit, veşnicul acum din dimensiunea liturgică a timpului. Aşadar, Hristos nu distruge timpul, ci îl împlineşte, îl valorifică din nou şi mai cu seamă îl răscumpără.

Simbolismul liturgic este asemenea unui cerc care prin rotaţia sa înfăţişează nu numai perfecţiunea pleromei cereşti şi parcursul Bisericii în istoria lumii pentru a se apropia de aceasta, ci şi misterul unirii dintre Etern şi Biserică – ea însăşi Eternitate în devenire. Asemenea unei imagini vorbite, ciclul liturgic reprezintă inelul de logodnă între Biserică şi Hristos, simbolizând cununiile de la nunta Miresei şi Mirelui din Cântarea Cântărilor. Dar, noţiunile de spaţiu şi timp sunt de neconceput una fără cealaltă. Întotdeauna socotim parcurgerea unei distanţe într-un anumit timp. Nu putem percepe spaţiul decât în funcţie de o noţiune sau de o unitate de măsură. Cu alte cuvinte, de o cantitate. Or, aceasta aparţine timpului. La rândul său, pentru a se scurge, timpul are nevoie de un spaţiu al duratei sale. În cele două dimensiuni ce nu pot fi disociate nu ne putem deplasa decât simultan. Dar nu ne putem referi la spaţiu sau la timp decât pornind dintr-un punct până la un alt punct, de la o bornă kilometrică sau dată calendaristică până la cealaltă. Cu alte cuvinte, spaţiul deopotrivă cu timpul nu pot fi desemnate decât în raport cu limita. Aşadar spaţiul şi timpul aparţin în egală măsură intervalului. Din punct de vedere teologic nu se poate vorbi de o anume calitate a spaţiului (ca în cazul timpului), ci mai cu seamă de ansamblul său în întregime: pleroma divină în manifestarea sa de Împărăţie a lui Dumnezeu. Este ceea ce sintetizează şi textul anaforalei euharistice: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.” De fapt, chiar dacă pentru Biserica peregrină în timp şi spaţiu, împlinirea acestui deziderat relevă voinţa divină, aceasta se află în strânsă legătură cu rugăciunea Bisericii. Or, tocmai aici intervine adevărata funcţie creatoare a creştinului, când rugăciunea inspirată a oamenilor trebuie să ajungă la o asemenea intensitate încât cronos să fie prefăcut în kairos, iar vasta întindere a acestei lumi să devină cosmosul Împărăţiei. Biserica devine astfel cerul coborât pe pământ, iar scopul ei este de a face ca prin ea toată creaţia să devină cer, cum spune în „Mistagogia” sa Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din această pricină alcătuirea Bisericii văzute – arhitectură, pictură, artă sacră – este subordonată încadrării misterului liturgic, creând totodată, în afara ceremonialului, atmosfera de aşteptare a acestuia.

Acum mai bine de jumătate de veac, Vasile Băncilă acuza apariţia sărbătorilor conveţionale, a pseudo-sărbătorilor, a sărbătorilor desfăşurate în cadru intim, a sărbătorilor concepute doar ca prilej de repaos, lipsite de acel “halou spiritual” de odinioară. Omul modern, observa eseistul, este caracterizat de “orfanism metafizic şi moral”, de “impotenţă festivă”. Iar unul dintre factorii majori care au destructurat sărbătorile tradiţionale a fost politicul: ”Revoluţionarii desfiinţează adesea sărbătorile, dar au grijă să instituie altele”. Formularea acestui adevăr pare astăzi, peste timp, o premoniţie a rolului monstruos ce aveau să-l joace şi în această privinţă corifeii comunismului totalitar din România. În programul lor ucigaş de distrugere a tradiţiilor, a memoriei autohtone, sărbătorile au fost permanent o ţintă, asemenea lăcaşurilor sfinte unde ele se celebrau. Comunismul s-a luat în felul său la trântă cu timpul, substituind calendarului tradiţional un altul, acela al sărbătorilor în care fericirea omului devenea o problemă de Partid şi de Stat. În nebuneasca căutare a fericirii pierdute, mintea omenească a imaginat utopia unei societăţi ideale ce promitea realizarea unui paradis terestru, clădind în realitate „Paradisul”- Gulag.

Patima fundamentală care îi mistuie pe căutătorii de utopii este dorinţa obsedantă de a realiza cu orice preţ perfecţiunea societăţii umane. Nu perfecţiunea persoanei şi nici fericirea fiecărui om în parte. La ei persoana se transformă în colectivitate. Incapabili să-şi înţeleagă propria fiinţă, propria persoană, arhitecţii utopiei pretind organizarea lumii întregi, vrând să realizeze cu anasâna fericirea omenirii, chiar cu preţul nefericirii acesteia.

Utopia comunistă nu a fost ceva nou. Odraslă a antichităţii greceşti, utopia şi-a dezgolit, începând cu Republica lui Platon, nurii ideilor sale totalitare şi colectiviste: proprietatea comună a bunurilor materiale, a progeniturilor şi a femeilor, abolirea familiei, a religiei, a educaţiei materne, a sentimentelor, impunând cu toroipanul cenzura, utilitatea minciunii (mai cu seamă dacă este de Partid şi de Stat), elogiul hedonismului colectiv, colectivizarea existenţei umane în dispreţul profund pentru viaţa, civilizaţia şi cultura rurală. Deconspirată şi respinsă de patristică, naufragiată la periferia vieţii intelectuale în Evul Mediu, utopia „renaşte” în epoca cu acelaşi nume, inspirând apoi umaniştilor Reformei şi Contrareformei proiecte celebre precum “Insula Utopia” a lui Thomas Moore, “Nova Atlantis” a lui Bacon, “La Città del Sole” a lui Campanella. Secolul “luminilor” n-a făcut decât să-i pregătească utopiei mariajul cu Revoluţia franceză care i-a dat ulterior prilejul să-şi exerseze din plin virtuţile antice în instituţiile iacobine, în viaţa maselor, în pieţe şi pe eşafod. La două milenii de la dragostea dintâi, utopia îi va suci minţile lui Marx, într-un al doilea mariaj, celebrat de astă dată în Palatul de iarnă, la braţ cu Revoluţia din octombrie. Ultima „ispită” a acestui personaj, trădat de propriul său nume (ou topoς = în nici un loc sau NICĂIERI), pare să se fi metamorfozat în plan istoric în „paradisul colectiv” al unei Europe moderne şi nedeprinse încă a deosebi individul de persoană.

Unul din motivele pentru care treburile merg tot mai rău în lume este faptul că ne e frică să privim în faţă adevăratele cauze ale răului – spune Denis de Rougemont, în prefaţa cărţii sale „Partea diavolului”. A dezvălui realitatea diavolului în lumea noastră în care toate se amestecă, înseamnă a-i da acestuia adevărata sa înfăţişare. Identificarea lui, în contextul unei modernităţi în care omul pierde a doua oară (după cădere) lupta cu timpul şi se află în curs de a-şi pierde şi identitatea de loc (spaţiul), este din ce în ce mai grea, dat fiind că toată această amestecătură apocatastazică serveşte celei mai frumoase şiretenii a diavolului care constă – cum spune Baudelaire – în a ne convinge că nu există.

Până prin secolul al XVII-lea în Anglia circula o gravură ce reprezenta un personaj cu capul încornorat şi cu două picioare, dar al cărei trup rămânea invizibil. Şi titlul era: Nobody. NIMENI.

Asta în vreme ce Dumnezeu se identifică: Eu sunt Cel ce Sunt.

Acestea sunt de fapt cele două coordonate între care omul lumii de astăzi se mişcă haotic şi convulsiv: între NIMENI şi NICĂIERI

De ce au dorit oamenii să extindă procedeele schimbului economic la toate domeniile vieţii? Pentru că au observat că prin economia de piaţă liberă oamenii pot obţine, odată cu banii, PUTEREA. De ce au dorit oamenii să extindă puterile statului asupra tuturor libertăţilor şi privilegiilor tradiţionale ale indivizilor? Deoarece au observat că statul poate concentra în mâna guvernanţilor mult mai multă PUTERE decât o poate face dominarea unei societăţi organizate pre-modern. De ce au dorit oamenii să subordoneze raţiunii toate celelalte facultăţi umane. Pentru că au observat că raţiunea este facultatea umană în stare să confere mânuitorului cea mai mare cantitate de PUTERE. De ce au dorit oamenii să câştige lupta cu timpul? Pentru PUTERE. De ce încearcă să stăpânească o cât mai mare întindere asumându-şi de voie sau de nevoie statutul de rătăcitor? Pentru PUTERE. Cheia modernităţii este PUTEREA. Dar oare când s-a născut modernitatea?…

Cum a ispitit-o diavolul pe Eva? Spunându-i că nu va muri dacă va mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, ci “în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Aşadar, cea dintâi ispită a fost PUTEREA.

Imediat după Botezul din râul Iordan, Mântuitorul este dus de Duhul în pustie, iar ultima ispitire a diavolului a fost puterea. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul […] De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi capietrele acestea să se facă pâini […] Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu […] I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. […] Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie […] Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”.


Textul acesta a vrut să mărturisească un sentiment profound de îngrijorare pornit din disponibilitatea oamenilor de a uita şi de a repeta greşelile. Dizidentul rus Vladimir Bukovski, cu aproape 8 ani în urmă, pe 4 iulie 2002, a susţinut o conferinţă dedicată epocii care a început după prăbuşirea comunismului. Ei bine, soluţia pe care a găsit de cuviinţă să o administreze vestul la capătul războiului rece ce ne-a băgat în mormânt neamul şi conştiinţa se cheamă epoca încorporării monstrului cu preţul uitării trecutului. Logica mă obligă să mă întreb dacă o entitate care conţine „in vitro” stereotipii marxiste, se va putea proteja în uniunea cu un monstru (cu formidabilă capacitate de regenerare) căruia, din varii motive, ambele părţi (est şi vest) ezită în a-i preleva A.D.N.-ul!

Rezultatul alegerilor din decembrie 2009 şi întoarcerea României în zona totalitarismului cu faţă umană mă face să cred că nu. Formidabila versatilitate a lui Traian Băsescu (cea mai primejdioasă apariţie politică de la Ceauşecu încoace) poate fi o justificare pentru cei mulţi care s-au lăsat înşelaţi, votându-l. Există însă o categorie care l-a votat cu bună ştiinţă, cu un cinism inimaginabil, în schimbul a însemnate sume de bani şi a avantajelor uriaşe (este bine de ştiut bunăoară că Institutul Cultural Român, aflat în subordinea preşedenţiei, are un buget oficial annual de 12 milioane de euro!).
Dar mai există o subcategorie care l-a votat pe Traian Băsescu: lichelele. Multe dintre acestea, ascunse de ani de zile sub ţolul auster al activismului creştin, propovăduind inept, cu rost şi fără rost, o dreaptă apusă în veacul trecut, dar purtând prin timp, în toate direcţiile cardinale, trista reverberaţie a unui vers al anilor ’50:

Căpitane nu fii trist
Garda merge înainte
Prin Partidul Comunist!



22 decembrie 2009

Din ciclul "AŢI VOTAT BINE!" (III)

"Proiectul Roşia Montană e o datorie de onoare faţă de Ţara Moţilor, împotriva demagogiei şi împotriva dorinţei unora de a se îmbogăţi." - Traian Basescu, 29 martie 2004



"Roşia Montană nu e de Vi(n)deanu"

17 decembrie 2009

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (IV)



Am stabilit că principiul fundamental al comunismului (ca şi al capitalismului) a fost (este) materialismul. Dacă materia este singura şi ultima realitate, rezultă în mod necesar, că ultimul ideal al omului nu poate fi decât producţia economică. Factorul economic împărţea (împarte) lumea şi societatea în două clase vrăjmaşe: capitalişti şi muncitori, proprietari şi proletari, exploatatori şi exploataţi. Comunismul trebuia să solidarizeze proletariatul în lupta de clasă, unindu-l în forme organizatorice dincolo de graniţele naţionale, sub presiunea interesului comun, care leagă la un loc pe toţi muncitorii din toate ţările: Proletari din toate ţările uniţi-vă!

Nicăieri nu s-a arătat mai bine profunda deosebire dintre cele două concepţii (naţionalism şi marxism) decât în sânul socialismului. Căci naţiunea este ameninţată şi din punct de vedere social de a se dizolva într-o solidaritate internaţională a clasei muncitorilor din toate părţile (D. GUSTI).

Comunismul ca şi capitalismul avea (are) nevoie să se răspândească în toate ţările, pentru schimbul de produse, pentru import, pentru pieţe. (E locul pentru a aminti un aforism aparţinând lui Joseph Schumpeter: Bursa de mărfuri nu poate în nici un caz înlocui căutarea Sfântului Graal).

O ţară care a adoptat un anume sistem ideologic se găsea (găseşte) foarte stingherită în relaţiile de interdependenţă cu alte ţări având altă formă de organizare. De aceea era (este) nevoie de forme de alianţă supranaţionale.

Contestând proprietatea privată, religia, familia – noţiuni care sunt reclamate de natura umană, comunismul s-a dovedit ca fiind împotriva dreptului natural.

Oamenii – spunea Fustel de Coulanges – simt în inima lor, că ei sunt acelaşi popor, când ei au o comunitate de interese, de afecţiuni, de amintiri, de opinii. Este ceea ce constituie patria. Oamenii vor să meargă împreună, să muncească împreună, să trăiască şi eventual, să moară unii pentru alţii.

Este relevant să amintim aici un detaliu mai puţin cunoscut. Din 1990 încoace, la întrebarea legată de auto-identificare naţională/europeană, procentul celor care se declară a fi numai europeni nu a depăşit niciodată 7%, stabilizându-se unde va în jurul a 4%. Procentul celor care se declară europeni şi naţionali nu a depăşit niciodată 17%, stabilizându-se la 11-12%, în vreme ce procentul celor care se declară numai naţionali s-a apropiat constant de 80%.

Patria este ceea ce noi iubim. Patria este un suflet, un principiu spiritual. De aceea, nu biologia, nici economia sau forţa militară dau seamă până la capăt de rosturile popoarelor – spune Nicolae Iorga. Abstracţie făcând de mărime sau de nivelul de vizualizare pe scena istoriei universale, o singură dimensiune poate consacra cu adevărat un popor: cea spirituală.

Este adevărat că sistemele politice şi sociale inspirate de ideea şi de sentimentul naţional, au dus la deformări şi excese uneori gravissime, dar ele sunt corijibile, pentru că pornesc de la o realitate naturală. Prin urmare, baza de la care porneşte comunismul este o eronată concepţie despre natura omului.

Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Asta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale, să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu odată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, desigur, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28, 19); Şi să predice în numele său pocăinţa spre iertare de păcate la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24, 47); Acum liberează pe robul tău stăpâne în pace după cuvântul Tău, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea, neamurilor şi mărirea poporului tău Israil (Lc. 2, 29); Prin care am luat dar şi apostolie spre supunere de credinţă între toate neamurile pentru numele său (Romani 1, 5); Pentru aceasta eu Pavel, legatul lui Hristos Iisus, pentru voi neamurile (Efeseni 3, 1).

Aşadar, creştinismul se adresează tuturor neamurilor. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?

Referinţe vetero-testamentare: Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalmul 96); Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ […] Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului (Psalmul 148); Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11, 10); Cu nume mare va fi neamul lor între neamuri şi urmaşii lor printre popoare. Toţi cei ce îi vor vedea vor da mărturie că ei sunt un neam binecuvântat de Domnul (Isaia 61, 9); Eu Mi-am zis: Cum să te pun pe tine în numărul fiilor şi să-ţi dau ţara cea plăcută, care este moştenirea cea mai frumoasă a mulţimii poporului? (Ieremia 3, 19); Miheia cap.4 (Profeţie despre chemarea neamurilor şi izbăvirea din robie) şi cap. 5 (Profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor);

Referinţe din Noul Testament: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul Slavei sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (Mt. 25, 31-33); După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic (Apocalipsa 7, 9).

Toate aceste referinţe scripturistice vorbesc despre existenţa popoarelor (a naţiunilor). De subliniat este că aceleaşi referinţe neo-testamentare care afirmă răspicat universalitatea învăţăturilor evangheliei, recunosc totodată existenţa popoarelor (a naţiunilor).

Ergo: a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora sensurile evangheliei. De când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni?

Mai mult decât atât, a fost invocat şi un alt argument extrem de grav. Incompatibilitatea dintre creştinism şi naţiune este dată de datoria dragostei îndreptată către întreaga umanitate, pe câtă vreme naţiunea reclamă o iubire exclusivă care implică chiar ura. Or, în morala creştină, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nostru constituie esenţa, fundamentul. Acest din urmă argument al iubirii pe felii, surpă chiar temeiuri doctrinare. Mai întâi că, din punct de vedere ştiinţific, psihologia nu demonstrează că iubirea presupune ura. Ca să iubesc pe cineva nu presupune să urăsc pe altcineva. Dacă iubirea – simplu naturală – a unui om nu atrage în mod necesar după ea ura, cu atât mai mult iubirea creştină, care se hrăneşte din izvoare suprafireşti. Că tocmai noi, oamenii, mai mult sau mai puţin creştini, suntem departe de împlinirea acestei iubiri în care stă toată legea şi profeţii, abia aceasta este o temă pe care ar trebui să o pună în discuţie Biserica spre a identifica nu numai cauzele (dincolo de constatarea generică a naturii căzute) dar şi pentru a găsi soluţii (dincolo de sinceritatea sau ipocrizia iertării).

Un creştin, ca orice om dealtfel, în mod natural şi necesar este deopotrivă: o persoană, un membru al familiei, un membru al unui grup profesional, un membru al unui grup naţional şi în sfârşit, un membru al umanităţii. Nu stă în puterea omului, să se sustragă din vreunul din aceste cadre necesare, pe care natura, aşadar, Dumnezeu, le-a trasat vieţii lui. Cum însă potrivit cu spiritul şi litera sa, creştinismul nu striveşte natura, ci o împlineşte, o perfecţionează – n-am venit să stric legea sau profeţii: n-am venit să stric, ci să plinesc – zice Mântuitorul, urmează evident, că învăţăturile creştine şi mai ales cea care le cuprinde şi le rezumă pe toate, porunca dragostei, nu va avea rolul, să strivească această ordine naturală a vieţii omeneşti. Dragostea de aproapele nostru, fundamentala poruncă creştină, trebuie să se extindă asupra tuturor în mod real şi armonic. Acesta este sensul universalităţii dragostei creştine. Or, surpând integritatea familiei, surpi deopotrivă integralitatea naţiunii şi deformezi sensul fundamental al iubirii.

Fidelitatea faţă de pământ este cel mai mare obstacol în calea schimbărilor care sunt necesare pentru a schimba natura umană – avem aici catehismul modern şi post-modern laolaltă.




16 decembrie 2009

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (III)


Puţine sunt ideile care au exercitat asupra oamenilor o mai fascinantă seducţie decât aceea a egalităţii. Istoria comunismului aşează la naşterea sa ca sistem trei idei: binele comun, egalitatea şi munca.

Care este contribuţia creştină la egalitatea absolută dintre oameni? Egalitatea esenţială şi inegalitatea individuală a oamenilor. În ceea ce priveşte egalitatea esenţială cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor săi - Mergeţi în toată lumea,vestiţi evanghelia la toată zidirea – face din religia creştină nu o religie care se adresează unui popor anume ci omenirii întregi.

Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat – spune Apostolul Neamurilor în prima scrisoare adresată Corintenilor.

De aici decurg două consecinţe: 1) că nu mai este deosebire între iudei şi păgâni; şi cu toată împotrivirea iudaizanţilor, Evanghelia a fost predicată şi păgânilor. Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11,18); şi 2) că nu mai este deosebire între omul liber şi rob. Evanghelia, aşadar, se vesteşte şi unora şi altora.

Creştinismul nu putea desfiinţa sclavia prin mijloacele revoluţiilor moderne, producând tulburări ale ordinii sociale, cu consecinţe incalculabile. Dar, sămânţa aruncată de Hristos a încolţit în timp. Aflaţi în imposibilitatea de a desfiinţa sclavia, apostolii îi sfătuiesc pe sclavi să asculte pe stăpâni slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-8). Pe stăpâni, Sf. Ap. Pavel îi sfătuieşte să lase la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire (Efeseni 6, 9) şi să dea slugilor lor ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi Stăpân în ceruri (Coloseni 4,1). Mai mult decât atât, îi trimite înapoi lui Filimon pe sclavul acestuia, Onisim, dar nu ca pe un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit (Epistola către Filimon 16).

În timp, Biserica va condamna în mod explicit sclavia. Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Lactanţiu sau Fericitul Augustin sunt exemplele cele mai la îndemână. Iată, bunăoară opinia Sf. Grigorie de Nyssa exprimată în Omilia a IV-a la Eclesiast: Pe acel, pe care Creatorul l-a făcut stăpânul pământului şi l-a aşezat să poruncească, voi îl supuneţi la jugul robiei? Astfel voi călcaţi porunca divină. Aţi uitat voi oare, care sunt marginile voastre? Această putere este mărginită la un timp anumit şi voi nu o puteţi întrebuinţa decât asupra animalelor fără raţiune. Cum se face deci, că lăsând deoparte fiinţele, care v-au fost date ca sclavi, voi vă legaţi de acei, care sunt liberi prin natura lor şi reduceţi la starea de dobitoace şi de târâtoare, pe acei care sunt de aceiaşi natură cu voi? Robul şi stăpânul se deosebesc ei în ceva? Nu sunt amândoi prefăcuţi în ţărână după moarte? Nu vor fi ei judecaţi de acelaşi Dumnezeu? Nu va fi pentru ei acelaşi rai şi acelaşi iad? Te întreb pe tine, cu care acest om este egal. Ce titlu de superioritate invoci pentru a crede stăpânul lui? Om tu însuţi, cum te poţi numi stăpânul unui om.


Biserica a tratat pe stăpân şi pe sclav cu aceleaşi mijloace harice; ea a recunoscut legitima căsătorie a sclavilor, împotriva legilor civile. Iubirea aproapelui este poruncă fundamental creştină, iar prin pilda samariteanului milostiv, Hristos identifică pe aproapele nostru în oricare dintre oameni. Mai mult decât atât, iubirea de aproapele nu se realizează deplin decât prin practica a două mari virtuţi şi anume iertarea celor ce ne-au făcut rău: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21-22) şi chiar răsplătirea lor cu bine: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 43-44).

În acest fel Iisus Hristos învaţă principiul egalităţii, pe care lumea veche nu-l cunoştea, mai mult, el adaugă principiul iubirii aproapelui şi chiar al iubirii vrăjmaşilor, fapt care subliniază apăsat egalitatea esenţială a omului.

Dar, acelaşi creştinism care vorbeşte despre egalitate, afirmă cu putere principiul diferenţei dintre oameni; şi dacă ne gândim numai la parabola talanţilor vom vedea cum printr-o cuceritoare simplitate se arată deosebirile de la un individ la altul, dar şi dreapta judecată a egalităţii de proporţii. (Mai putem aminti aici de diversitatea darurilor Sfântului Duh de care vorbeşte Sf. Apostol Pavel în cap. XII, 1-12 din Epistola I către Corinteni).

Din aceste două categorii de texte ale Evangheliei rezultă atitudinea creştină: pe de-o parte egalitatea de esenţă a oamenilor, iar pe de altă parte principiul diferenţei individuale.

O societate care ţine seamă numai de una din aceste aspecte ale naturii umane, păcătuieşte nu numai împotriva naturii umane, dar păcătuieşte împotriva naturii şi a lui Dumnezeu, stăpânul naturii.


Biserica creştină a înţeles dintru început sensul profund al acestor raporturi şi din această pricină, chiar dacă a luptat pentru egalitate acolo unde ea se impunea, nu a încetat niciodată în a apăra drepturile individului pornind de la însuşirile lui particulare. Prin urmare, principiul egalitarismului social predicat de comunism şi socialism este infirmat de autoritatea învăţăturilor divine.

Multiculturalismul contemporan afirmă în mod apăsat principiul egalităţii şanselor fiecărei culturi, ceea ce presupune pe cale de consecinţă că toate culturile au aceeaşi valoare.

Egalitatea devine azi principiul valoric suprem pentru toate domeniile. Nu virtutea, principiu moral care ar trebui să-şi impună în chip natural întâietatea prin competiţie.

Nefiind o valoare naturală, egalitatea trebuie impusă. Cine o impune? Partidul, Conducătorul, Ideologul, Statul prin instituţiile reprezentative ale statului sau prin societatea civilă şi prin instituţiile acesteia.

Este de notorietate cazul lui Rocco Buttiglione, a cărui respingere ca membru al Comisiei Europene în toamna anului trecut a stârnit vii comentarii. Fost ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, în prezent profesor de drept la Universitatea din Roma, declara într-un articol publicat în străinătate şi preluat de cotidianul Ziua, în martie 2005: Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european (subl.ns.). Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă.

Iată cum, prin acest tip de constrângere intelectuală, suntem determinaţi să ne poziţionăm în afara moralei creştine, în schimb ne situăm de dragul egalităţii în chiar miezul corectitudinii politice – ideologie care, atunci când este denunţată ca atare, prin forţa coral - centrifugă a delictului de încălcare a drepturilor omului, te azvârle în afara cetăţii, pe cale de consecinţă pierzându-ţi calitatea de cetăţean. Morala creştină este taxată aşadar, ca delict de opinie, în urma căruia eşti ba şovin, ba xenofob, ba rasist. Morala devine astfel un trist şi cu totul condamnabil prilej de discriminare. Or, cine discriminează în ziua de azi, nu numai că nu mai merită să fie socotit un adevărat cetăţean, în definitiv – vorba cuiva – el nu mai poate fi nici măcar om.

Două sunt aspectele pe care trebuie să le identificăm în legătură cu corectitudinea politică: 1) că este o ideologie cu ajutorul căreia o minoritate îşi impune propriile opinii şi 2)sorgintea comunistă şi totalitară a acestei prerogative a modernităţii o dezvăluie ca pe o gravă ameninţare la adresa libertăţii contemporane, leac împotriva naivilor care-şi închipuie comunismul mort sau trecut „în nefiinţă”, ca să reproduc o stereotipie ineptă a rubricii „decese” de la mica publicitate.

Veţi zice, bun şi ce legătură este între cazul Buttiglione şi comunismul egalitarist şi defunct? Ei bine, vă voi spune că acest tip de corectitudine politică modernă, asemeni comunismului revolut, surpă în modul cel mai direct familia.

S-a afirmat până la saturaţie despre familie că este baza societăţii. În ciuda banalizării prin repetare excesivă, formula cuprinde un adevăr profund, pe care dreptul natural ca şi creştinismul îl afirmă apăsat. Familia este unire liberă şi stabilă între un bărbat şi o femeie, în scopul satisfacerii instinctului natural de perpetuare a speciei omeneşti, a creşterii copiilor şi ajutorului atât material cât şi moral, pe care soţii şi-l datorează. Creştinismul impune constituţiei familiei aceleaşi caractere ca şi dreptul natural, dar o perfecţionează, ridicându-o la rangul de taină, adică considerându-o ca act omenesc, în care intervine în mod direct harul supranatural al lui Dumnezeu.

Treptat din societatea familiei, prin creştere naturală, s-au dezvoltat celelalte forme de organizare socială omenească, şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. De aceea ea (familia) formează celula societăţii, adică elementul de bază cel mai simplu, ca o colectivitate omenească să nu poată fi un simplu conglomerat de indivizi, ci o comunitate organică formată din persoane. Comunismul, plecând de la principiul libertăţii şi al egalităţii de drepturi între bărbat şi femeie, contestă constituţia ierarhică a familiei, stabilitatea ei (uşurează condiţiile divorţului), ca şi datoria părinţilor de a se îngriji de educaţia copiilor, datorie care revine conform comunismului, Statului. Iată ce ne spune prietenul şi colaboratorul lui Marx, şi anume Engels: Îngrijirea şi educaţia copiilor va fi o îndeletnicire publică (Die Pflege und Erziehung der Kinder wird öffentiliche Angelegenheit) .

Modernitatea ante-comunistă aşezată la 1791 în fruntea Constituţiei franceze şi intitulată Declaraţia drepturilor omului, certifică principiul egalităţii absolute a tuturor oamenilor. Ce face modernitatea post-comunistă de la început de mileniu trei? Legalizează căsătoria între homosexuali, într-un desăvârşit silogism conform căruia, dacă

A(bărbatul) + B(femeia) = C(familia), iar A(bărbatul) = B(femeia),

atunci de bună seamă că şi
A(bărbatul) + A(bărbatul) = C(familia)

după cum şi
B(femeia) + B(femeia) = C(familia).

Cât despre educaţia copiilor şi a tinerilor ea trebuie reglementată tot de către stat.

Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care tu ridici glasul la proprii tăi copii, când le faci educaţia.

Ce mai trebuie pentru a distruge trăinicia acestei venerabile instituţii omeneşti de drept natural care este familia? Când în numele libertăţii se lasă formarea şi desfacerea ei în seama capriciilor sentimentale de moment? Când înaltul ei scop moral – creşterea copiilor – se fixează de către Stat? Nemaiadăugând aici gravele probleme ale pauperizării ori al numărului insuficient de locuinţe.

Ajungem treptat la un simulacru de familie, în care habitusurile specifice ei (iubirea reciprocă, autoritatea, sentimentul de jertfă, ascultarea) devin amintiri ale unui timp din ce în ce mai vechi şi mai învechit în raport cu stereotipiile repetitive ale modernităţii, fatalmente din ce în ce mai noi.

Dacă surpi creşterea naturală a familiei, se surpă şi celelalte forme de organizare sociale omenească pe care le-am enumerat în ordinea timpului istoric şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. Aşadar, iată-ne ajunşi la o altă coincidenţă a comandamentelor modernităţii.




15 decembrie 2009

Din ciclul "AŢI VOTAT BINE!" (II)

Au trecut 20 de ani. CUM AM AJUNS AICI?

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (II)



Constituţia bolşevică din 1929, prin articolul confesional, interzicea orice propagandă religioasă dar lăsa liberă orice propagandă antireligioasă. (Dealtfel în toamna anului 1930, la Leningrad s-a înfiinţat chiar şi o universitate antireligioasă pentru copii).

Rememorând asemenea fapte aparţinând istoriei răsăritului european, nu avem cum să nu evocăm bunăoară, recentul european francez care interzice în şcoli prezenţa oricăror însemne religioase socotite ca propagandă. Vigilenţa komisarilor republicii laice din ţara lui Voltaire şi-a arătat apăsat trezvia cu prilejul mutării la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea, când vocile unor politicieni au găsit de cuviinţă coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, ca fapte ce contravin specificului republicii laice. Primul Ministru, Jean - Pierre Raffarin a dezamorsat prompt situaţia grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membrii ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif.

Inaugurarea anului academic în ianuarie 2008 la Universitatea „La Sapienza” din Roma nu a fost câtuşi de puţin una calmă. Mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Papei Benedict al XVI-lea la acel eveniment, denunţând „obscurantismul” de care Suveranul Pontif a dat dovadă în discursul său intitulat „Credinţă, Raţiune şi Universitate: amintiri şi reflecţii” pronunţat la 12 septembrie 2006 la Universitatea din Regensburg. Cu acel prilej, Benedict al XVI-lea a evocat un episod la care fusese martor în anul 1959, an în care şi-a început activitatea de profesor academic la Universitatea din Bonn. La acea vreme exista pe lângă un contact foarte direct cu studenţii şi unul între profesori. Se întâlneau, înainte şi după prelegeri, istorici, filozofi, filologi şi, fireşte, teologi, dat fiind existenţa în cadrul universităţii a două facultăţi de profil. O dată în fiecare semestru exista o aşa-numită "dies accademicus", în care profesorii de la toate facultăţile se prezentau în faţa studenţilor întregii universităţi, făcând posibilă o adevărată experienţă de "universitas": adică experienţa faptului că, în pofida tuturor specializărilor, care uneori fac imposibilă intercomunicarea, există un punct comun dat de lucrarea în totalitatea unicei raţiuni, dar fireşte, cu dimensiuni policrome. Responsabilitatea comună pentru uzul corect al raţiunii devenea astfel experienţă vie. Cele două facultăţi de teologie, interogându-se asupra dimensiunii raţionale a credinţei, desfăşurau o activitate care, în mod necesar, făcea parte din "întregul" realităţii "universitas scientiarum" (universitatea ştiinţelor), chiar dacă nu toţi puteau împărtăşi credinţa, pentru a cărei corelaţie cu raţiunea comună se străduiau teologii. Această coeziune interioară în cosmosul raţiunii nu a fost deranjată nici măcar atunci când s-a aflat ştirea că unul dintre profesori constatase existenţa în universitate a unei ciudăţenii: două facultăţi care se ocupau de un lucru care nu exista - de Dumnezeu! „Chiar şi în faţa unui scepticism atât de radical rămâne necesar şi rezonabil a se interoga asupra lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii şi aceasta trebuie să se facă în contextul tradiţiei credinţei creştine: acest lucru, în ansamblul universităţii, era o convingere evidentă”- a adăugat Papa Ratzinger. Desigur aceasta nu a fost singura afirmaţie prin care Suveranul Pontif a iritat pe noii progresişti europeni. A mai contat şi evocarea dialogului purtat odinioară între Manuel al II-lea Paleologul şi un erudit persan pe tema jihad-ului şi a răspândirii credinţei cu spada. În orice caz, protestelor studenţilor de la „La Sapienza” li s-a alăturat scrisoarea de susţinere a 67 de profesori către rectorul universităţii romane, Renato Guarini, prin care apreciau vizita Papei ca fiind un eveniment „inoportun”, solicitând astfel anularea ei. În textul pe care Suveranul Pontif ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Să mai adăugăm, spre ştiinţa celor ce manifestă încă nelinişti privind tulburătoarea chestiune a întâietăţii dintre găină şi ou că, ironie a sorţii, Universitatea „La Sapienza” a fost fondată în anul 1303 de către nimeni altcineva decât... un Papă, respectiv Bonifaciu al VIII! La urma urmei, nimic nou în întâmplarea petrecută la începutul acestui an în Cetatea Eternă. Cu aproape două mii de ani în urmă, discursul despre „Învierea din morţi” al unui alt cetăţean al ei, evreul Pavel din Tarsul Ciliciei, „agentul electoral al lui Iisus Hristos” – cum avea să-l numească Emil Cioran - era expediat cu asemănătoare mefienţă din areopagul atenian al elitelor epicureo-stoice: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată”.

În fine, hotărârea CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) din 3 noiembrie 2009, OBLIGĂ statul italian să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece acestea constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi a majorităţii cetăţenilor europeni.

Comunicatul dat de Patriarhia Română, intitulat „O justiţie injustă” a fost prompt şi ferm totodată:

„Patriarhia Română consideră nedreaptă recenta hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin care statul italian este obligat să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi, implicit, a majorităţii cetăţenilor europeni. Sub pretextul apărării drepturilor şi libertăţilor unei minorităţi agresive şi intolerante faţă de valorile împărtăşite public de către o majoritate creatoare de cultură şi civilizaţie pe continentul european, asistăm din nou la o încercare de minimalizare a rolului şi contribuţiei creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei. Această intenţie a fost evidentă cu prilejul redactării Proiectului Constituţiei Europei Unite (2003), atunci când au existat ample dezbateri pentru introducerea unei menţiuni speciale referitoare la rădăcinile creştine ale Europei. Această menţiune nu a mai fost inclusă în textul final al Constituţiei din cauza faptului că un curent antireligios şi autosuficient, sub pretextul principiului neutralităţii, a dorit cu orice preţ să impună o viziune specifică despre ceea ce înseamnă laicitatea puterii de stat. Din păcate, atunci, au fost ignorate total principiile Tratatului de la Amsterdam (1997) care au stabilit în mod expres faptul că: „Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază în baza dreptului naţional Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”.

Prin astfel de hotărâri, inclusiv ca cea a CEDO împotriva statului italian, se remarcă o tendinţă de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecută credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii.

Fundamentul creştin al Europei nu reprezintă doar o simplă rădăcină, ci o matrice valorică ce conferă o identitate specifică culturii şi civilizaţiei europene, care contribuie la educaţia şi formarea personalităţii omului cu o atitudine pozitivă şi responsabilă faţă de sine şi faţă de societate, deschisă şi tolerantă faţă de alte religii şi alte valori.


Apreciem că o societate nu poate exista fără simboluri, iar dacă simbolurile creştine religioase devenite simboluri naţionale culturale laice vor fi excluse din spaţiul public, alte simboluri (comercial-consumiste, pragmatiste, nihiliste şi globalizante) le vor lua locul, aducând cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc”
(BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE).


Din pricina campaniei electorale acest „eveniment” a trecut cvasi-neobservat, deşi după ştiinţa mea (se poate să mă înşel), la un interval de trei luni de la data hotărârii respective, ea devine obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.


(Urmează)

13 decembrie 2009

Din ciclul "AŢI VOTAT BINE!"

CASA "REGELUI ASFALTULUI" DIN DACIA TRAIANĂ

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; TIMPUL şi SPAŢIUL, VREREA şi PUTEREA (I)



Ortodoxie şi Modernitate - iată o alăturare ce are darul de a evoca multora avertismentul sonor al unei stări de fapt antagonice dar care, într-o lume creştină teafără s-ar cuveni să constituie mai degrabă exemplul tipic de oximoron. Se pune adesea întrebarea, ce legătură ar putea avea Biserica Ortodoxă cu modernitatea sau post -modernitatea – expresie contondentă şi intempestivă a unui prezent insolent - atâta timp cât ea (Biserica) îşi întemeiază dogmele în primele opt veacuri creştine, aşadar pe fapte ale trecutului, ale unui timp deja consumat? Cu alte cuvinte, ni se sugerează că între Ortodoxie şi Modernitate există o problemă de timp sau mai degrabă de contratimp. Este adevărat, Biserica Ortodoxă a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea fixate de cele şapte sinoade ecumenice, constituind solidar şi armonic un trup unic în care să fie articulaţi toţi creştinii, având un singur Cap: Iisus Hristos. Ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în Răsărit şi într-un sens istoric se identifică cu marea sinteză patristică, adică cu articularea edificiului teologic, liturgic şi canonic pe baza regulii de credinţă apostolice, în perioada sinoadelor ecumenice. Numai că, nici teologia patristică şi nici Ortodoxia nu pot fi limitate doar la această perioadă de timp, deoarece pe de-o parte Tradiţia se află într-un continuu proces de interpretare şi actualizare, iar pe de altă parte Iisus Hristos cel înviat îmbracă în realitatea Sa cea înviată tot mai mari părţi din omenitatea istorică, fiind cotemporan cu desfăşurarea ei ca Biserică. Cu alte cuvinte, insolenţei unui prezent diacronic identificat ca modernitate şi post - modernitate, ortodoxia îi răspunde printr-o insolita prezenţă sincronică a Mântuitorului. Iată de ce, încă de la început sunt nevoit să constat că atomizarea celor doi termeni, Ortodoxie şi Modernitate, nu este numai neproductivă ci şi profund inconformă cu atitudinea şi reperele veşnic vii ale creştinismului autentic, fapt probat – oare pe deplin? - în decursul veacului trecut. Desigur că aceasta ar trebui să reprezinte unghiul de vedere dinspre Ortodoxie către Modernitate. Că unghiul de vedere al Modernităţii înspre religie (în general) şi Ortodoxie (în special) este dacă nu advers, atunci măcar ostil, aceasta este o altă problemă ale cărei coincidenţe şi repere răzleţe vom căuta să le amintim măcar în treacăt în cele ce urmează.

Exegeţi ai impactului autohton cu modernitatea şi post – modernitatea au observat, oarecum legitim, că marea majoritate a ţărilor est-europene nu îşi încheiaseră modernizarea în momentul căderii în malaxorul comunist. Avem aici în vedere cele patru componente minimale ale idealurilor politico-economice ale Iluminismului: (1) noţiunea de cetăţenie egală indiferent de apartenenţă religioasă, etnică, sexuală etc şi existenţa unei societăţi civile, structurată prin intermediul unei administraţii eficiente, (2) existenţa unor instituţii reprezentative ale statului, care să asigure respectarea drepturilor individuale şi consensul social al respectului legilor, (3) economia de piaţă liberă şi (4) secularizarea, fapt ce în Europa a însemnat separarea Bisericii de stat şi emanciparea vieţii sociale de sfera religiosului.

Aşadar, comunismul (piedică în calea modernităţii) ar fi motivul pentru care astăzi de-abia intrăm în ceva în care de fapt odinioară eram (Europa), înlocuind giubeaua cu şapca proletară după un scurt şi crispat intermezzo paşoptist cu joben, dar aducător în chip fericit de autocefalie ecleziastică şi întregire naţională. Cu alte cuvinte comunismul este un accident istoric care ne-a îndepărtat (pentru o vreme) de modernitate şi nu o altă faţă (pe dos) a aceleaşi modernităţi. Puţini sunt cei care au luciditatea, onestitatea şi curajul de a denunţa în revoluţia bolşevică împlinirea Revoluţiei Franceze şi în cele două mari calamităţi ale sec. XX, fascismul şi comunismul, împliniri funeste ale statului iacobin – totalitar. Am sfârşit cu regii pământului, să ne ocupăm acum cu regii cerului - spunea Lunacearski – comisar la instrucţia publică, într-un discurs rostit la Moscova pe tema „Pentru ce nu trebuie să credem în Dumnezeu” (vezi Marx Cramer – L’Internationale bolchevique contre la Religion – Geneva, 1915, dar şi, sau mai ales, Le livre noir de la Révolution française – aproape 900 de pagini apărute la Paris în 2008).

Iată de ce cred că, pentru o corectă definire a reperelor europene contemporane şi a tendinţelor globalizante, Biserica trebuie să identifice punctele de coincidenţă dintre itinerariile comunismului şi ale modernităţii sau cu alte cuvinte să încerce să răspundă la întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?”

Pentru că, atunci când este vorba de comunism, care încă se bucură de o bună reputaţie intelectuală în lumea liberă, oamenii au o măsură de judecată diferită faţă de nazism. Printr-o curioasă întorsătură, de fiecare dată, importanţa holocaustului este afirmată în chip polemic ca fiind covârşitor mai mare decât grozăvia zecilor de milioane de victime ale comunismului. Este ca şi cum nazismul ar fi fost o crimă împotriva umanităţii în timp ce comunismul ar fi fost una în favoarea umanităţii. Faptul că astăzi opinia publică internaţională continuă să tolereze propaganda comunistă şi să dorloteze ideologia marxist – leninistă, care, prin teoria exterminării duşmanului de clasă, este la fel de pernicioasă ca şi teoria rasistă a lui Rosenberg, dovedeşte că raţiunea omenirii este pe jumătate somnolentă(o foarte utilă lectură în acest sens este polemica dintre François Furet şi Ernst Nolte, apărută în lb. română la Ed. ART, 2007, sub titlul „Fascism şi comunism”).

Biserica Ortodoxă nu trebuie să uite că un an sau doi înaintea anului 1964, când “bandiţii” politici urmau a fi eliberaţi din închisori, la Aiud, s-a încercat de către comunişti un experiment în procesul de reeducare premergător eliberării. Dat fiind că printre deţinuţi se aflau foarte mulţi clerici, dar şi oameni deosebit de credincioşi, sau pe care suferinţa detenţiei îi întorsese definitiv cu faţa către Dumnezeu, regimul concentraţionar hotărâse să oblige, mai cu seamă pe preoţi, să semneze un act scris prin care consimţeau apostazierea. Să adăugăm la aceasta „oficierea” ritualului liturgic cu urină şi fecale ori profanarea locaşurilor creştine, mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Las în seama specialiştilor hermeneutica acestei ideologii.

Comunismul, ca sistem, nu s-a limitat (nici nu se putea) la ordinea socială şi economică. Să facem un efort de memorie spre a ne aduce aminte care era (este) nucleul doctrinei lui Marx. Şi cine ar putea să-l identifice mai bine decât prietenul şi colaboratorul său intim, un anume Fr. Engels: Cele două mari descoperiri: concepţia materialistă a istoriei şi descoperirea secretului producţiei capitaliste prin plus-valoare le datorăm lui Marx. Cu ele socialismul devine ştiinţă.

Prin materialism istoric se înţelege concepţia conform căreia toată istoria omenirii, cu toate fenomenele politice, religioase şi juridice, reprezintă un mare proces evolutiv, în care nimic nu este permanent şi neschimbător, decât necesara naştere şi dispariţie, şi în care, orice progres se realizează numai pe baza raporturilor economice. Sursele lui Marx? Pe de-o parte Hegel, de la care ia ideea necesităţii evoluţiei, nu însă şi idealismul absolut al acestuia, iar pe de altă parte Feuerbach, de la care împrumută concepţia materialistă, pe care însă o modifică, atribuind materiei nu o evoluţie mecanică, precum acesta, ci una dialectică.

Formulând teoria materialismului istoric, adică încercând să explice societatea omenească şi evoluţia ei prin singur doar factorul material al producţiei economice, Marx se vede nevoit, pentru a-şi face teoria inteligibilă, să-i dea o dimensiune absolută de teorie filosofică, dând astfel satisfacţie necesităţii de absolut a minţii omeneşti. Astfel se ajunge la materialismul metafizic – concepţie filosofică, după care ultima şi singura realitate a lumii este materia, iar spiritul cu toate manifestările şi produsele lui nu este decât un fenomen derivat, secundar, un epifenomen.

În acest fel, pe fundalul spiritului desacralizat al modernităţii, comunismul a furnizat o teorie a mântuirii în termeni laici. Concepţia metafizică a materialismului păcătuieşte fundamental prin negaţia brutală şi nejustificată, a ceea ce formează esenţa naturii umane şi a aspiraţiilor sale cele mai intime. Este peste putinţă să determini adevăratele necesităţi individuale şi sociale ale omului, fără să-i cunoşti natura lui. Or, natura umană, în ceea ce prezintă ea esenţial şi caracteristic, este în primul rând sufletul său, cu aspiraţia irezistibilă către cunoştinţa şi iubirea absolutului. Tendinţa primordială a omului – conştientă sau instinctivă – către cunoaşterea şi iubirea absolutului, constituie prima şi fundamentala trăsătură a naturii lui. Iar religia şi gândirea metafizică îi sunt expresia.

Din această pricină comunismul a avut succes, pentru că el este, în esenţa lui, o religie laică, perfect adaptată instinctelor încă orientate religios ale omului radical desacralizat şi fatalmente univoc material al modernităţii.

(Urmează)

12 decembrie 2009

ŢARUL - un nou film de Pavel Lunghin



Un film despre ce se întâmplă când încurci Împărăţia lui Dumnezeu cu puterea seculară.Iar Pavel Lunghin este regizorul filmului "Ostrovul"...

11 decembrie 2009

NU ŞTIAM CĂ DOARE AŞA!

Se pare că unii dintre (cei câţiva) cititori constanţi ai acestui (cvasi-abandonat) blog sunt surprinşi (neplăcut) de vehemenţa şi radicalismul tonului meu în legătură cu peripeţiile electorale din această ultimă perioadă. Din preţuire pentru ei le răspund acum doar lor, nu şi celor care se visează anonimi şi mă asaltează cu invective în scris, ori telefonic prin viu grai, dealtfel perfect consecvenţi stilistic cu ameninţările dintr-un iunie 1990. Acestora din urmă le spun doar atât: „mai răsfiraţi băieţi, mai răsfiraţi” (desigur, telefonic vor avea parte, ca şi până acum, de dezvoltări mult mai sprinţare şi mai policrome). Aşadar:

1. Cine a citit textele mele publicate începând cu anul 2005 în „Averea” sau „Ziua”, ca şi volumul de scrieri apocrife „România şi Julieta la fix”, apărut în anul 2007 la editura „Curtea veche”, din textele publicate în „Gazeta de Transilvania”, dar şi din câteva dintre postările anterioare de pe acest blog, a putut lua la cunoştinţă că opiniile mele în legătură cu Traian Băsescu au fost şi rămân aceleaşi (bunăoară încă din septembrie 2005 când spuneam despre respectivul că, „...el e jupânul şi tătucul. Noi, ţeapa şi ruşinea. În curând nu o să mai vrea Bucureştiul ci Târgoviştea. Nu vă grăbiţi, la cetatea de scaun şi la statutul ei voievodal mă refer” – este doar un insignifiant exemplu). Tot acolo se află şi opiniile despre Mircea Geoană. La fel de neschimbate. Mai mult decât atât, unii dintre apropiaţii mei care se află astăzi în preajma lui Traian Băsescu îmi ştiu vehemenţa constantă şi deloc şoptită faţă de „caz”. Am evitat să mă pronunţ în scris faţă de gudurările lor prezidenţiale, pentru că le preţuiesc mai mult prietenia şi competenţele culturale decât rătăcirile. Câteodată tăcerea e un semn de delicată tandreţe. Şi încă: alţi câţiva apropiaţi ştiu tot atât de bine că în 2004 nu am votat cu TB din aceleaşi motive. Dar nici cu Adrian Năstase. Am anulat votul, punând ştampila pe amândoi. Cei 5 ani de mandat ai preşedintelui în exerciţiu mi-au întărit convingerile şi mi-au amplificat vehemenţa. Prin urmare, nu văd de ce atitudinea mea publică a devenit (abia) acum o surpriză, fie ea şi neplăcută.

2. Din motive personale pe care nu am de ce să le dezvolt aici, aproape că am abandonat acest blog încă din vară, postând abia la 3 septembrie un text legat de restaurarea casei Părintelui Stăniloae a cărei degradare tot eu o semnalasem într-un reportaj în „România liberă” din noiembrie 2005. Apoi, nu am mai scris nimic pentru că mi-am propus să nu mă amestec în ceea ce se întâmpla şi am constatat cu bucurie că şi alţi prieteni de drum aleseseră o conduită asemănătoare. Postarea mea din 3 decembrie (dealtfel prima după 3 septembrie), intitulată „Scrisoare Doamnei Maria Băsescu” (de fapt în cea mai mare parte a ei o reeditare a unei mai vechi epistole adresată preşedintelui, publicată pe acest blog sub titlul „Sunt tâmpit, dar mă tratez” încă din 18 iunie a.c.) ca şi cele câteva postări ulterioare au fost pricinuite tocmai de ieşirea din această conduită comună a prietenului R.C. care spre surpriza mea (la fel de neplăcută) a ales să iasă dintr-o tăcere ce mi-o închipuiam comun asumată, postând la 2 decembrie textul „S.O.S. – Electorale de la Sibiu”). De altfel codicilul textului meu conţine trimiteri limpezi în acest sens.

3. Spre deosebire de acum 5 ani când am anulat votul (nu mi-am permis niciodată să nu mă duc, pentru că nu vreau să mi se folosească absenţa), de astă dată am votat cu Mircea Geoană. Cum?! – veţi spune sufocaţi de indignare - dumneata, teolog, ai votat cu stânga (Geoană) şi nu cu dreapta (Băsescu)?!!! DA, vă răspund. Încerc pe cât posibil să nu fiu nici de dreapta, nici de stânga (de asta m-am extras din orice proiect post-decembrist care risca să alunece în politic). În primul rând că Băsescu nu are absolut nimic de-a face cu dreapta, ci doar cu patologia schimonosită a unui bolnav după putere. Cu orice preţ. Iar Geoană săracu’ are mari probleme de caracter şi de orientare. Apropos, v-aţi gândit puţin la morfologia verbului „a (te) orienta”? Apoi, a defini creştinul ca fiind exclusiv de dreapta, mi se pare o eroare la fel de mare cum l-ai trimite exclusiv la stânga, la centru ori la stânga-dreapta-mprejur! Creştinul (care este din lume fără să fie al lumii) ar trebui să urmeze Evanghelia. Evanghelia care cuprinde şi nu desparte. Atent la Împărăţia care va să vină (şi care nu este din lumea aceasta), el nu întoarce spatele acestei lumi, ci încearcă ca încă de aici să îşi câştige cu preţul vremelniciei, veşnicia. Faţă de statul secular îngăduit de Dumnezeu ca o realitate trecătoare (rău necesar), el nu se manifestă obedient şi supus, ci numai aparent ca un plătitor de taxe disciplinat către această entitate îngăduită deocamdată de Dumnezeu, entitate care are menirea de a menţine ordinea, evitând anarhia: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului (adică moneda pe care Cezarul îşi imprimă chipul) şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Ei, aici e aici! În subtextul celei de a doua afirmaţii se află cheia care lasă loc să desluşeşti felul în care te comporţi în faţa primejdiei totalitară. Limita. Adică, atunci când această putere seculară (reprezentată de un Cezar) căreia eu îi plătesc taxe şi îi respect legile, îşi depăşeşte limitele şi vrea să ia în stăpânire şi ceea ce în virtutea unui drept natural aparţine lui Dumnezeu, arogându-şi astfel puteri discreţionare, atunci eu trebuie să mă împotrivesc, mărturisind public ceea ce gândesc, dar-atenţie!, nici chiar în cazul acesta, al unui pericol totalitar iminent, nu îmi este îngăduită vreo acţiune prin forţă! Prin urmare, m-am exprimat ÎMPOTRIVA acestui fenomen şi a acestei tipologii discreţionare a DERBEDEULUI NAŢIONAL sau a victoriei OMUL NOU, pe care o reprezintă Traian Băsescu, mult mai primejdioasă decât năuceala cu ghivent a celuilalt. Veţi spune că povestea cu „Zeus” e o glumă. E treaba şi dreptul vostru! La urma urmei e şi aici ceva din expresia perpetuă (şi nepotrivită după părerea mea) a melancoliei autohtone, ca să nu zic prost înţeleasă tradiţie, după un Vodă! Din păcate, întreg parcursul acestui caz patologic - numit Traian Băsescu - din contemporaneitatea noastră (şi nu mă refer aici doar la cei 5 ani din urmă) desenează în tuşe groase, caracteristicile cuiva care are urgentă nevoie de medic.


4. Suntem astăzi, după 20 de ani aici, pt. că nu am înţeles „floriile” noastre din decembrie 1989. La fel cum nimeni (nici chiar ucenicii săi) nu l-a perceput pe Hristos decât ca pe un personaj politic, singurul în stare să dea peste cap un sistem totalitar. „Vom muri şi vom fi liberi” – expresia miracolului dintr-un profund mesaj hristic pus de suflarea Duhului peste noapte în gura unor copii care nu studiaseră religia în şcoală, n-a fost perceput ca urgenţă a unei reforme morale a societăţii, ci doar ca salvare, mântuire exclusivă a ei prin politic. Astăzi avem ceea ce ce se vede. Din punctul meu de vedere tot, dar absolut tot, ceea ce am scris mai înainte rămâne valabil. Şi voi continua să o spun: Traian Băsescu reprezintă cea mai mare primejdie post decembristă a României de astăzi! Iar felul în care va eşua la un moment dat, fiecare cu Târgoviştea sa, mai devreme sau mai târziu (sigur, nu peste 5 ani), va avea pentru noi toţi repercusiuni greu de evaluat acum. Nemaivorbind că va reuşi să compromită definitiv dreapta (pe care şi-o asumă ca un impostor de meserie ce se află), dreaptă care, vorba lui Caţavencu, ca şi „munca, travaliul, în ţărişoara noastră lipseşte cu desăvârşire”. Iar toată găinăria asta de acum cu furtul, frauda, etc. este total lipsită de haz. Au furat unii mai mult decât alţii. Punct. Ei, şi? Dacă ar fi câştigat Geoană cu 1 vot, acelaşi discurs l-aş fi avut. Ceea ce rămâne important (desigur, din punctul meu de vedere) este că o jumătate dintre noi a votat cu tipologia Băsescu. După 20 de ani. Sunt prea bătrân să mai plec şi nici nu mai am putere să explic. Nu-mi rămâne decât să supravieţuisesc. Vorba împuşcatului. Mai pun o haină în plus. Astăzi, nu-i aşa, din motive oarecum diferite. Asta e! Un fleac, m-au ciuruit! Numai că eu nu m-aş opri aici. Aş continua replica din film fiindcă se potriveşte al naibii: NU ŞTIAM CĂ DOARE AŞA!




Răzvan Ionescu

P.S. Dragă, R.C., periodic îmi spui că sunt ori "capricios", ori "dificil", dar mereu "prieten" şi "drag". Fie! Numai că, aşa cum ţi-am spus-o şi cu alte prilejuri, PRIN VIU GRAI, prietenia adevărată respiră cu ambii plămâni ai unei comunicări nemijlocite, înţelegând aici NEVOIA de a comunica direct cu celălalt. Nu numai a unuia. E-mail-ul sau SMS-ul cu urări ocazionale sau cu cereri de iertare nu ţine loc nici de tămadă la durere, nici de împreună împărătăşanie la bucurie. Dar, ce să-i faci, am învăţat să mă resemnez cu faptul că nu poţi să ceri nimănui mai mult decât simte. Şi-atunci tac şi eu ("capricios" ori "dificil"), repliat ("prompt" şi "urban")în semn de întristată încuviinţare. A vremurilor când până şi spovedania a ajuns să se facă prin fax. Cât despre “dezvăţul” nicasian, ţi-aş sugera să ieşi din univoc şi să laşi o şansă reciprocităţii.