27 februarie 2009

NORVEGIA ŞI DANEMARCU'





Ministrul de interne, ţeapăn şi solemn, înveşmântat de sus şi până jos în falduri creţe de inteligenţă, ne spune că suspectul Gribenco a fost capturat la Ploieşti. Brava! Tot republicanii, săracii! Suspectul Gribenco, un individ extrem de periculos, „profesionist cu pregătire în crima organizată şi în activitatea conspirată” (l-am citat pe ministrul ţeapăn şi solemn), se ascundea în casa unei vrăjitoare. Pe vrăjitoare o cheamă Norvegia. Brrr! Te ia cu frig. Şi fiindcă la noi fiorurile de groază se împletesc mai mereu cu fiordurile de râs, pe fiul Norvegiei îl cheamă, cum altfel, Danemarcu’. Aşadar, din casa Norvegiei şi a lui Danemarcu’ de la Ploieşti suspectul Gribenco, conspirat, vorbea la telefon folosind cartele diferite (semn clar al pregătirii de specialitate), cu concubina lui rămasă la Braşov, pe care o sfătuia în limba rusă să ascundă degrab’ încărcătorul de la arma crimei. Concubina, cu unele carenţe la pregătirea în crima organizată, dar cu certe fantezii culinare, îl ascunde în oala cu ciorbă. Poliţia, înfometată de probe, îl găseşte. N-are a face. Fata cu ciorba mişună liberă, dar conspirată cu ochelari de soare, în căutare de noi reţete gastronomice prin târg. Nu prezintă pericol public dat fiind că ce găteşte, e doar pentru uz personal. Locuieşte în continuare în acelaşi imobil în care a domiciliat şi fostul suspect principal Gorbunov, suferindul de glaucom, dezamăgit că povestea asta de la Braşov „i-a stricat complet viaţa”, tocmai lui, care uitase să se mai întoarcă la puşcărie să execute cei 15 ani de închisoare pentru că se pregătea să apară emoţionat la „Duminica în familie” împreună cu alte sifoane conspirate ale organelor. Şi comandantului poliţiei „i s-a stricat complet viaţa”. De-aia şi-a dat demisia „de onoare”. Întrebarea e, de ce a aflat Arişanu abia acum că e suspectat de onoare? Şi de ce nu l-a întrebat nimeni pe onorabilul preopinent despre reprimarea manifestanţilor din decembrie 1989? Sau în legătură cu modul în care a „rezolvat” cazul asasinării celor două farmaciste? Ori despre modul onorabil în care l-a „soluţionat” pe colegu’ Cioacă? Dar de ce nu s-a interesat nimeni cât de onorabilă e averea tovarăşului Arişanu? Şi cât de onorabilă e averea altor poliţişti din Braşov? (Recomand jurnaliştilor de investigaţii zona de mare angajament Brădet, de dincolo de Săcele pe drumul către Cheia). Nu că aş avea neapărat o problemă, dar aud că un posibil înlocuitor al tovarăşului cu pricina ar putea fi un alt fost onorabil comandant de Braşov, chestorul Mircea Bucur, în a cărui avere de bugetar figurau în anul 2003 un teren intravilan de 13.250 de metri pătraţi, o casă de vacanţă, un apartament, un Volkswagen Passat nou-nouţ şi conturi de peste 10.000 de euro. Ca şi tovarăşul său în onorabile afaceri de famiglia, Dan Tartagă, băiat de zahăr Bod, care a omorât doi pensionari intrând cu jeep-ul pe trotuar, don chestor Bucur a accidentat două eleve de liceu tot cu maşina pe trotuar. Chestie de disciplină şi stil! Însă nefiind pe atunci încă în clar cu „onoarea” şi remarcându-se mai ales prin aptitudinile sale de strălucit negociator în războiul dintre taberele de „recuperatori” şi „valutişti”, care au ieşit pe străzi în încăierarea pentru împărţirea zonelor de influenţă cu săbii, cuţite, bâte şi lanţuri, îngrozind un oraş întreg în urmă cu zece ani, chestorul Mircea Bucur nu şi-a dat demisia, ci a fost numit comandant al Clubului sportiv Dinamo Braşov. Ei da, ăsta e un club care parcă ne aduce aminte de ceva! De luptătorul K1 Eugen Preda. Şi ăsta şi-a dat demisia „de onoare” din miliţie, după bătaia de săptămâna trecută de la mall-ul din Drumul Taberei Bucureşti. Dar Dinamo Braşov ne mai aduce aminte şi de altcineva. De finul onorabilului chestor Bucur, consilerul judeţean Paul Enache, şi el o vreme om de cultură, educaţie fizică şi sport la acelaşi club, odinioară caftit preventiv pe drumul spre Poiană de luptători necunoscuţi, şi de curând acuzat de proprietarul casei de schimb din Braşov implicată în dublul asasinat de la sfârşitul lui ianuarie, că ar fi amestecat, împreună cu luptătorul K1 Nicu Dascălu, prin firmele lor de pază, în onorabilele rivalităţi K1 ale taxelor de protecţie. Simple coincidenţe „de stil”, într-o lume rea, invidioasă şi nerecunoscătoare! Să nu uit! I-a întrebat cineva pe cei 10 onorabili luptători K1, de la cealaltă firmă de pază şi taxă de protecţie a onorabilului luptător K1 Ninel Ianculescu, care i-au furnizat alibiul lui Gorbunov, cu ce se ocupă ei în timpul liber, din ce trăiesc şi mai ales ce fel de ciorbă de încărcătoare preferă şi cine le-o găteşte? Dar asta repede, până nu intră chestorul Marcel Popescu, preşedintele clubului Dinamo Bucureşti în biserică să se jure ca Zdreanţă al lui Arghezi, „împreună cu şeful statului, cu cine vreţi dvs” că nu ştia nimic de luptătorul K1 Eugen Preda. De parcă şeful statului, ca manglitor de vapoare, are vreme de găinării! El participă la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii ca să implementeze la vârf „efectul Philadelphia” în emblematicul „caz Elodia”. Adică, pe scurt, cum se face că atunci când justiţia se căsătoreşte cu miliţia, pe prima nu o mai găseşte nimeni. Mă gândesc totuşi, că în ţara lu’ Norvegia şi Danemarcu’, problemele Norvegiei ar putea fi soluţionate la o adică de Elena Udrea, nu atât ca ministru al turismului, cât mai cu seamă ca specialistă în monarhiile nordice. Nemaivând deocamdată ambasador, rămân oarecum în suspensie neliniştile lui Danemarcu’, deşi la câţi Hamleţi sunt, n-avem atâtea Ofelii de trimis la mănăstire. Apropos! Presupunând, prin absurd, că fenomenul ar scăpa de sub control, introducerea paşapoartelor biometrice în aceste cazuri ar putea fi salutară. Cu „ucigă-l toaca” în acte, sigur ne tămăduim, după prin-cip(i)ul „cui pe cui se scoate”. Cu toate că mai rămâne o necunoscută. Fantoma. Cine joacă Fantoma în această groaznică montare shakeasperiană cu titlul provizoriu „Ce vrăji a mai făcut miliţia”? Ce-aţi zice de România? Cu acelaşi ministru de interne, neapărat! În rol de Fortinbras, prinţul Norvegiei desigur, păşind printre cadavre la fel de ţeapăn şi solemn, în falduri creţe de inteligenţă, rostind cu voce sepulcrală, pe sub mustăţi, replica de final: „Luaţi de aici aceste leşuri”!


Răzvan Ionescu



24 februarie 2009

GUDURĂUL


Îl întâlneşti deobicei târziu, spre amiază. Sau nu îl observi decât atunci când lumina ţi-l dezvăluie brusc, mişunând sprinten, asemenea unui gândac de bucătărie hulpav, surprins la pubelă! Până să-l dibui, ai parte de surprize. Bunăoară, dacă ai nesăbuinţa să-i întinzi mâna, de obicei dai peste ceva moale. În general toată anatomia lui e flască, pentru că deplasarea în orizontul imediat se face prin alunecare, iar articulaţiile îi provoacă disconfort şi mai cu seamă dureri. Ca orice vietate dezosată şi de extracţie joasă, lasă dâre mici şi aspiră către etaj. Nu bate până într-acolo cu privirea, dar compensează prin perspective imediate, precise şi seci, pe care şi le urmăreşte auster, în pofida mediului umed şi călduţ din care provine şi în care îşi dezvoltă, fertil, sporii. Are o orientare conjuncturală în spaţiu şi mai ales memoria punctelor de sprijin. Nu întâlneşte niciodată obstacole, ci doar trecători şi trepte. Rareori se uită drept în ochii cuiva pentru că, atent mai cu seamă la zonele de fugă, cultivă cu preponderenţă coada ochiului, direcţia vântului şi privirea ceţoasă. Căteodată clipeşte des.

Mai întotdeauna e asuprit. Suferinţa lui e legitimă. Un permanent du-te vino între promptitudinea unui "da" servil şi incertitudinea unui "să vedem" sceptic lasă sechele. Mieros cu zonele de protecţie, e ostenit în rest. Este mereu euforic cu primii şi uşor indispus cu ceilalţi pentru că… are "mult de lucru". Cu primii face o pauză, cu ceilaţi se întrerupe. Cu primii se gudură, cu ceilalţi e uşor agasat. Pe primii îi salută ceremonios, celorlalţi le face familiar cu ochiul de departe. La prima întâlnire e deferent, vorbeşte cu „dumneavoastră”. Urmează primul e-mail pe care-l semnează ofensiv, „cu prietenie”. Adică, te incumbă în alunecosul lui. Apoi, dacă ţine, te tutuieşte şi inevitabil „te pupă”(ca geograf e specialist în Grădina Ghetzimani şi are opinii muzicale despre Evanghelia lui Iuda). Dacă are vreun interes te confiscă, dacă nu, are probleme de memorie. Te cumpără dacă te laşi, te vinde oricum. Încurcat în formulări conceptuale de o cât mai largă cuprindere, îşi găseşte cuvintele greu, dintre maldăre de ă-uri. Are în genere un ton neurastenic, dozaj savant între pauza sapienţială şi memoria turburată.

E ancestral ataşat „funcţiilor” şi „organelor” cu care vrea mai înainte de toate să fie „bine”. Reprezintă tipul perfect al şefului post-decembrist: subaltern şi ecumenic. S-ar vrea măcar secretar de stat dar, merge şi un redactor-şef. Lucrează la cultura unei reviste de stânga dar ştie, complice, să clipească din când în când şi la dreapta. Atunci oftează. Ce să-i faci, asta-i misia, dar deh, alta are el în sufletul lui! Cultivă centrul pentru că, locuind la periferie, îi e teamă ca nu cumva cei de la „centru” să-l numere la extremă. Nu este niciodată la obiect, în schimb e mereu global şi educativ. N-are spontaneitatea întrebării inteligente, dar are mereu la îndemână mirări prudente şi aflătoare în treabă precum „ei!?”, „oare!?” sau „chiar aşa!?”. E şiret, candid şi conform. Aspiră şi nu transpiră. Nu miroase şi cu toate astea, în urma lui, simţi o nevoie imperioasă să deschizi degrabă şi larg ferestrele. Reuşeşte performanţa de a fi deopotrivă şters şi memorabil. Fiindcă e tenace. Fiindcă e calm. Fiindcă e gonflabil. Niciodată nu vine, întotdeauna apare. Aşa cum niciodată nu pleacă, ci se face nevăzut. Nu are nevoi, doar oportunităţi. Nu exprimă afinităţi, are afecţiuni bruşte şi divorţuri fără explicaţii. E spontan când trădează, rudimentar când explică, perplex când i se întoarce spatele. Atunci, brusc, el devine grup, iar tu persoana a treia:

„ - Ce are domne, cu noi?”.

Altminteri nu se miră. Nu e niciodată surprins. E competent în elicea limbii şi responsabil cu funcţia sa. Anticipează mişcările şefilor şi plusează subsecvent, arătându-şi devotamentul. Cu alte cuvinte e contributiv şi serveşte cauza. Născut din neam de slugă, cu şcoli absolvite post-decembrist prin closetele patriei, mereu în căutare de un pedigree valabil, trudeşte la un Jurnal al fericirii recente ceea ce îi dă dreptul, crede el, să se revendice votiv "dela Voroneţ" (ca Steinhardt „dela Rohia”), când tradiţia îl reclamă "dela poponeţ", ca pe mulţi alţi minori(şi)tari, cărora statutul de "pamper's" le-a atârnat la butonieră o supremă şi nevisată distincţie de „autentic” rafinament intelectual!

Lumea rea şi invidioasă îi spune pe la colţuri bietului băiet, „Gudurăul”, fără să-i pese că pătează astfel atât memoria caragialeanului Costăchel cât şi prestigiul foii culturale „Aurora română”.

Prin urmare, ca s-o scurtăm: „Situaţia devenit insuportabilă. Viaţa onorul (mai ales) nesigure”. Oricum, de evitat. Altminteri pericol „insultat grav dumnezeu mami şi palme cafiné central”!

Răzvan Ionescu

(din volumul "România şi Julieta la fix - scrieri apocrife", Ed. Curtea Veche, 2007)

21 februarie 2009

DE CE S-A SINUCIS KEVIN CARTER?

Iarăşi, cu gândul la Gheorghe Lala...


Există o secvenţă în filmul regizorului danez Lars von Trier, "Breaking the Waves" care ar putea descumpăni pe mulţi. Personajul feminin central, model de jertfă iubitoare pentru soţul ei, parcurge toate umilinţele la care semenii noştri sunt în stare să supună o femeie, cu aceeaşi candoare, cu aceeaşi naivitate şi cu aceeaşi inconturnabilă curăţenie, chiar dacă şirul acestor ignare batjocoriri nu a ocolit nici intimitatea trupului ei. La un moment dat, senină, ea intră într-o biserică. Şi acolo, după o vreme, spune ceva ce te poate pune pe gânduri: „Eu nu pot să iubesc cuvântul. Cum să iubeşti un cuvânt. Un cuvânt e ceva mort. Eu vreau să-l iubesc pe Hristos cel viu”. Să nu ne grăbim să punem la stâlpul infamiei luciditatea plină de tragism şi aspiraţia, de altfel întru totul legitimă, a acestei femei. De ce legitimă? Pentru că în spatele cuvintelor ei se află faţetele dureroase ale felului în care înţelegem să ne raportăm astăzi, chiar la înseşi valenţele restauratoare ale Logosului, la substanţa lui vie, altfel spus la prezenţa, dar şi la fapta sa în egală măsură, iar nu numai la rafinatele sale aspecte simbolice din Cartea Cărţilor. Că Logosul s-a întrupat, este un fapt. Că omul modern nu mai reuşeşte să creadă în acest fapt, iarăşi este dovada insensibilităţii noastre faţă de transcendent dar şi a incapacităţii de a rezona la mişcările şi adevăratele semnale ale Mângâietorului. Am în minte o sintagmă al lui T.S. Eliott, dissociation of sensibility – sensibilitatea dezbinată, care se referă la un anumit fel de dezbinare, extrem de insidios, între gândire şi simţire, între minte şi inimă, la clivajul generalizat dintre raţiune şi sentiment. Ei bine, mă tem că tocmai consecinţa acestui tip de dezbinare, dar nu numai, e scoasă la iveală de cuvintele personajului din filmul lui Lars von Trier: „Eu nu pot să iubesc Cuvântul. Cuvântul e ceva mort. Eu vreau să-l iubesc pe Hristos cel viu”. Cuvântul viu este acela care determină aproape concomitent fapta şi ne scoate din starea de spectatori la propria noastră cădere. Cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele lui Hristos sunt cuvintele acţiunii. Or, lumea în care trăim, căreia îi lăsăm pradă nu numai viaţa, dar şi mântuirea noastră şi a familiilor noastre, face din noi nu numai nişte spectatori amorfi, dar ne şi transformă în dependenţi de această stare care, alimentată de ecranul televizorului, asigură o intimitate pe cât de plăcută şi solitară, pe atât de solidară, o stare de complicitate fără precedent a păcatului colectiv, scoţîndu-ne imaginar de sub incidenţa responsabilităţii personale. Aşa cum Dumnezeu nu mai este un Dumnezeu personal, ci devine un Dumnezeu confundat sau cufundat cu şi în natură, aşa şi responsabilitatea nu mai este una personală ci colectivă, iar păcatul este o notă de plată achitată pauşal.


Fotografia pe care o vedeţi a fost făcută în ziua de 11 martie 1993 în timpul foametei din Sudan şi a câştigat Premiul Pulitzer în anul 1994. În ea poate fi văzut un copil care se târăşte spre o tabără cu alimente a Naţiunilor Unite, aflată la un kilometru depărtare. În spatele său la o distanţă cuviincioasă un vultur aşteaptă. Kevin Carter, autorul fotografiei, a mărturisit ulterior ca a aşteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând ca vulturul să-şi ridice aripile, astfel încât să obţină un efect mai dramatic. Într-un târziu, a apăsat pe declanşator, a alungat pasărea şi s-a asezat sub un copac, fumând, plângând şi vorbind cu Dumnezeu. Nici el şi nici altcineva nu ştie ce s-a întâmplat cu copilul! E sigur însă ca fotograful nu l-a ajutat. La scurtă vreme după ce a luat cu această fotografie faimosul premiu Pulitzer, Kevin Carter s-a sinucis. Din cauza depresiei, spun ziarele. În jurnalul său, printre multe alte însemnări, s-a găsit şi următoarea scrisoare – cine ştie? - poate chiar rodul acelei vorbiri cu Dumnezeu din ziua de 11 martie 1993:

„Dragă Dumnezeule, îţi promit că nu voi risipi mâncarea, oricât de rău i-ar fi gustul şi oricât de sătul aş fi. Te rog, Doamne, să protejezi acest copil, să-l îndrumi şi să-l scoţi din nefericire. Te rog să ne faci mai sensibili faţă de lumea din jurul nostru şi să ne ajuţi să nu mai fim orbiţi de egoismul şi de interesele noastre. Sper ca această fotografie să servească întotdeauna ca un memento care să ne spună cât suntem de norocoşi şi că nu trebuie să considerăm niciodată că totul ni se cuvine de drept. Vă rog să trimiteţi fotografia prietenilor voştri. Să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinţei care se găseşte oriunde, în orice loc de pe glob şi să le trimitem şi altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Gândiţi-vă şi priviţi fotografia, ori de câte ori vă plângeţi în legătură cu mâncarea pe care o aveţi, sau când vedeţi câtă mâncare se iroseşte zilnic. Aceasta este lumea reală în care trăim. M-am gândit să o împart cu voi”.

Sfântul Serafim de Sarov scrie undeva că „deznădejdea se naşte din laşitate, trândăvie şi vorbe deşarte”. Kevin Carter ar fi putut lua copilul în braţe, să-l ducă el către tabăra cu alimente a Naţiunilor Unite. E limpede că n-a făcut-o din moment ce nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu copilul. Ce a înţeles Kevin Carter? A înţeles că nu trebuie niciodată de acum încolo să-şi bată joc de mâncare şi a vrut să transmită acest mesaj lumii întregi. A luat premiul Pulitzer şi apoi s-a sinucis… sau invers. E cazul tipic pentru cuvântul mort despre care femeia din filmul lui Lars von Trier spunea că nu-l poate iubi! Unde este Hristos cel viu în scrisoarea lui Kevin Carter? Şi mergând un pic mai departe, unde sunt cuvintele noastre vii de teologi, de vorbitori creştini cu şi despre Dumnezeu în lumea de azi?

E adevărat, lumea se schimbă, civilizaţiile se schimbă, culturile se schimbă, dar limbajul Bisericii al cărei cap este Iisus Hristos, nu se schimbă. Însă când avem de-a face cu poziţia dubioasă a unor teologi ori clerici, care comentează inadecvat Scripturile, atunci Cuvântul îşi pierde şi adevărul, şi taina, şi puterea; devine un cuvânt exasperant de fad şi de rece. Şi îţi aduci aminte de două lucruri: că iadul este imposibilitatea de a iubi şi că semnul cel mai caracteristic al activităţii demonilor este febrilitatea, permanenta şi sterila nelinişte. Efortul creştin nu trebuie îndreptat doar spre a înţelege simbolurile timpurilor apuse ci şi pe acelea ale veacului în mişcare, ca efect al schimbărilor social – istorice, pentru a putea face mai lesne vizibilă şi de înţeles celorlalţi, prinşi în caruselul timpului, eternitatea, adică drumul spre mântuire - semnul distinct al nobleţei creştine. Iar pentru asta trebuie să se lucreze cu timp şi fără timp la învierea cuvântului pe care l-am primit viu şi pe care trebuie să-l restituim făptuitor, dacă ne socotim cu adevărat responsabili de lucrarea Lui. Altminteri, fie ca individ, fie la nivelul întregii societăţi, rămânem în situaţia stranie a lui Kevin Carter, autorul acestei fotografii, care în loc să salveze copilul, s-a aşezat la umbră şi a început să vorbească, printre lacrimi, cu Dumnezeu. După o vreme şi-a pus capăt zilelor.

Tradiţia noastră populară are o vorbă la ale cărei înţelesuri s-ar cuveni să medităm, dacă nu care cumva om fi uitat-o demult. Să ne-o amintim: „N-aude, n-a vede, na Greul Pământului”… Aşa se spune despre cineva care nu e, nu vrea sau nu mai poate să fie atent la proximitatea celuilat şi e orb la priorităţile clipei. E cazul nostru. Suntem de faţă, fără a mai putea fi prezenţi.

Răzvan Ionescu

13 februarie 2009

POVARA OMULUI DEOSEBIT

“Il n’y a pas de héros sans auditoire.”
(ANDRÉ MALRAUX)




Într-un orăşel din Ungaria un handbalist român este ucis mişeleşte de către membrii unei notorii bande de criminali, care de multă vreme face „legea” în zonă şi în faţa căreia – din moment ce e atât de cunoscută şi există încă - autorităţile în drept se dovedesc „lipsite eficienţă”. La aflarea terifiantei veşti, spontan, oamenii din micul oraş încep să se adune, unul câte unul, la locul unde tânărului sportiv român i-a fost mârşav luată, viaţa. Cu ochii în lacrimi, locuitorii din Veszprem aprind lumânări, aşează flori. Nu pleacă. Rămân acolo, împietriţi, într-un amestec deopotrivă de durere şi de indignare. Lacrimile lor se amestecă cu picăturile de ploaie şi cei câţiva fulgi de zăpadă răzleţi care nu pot, şi nici nu vor, să şteargă sângele de pe caldarâm. Celor prezenţi li se adaugă alţii şi alţii. Din câteva zeci, ajung câteva sute. Poate o mie. Nu strigă, nu scandează. Doar tac. Cu toate astea prezenţa lor exercită o formidabilă presiune. Asurzitoare. Sunt toţi un urlet tăcut. Un urlet care face să tresară autorităţile, lumea, chiar şi pe unul dintre criminali, care anunţă că ar intenţiona să se predea... Un urlet care trece dincolo de graniţe. De aici încolo însă, pe teritoriul României... Nu. Mai bine tac. Nu pot şi nu vreau să spun altceva decât că... spontaneitatea dispare. Cu sprijinul neprecupeţit al televiziunilor, unde „tatulici” este doar unul dintre substantivele care îmi vine acum în minte, unul dintre multe altele, dospite în falansterul presei comuniste studenţeşti de odinioară, în stare şi astăzi, să compromită tot ce ating. Chiar şi Piaţa Universităţii.


Cu două săptămâni în urmă, la Braşov, a avut loc un jaf armat, în urma căruia au fost ucişi doi oameni. Unul dintre ei a murit împuşcat de chiar făptaşul pe urmele căruia, se năpustise cu mâinile goale. Avea 55 de ani şi se numea Gheorghe Lala. Nu era un atlet cu muşchii dăltuiţi în sălile de sport, nu avea alură de justiţiar ori superman şi nici o cât de câtă notorietate care să-l facă vandabil după gustul şi criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zâmbetul şi lumina ce i le-am descoperit pe chipul rămas în cele câteva fotografii, par să întunece puterea de înţelegere a arealului care i-a supravieţuit şi căruia ne este dat să-i fim contemporani. Sau complici. Într-o lume a urii, a frustrărilor şi a însingurării, Gheorghe Lala a iubit oamenii şi s-a dăruit lor firesc, deplin, fără rest, pentru că „asta a fost esenţa vieţii lui” – după cum mărturisesc toţi cei care i-au fost apropiaţi. „Era un om deosebit” – spune despre Gheorghe Lala, directoarea unei sucursale de bancă. Uneori, mai ales în astfel de cazuri, din pricina emoţiei, a tensiunii, cuvintele sunt neputincioase, vin greu, par banale, stângace ori sărace în conţinut. Nu şi în acest caz. Directoarea sucursalei de bancă a folosit, poate fără voia ei, cu precizie, cuvântul cel mai potrivit. Ce poate altceva însemna să fi „deosebit” decât să fi... altfel decât ceilalţi? Iar Gheorghe Lala, „un om deosebit”, a făcut ceva, ceea ce ceilalţi n-ar fi făcut. În cultura şi civilizaţia păgână acestui „ceva” i s-ar putea spune sacrificiu sau ofrandă. În cultura şi civilizaţia creştină i se spune jertfă de sine. Şi totuşi, în pofida exemplarităţii gestului său şi a zgomotului stârnit de eveniment, el, Gheorghe Lala, a murit cu zâmbetul pe buze, plecând discret, către biserica din Predeal, printre ai cărei ctitori s-a numărat şi unde a oferit ajutor constant vreme de 15 ani. Un om deosebit care, din pornirea sufletului său generos, a făcut ceva ce lui îi stătea în fire, în vreme ce celorlalţi, nu. Erou aşadar, l-a făcut nu numai firea lui, ci şi absenţa celorlalţi. Aproape concomitent cu gestul lui Gheorghe Lala, un respectat duhovnic ale cărui cuvinte au fost aşezate cu îndemânare pe frontispiciul îngrijorărilor legate de introducerea paşapoartelor biometrice, avertiza că a trecut vremea vorbelor şi îndemna credincioşii la fapte de curaj, fapte mărturisitoare: „Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul!”. Oare ce altceva a făcut Gheorghe Lala, de în vacarmul veacului iubirii de sine, jertfa sa autentică, izvorâtă din dragoste de semeni şi uitare de sine, faptă rară şi plină de nobleţe în lumea creştină de astăzi, nu a avut ecoul cuvenit exact acolo unde s-ar fi cuvenit să-l aibă şi nu a fost asumată deplin (aşadar, şi public) tocmai de către cei a căror vocaţie este jertfirea? Absorbită de cifre şi cip-uri, lumea creştinilor a tăcut, Biserica a tăcut, aşijderi glasul duhovnicilor naţionali, la fel asociaţiile, comisiile şi forurile activismului creştin. Tocmai atunci când societăţii, aflate într-o răzbită derivă morală, ar fi fost nevoie să i se deosebească în primul rând înţelesurile naturale, fireşti, ale atitudinii creştine sau să primească un mesaj spiritual, mângâietor, ca să nu spun duhovnicesc. S-au auzit numai clopotele bisericii din Predeal şi reverenţele autorităţilor de stat şi locale. Atât de preocupaţi suntem doar de propriile noastre zgomote ori marote, încât am ajuns să nu mai sesizăm nici sunetele esenţiale şi autentice de lângă noi? Cât despre autointitulata (vai!), „societate civilă” ce şi cum să spui? Preocupată doar de „vocalizele cu procent”, a rămas de mult încremenită în propriul ei „recent”! Cineva îmi spunea că tot Braşovul s-ar fi cuvenit să iasă cu o floare şi o lumânare aprinsă, în semn de solidaritate cu familia şi jertfa lui Gheorghe Lala... Aşa, ca la Veszprem... Fatalitate. N-a fost să fie... În schimb, am avut de-a face cu gestul auroral plin de solidaritate al unor luptători K1, care s-au precipitat să arate unei poliţii lovite de orbul găinilor, cum se jucau ei de-a baba oarba făcând genuflexiuni cu suspectul (fost) principal, în cadrul organizat al clasicei terapii pre-operatorii, ce se aplică îndeobşte suferinzilor de glaucom. Cu alte cuvinte, în loc de o societate unde, atunci când e cazul să putem fi toţi ca unul, am ajuns să fim jucaţi în picioare şi amuţiţi de societatea... K1! Tocmai pe strada care poartă întipărită pentru generaţii momentul - emblemă al solidarităţii braşovene, „15 noiembrie”, nu am fost în stare (încă?) să ne adunăm cu o floare şi o lumânare aprinsă, atrăgând astfel atenţia autorităţilor (poliţie, justiţie, parchet etc) „lipsite de eficienţă”, dar deopotrivă şi „societăţii K1 pline de eficienţă şi randament”, că suntem mai mulţi şi purtăm cu toţii o minimă responsabilitate pentru viitorul copiilor noştri? Braşovul este un oraş cu o ferventă viaţă artistică, viaţă muzicală, viaţă literară. Sensibilităţile noastre încep şi se sfârşesc doar în săli de concerte, în librării şi în galerii de artă? Dincolo de vanitatea fiecăruia dintre noi, zace doar „golul istoric” din poemul bacovian „Lacustră”? Printre atâtea cipuri, întrebări-cheie, cifre, profeţi şi opinii inept-apocaliptice, poate că, cine ştie?, se va mai afla răgazul citirii acestui fragment de poem:

„Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sunt luate în derâdere
Şi nimic mai mult.

Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scârbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie

Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...”

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai câteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămâni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Răzvan Ionescu


7 februarie 2009

CETATEA CU FERESTRE SPRE CER - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (V)

"Mă joc cu imaginile
Ca vremea cu paginile..."
(VALERIU ANANIA)



În cuprinsul acestei ample fresce zugrăvite între paginile „Memoriilor” lui Valeriu Anania, întâlnim o întreagă pleiadă de figuri luminoase, unele pregnante, de prim plan, care joacă un rol hotărâtor în viaţa memorialistului, altele ce îşi asumă cu discreţie planul secund dar care, prin statornicie şi curăţenie sufletească, se vor aşeza în cununa piscului cel mai anevoie şi mai rar de atins: acela al binecuvântatei recunoştinţe şi al prieteniei adevărate, călătorite de la un capăt la celălalt al vieţii. Dintre acestea am ales cu grijă doar două, de teamă, mai ales, ca nu cumva să pun prea mult răbdarea cititorilor la încercare, dar şi cu nădejdea că, prin nevrednicele mele omisiuni, voi izbuti măcar să aţâţ curiozitatea acelora care încă nu au aflat răgazul de a se cufunda în citirea acestui monumental amalgam de istorie, spiritualitate şi limbă românească adunat în „Memoriile” lui Valeriu Anania. Cea dintâi figură luminoasă pe care am ales-o este cea a unei femei vajnice, cu educaţie aleasă şi farmec aparte: „Mama Olga”, aşa cum avea să-i spună autorul, Maicii Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa, „univers de care sufletul meu avea să fie legat pe totdeauna, adăpost al pribegiilor mele şi o vârtelniţă care-mi va trage inima pe roată”. De obârşie din Satulung al Braşovului, acolo unde două vechi familii de oieri se aflau odinioară la mare vază (Gologanii şi Şeitanii), maicile Olga şi Teodosia („Mama Sia”) Gologan, nepoatele uneia din marile figuri ale monahismului românesc, Epiharia Moisescu, călugăriţă de la Mănăstirea Suzana (mănăstire ctitorită tot de o fată din stirpea oierilor de la Satulung, Suzana Arşicu) şi întemeietoare a primului seminar de călugăriţe, pe lângă Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, o moşteniseră la conducerea orfelinatului şi a şcolii. Mutat în vreme de război la Mănăstirea Bistriţa, Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” (alcătuit din orfelinat, şcoală primară, liceu de opt clase, liceu industrial), condus de maica Olga Gologan, adăpostea peste 800 de suflete. Acestora li se adăuga la ceas necunoscut de mai-nainte, când cu sufletul la gură ori cu zăbavă mai îndelungată, când hăituit ori bolnav, când cuprins de nădejdi ori îndoială, mereu în căutarea unui colţ de linişte, a unui petec de hârtie şi a unui capăt de creion, tânărul ierodiacon Bartolomeu Anania, bântuit de patima scrisului şi a cărţilor. „Mama Olga” l-a adăpostit de fiecare dată, ocrotindu-l aşa cum ea însăşi îşi ştia firea ocrotită, în ctitoria Craiovescului, de moaştele Sf. Grigore Decapolitul care vegheau, atunci ca şi azi, în raclă de argint. „Trăiam senzaţia dureroasă a unui câine rătăcit, căruia ochii şi mirosul nu-i mai spun nimic. Unde să mă duc? La cine să mai cer adăpost? Bani nu aveam, curajul mă părăsise. Preţ de un sfert de ceas am stat aşa, în cumpănă, nehotărât, trist, cu sufletul negru...Până la urmă, tot la Mama Olga m-am hotărât să mă duc. M-a primit, m-a ocrotit, am stat la Bistriţa vreo săptămână...”. Timpul însăşi parcă revine, mereu şi mereu, dimpreună cu Părintele Anania, la Mănăstirea Bistriţa şi la Mama Olga, spre a-şi roti singur, la nesfârşit, curgerea din clepsidră. La răscruce de vremi, cu o aparte pricepere la oameni, această femeie din neam de ciobani ardeleni, dar cultivată şi cu „un rafinat gust al esteticului” dobândit în faimoasa Şcoală Normală „Elena Doamna”, a avut intuiţia tăvălugului grozav pe care-l vor aduce timpurile în schimbare: „- Vezi, părinte, îmi spunea Mama Olga torcând din nelipsita ei furcă, de ani de zile deschid dimineaţa aparatul de radio, ca să aflu ştirile, şi de ani de zile aud vocea aceea de copil, la deschidere, spunând „Tatăl nostru”; de la un timp mă simt fericită de câte ori o mai aud, ca şi cum mâine s-ar putea să nu mai fie. A venit vremea, părinte, ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari”. În vreme ce mulţi se amăgeau că ţara nu va fi sortită să rămână sub ruşi şi comunişti, Mama Olga cu gândul tot la orfelinatul şi şcolile de la Bistriţa „care ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”, dar şi cu simţul ei aparte pentru oameni şi vremi, nu excludea posibilitatea unor legături cu „oamenii zilei”, astfel încât lucrarea ei şi a Bisericii să supravieţuiască. „Doamne, uneori Dumnezeu poate să lucreze şi prin robul Său Nabucodonosor” – spunea.

Tot aici, la Mănăstirea Bistriţa şi tot în prezenţa Mamei Olga, avea să se petreacă şi întâlnirea crucială cu Patriarhul Justinian Marina, care îl va lua pe tânărul monah Anania ca ajutor la treburile din Dealul Patriarhiei. Dialogul, purtat precipitat, în şoaptă, sub presiunea răspunsului aşteptat în odaia de alături de către Întâistătător, este deopotrivă candid, halucinant, colosal şi tragic, amestec de spaimă şi nădejde, amintind cumva de întâmplările cu fetele sărace în zestre, însă bogate la suflet, ce se trezesc peste noapte smulse din rânduiala lor şi peţite de prinţul din poveste: „- Mamă Olgo, ziceam eu căznindu-mă să ţin vocea strangulată, pe mine mă cunoaşteţi, eu nu sunt unul care să lucreze cu comuniştii sau pentru comunişti; cum o să fiu eu colaboratorul lui Justinian?... – Mamă, îşi frângea ea mâinile, dar dacă n-o fi comunist? Dacă o fi omul lui Dumnezeu?... – Dacă e omul lui Dumnezeu, de ce s-a dus în vizită la Moscova? mă încrâncenam eu. – Ei, asta-i, Doamne, părinte, parcă pe la Moscova n-or fi şi oameni de-ai lui Dumnezeu! Dacă e omul lui Dumnezeu o să te iubească...”. Şi Justinian l-a iubit pe Anania. Chiar şi atunci când nu l-a mai putut scăpa de puşcărie şi singurul semn pe care i-l mai putea trimite, din când în când, se afla ascuns în taina monogramei „J”, pe care ocnaşul o descoperea pe vreuna din cămăşile aflate în pachetul primit la termenul îngăduit de regulament.

Iubitoare a teatrului religios, „Mama Olga” organiza frecvent astfel de reprezentaţii cu elevele de la orfelinatul mănăstirii, ea însăşi imaginând şi ţesând costumele, lăsând scenografia şi regia în seama tânărului monah „Vartolomeu” Anania, asta desigur, în răstimpul în care acesta nu se afla zvârlit prin vreun beci de închisoare. O astfel de reprezentaţie, în care personajul principal era nici mai mult nici mai puţin decât Irina, Împărăteasa Bizanţului, îi prilejuieşte, în culise, vajnicei monahii „alcătuitoare şi ţesătoare de costume de teatru”, un prelungit moment de reverie în faţa costumului luxuriant al împărătesei. La îndemnurile impacientate ale monahului Anania (deopotrivă şi regizor de culise), Mama Olga a răspuns „cu un glas în a cărui linişte se ascundea o mare sfâşiere, de sfârşit de veac: - Lasă-mă, părinte, că nu ştiu dacă voi mai trăi să gătesc o împărăteasă!”. Ştia ce spunea. Maica Olga Gologan avea să se sfârşească împreună cu sora ei, izgonite din mănăstire de către comunişti, alături de alţi monahi şi monahi de pe întinsul ţării, dar va rămâne peste veac în paginile „Memoriilor” lui Valeriu Anania, mărturie vie despre ţinuta plină de nobleţe, amplitudinea şi deschiderea culturală a şcolilor de sub tutela monahismului ortodox de odinioară.

Cealaltă figură luminoasă, care însoţeşte pe cât discret, pe-atât de statornic, întreg parcursul celor aproape 700 de pagini ale cărţii, este cea a prietenului de-o viaţă, Părintele Grigore Băbuş cu care Valeriu Anania a împărţit chilia chinoviei Antimului, metamorfozată pe rând, când în „atelier scenografic” pentru machetele de decor ale reprezentaţiilor de teatru religios de la Bistriţa, când în „atelier de poezie”. Părintele Grigore avea curând să se obişnuiască şi cu canonul de a dormi nopţile cu lumina aprinsă, mângâindu-se de fiecare dată cu gândul că, în zorii dimineţii, el va fi cel dintâi cititor al versurilor scrise peste noapte de „Valerică”. Amândoi au împărţit nu numai vremea şi chilia de la Antim, ci şi vremurile şi celula de la Aiud, amândoi au trudit la alcătuirea excepţionalului tezaur de manuscrise şi cărţi aflate astăzi pe rafturile Bibliotecii Sfântului Sinod, amândoi au fost martori solidari la timpurile prin care a trecut Biserica, iar atunci când Bartolomeu Anania a fost ales (fără să candideze), cu majoritate covârşitoare de voturi, pe scaunul arhieresc al Clujului, cel care l-a întâmpinat cu zâmbet şi îmbrăţişare largă, cu ochi scăldaţi în lacrima bucuroasă a sufletului său mare, a fost tot Părintele Grigore. S-au despărţit exact acum un an, pe 7 februarie 2008, când Arhimandritul Grigore Băbuş s-a mutat în veşnicia cerului, fără să mai apuce să citească „Memoriile” prietenului său de-o viaţă. Le ştia. Cu toate astea, la Mănăstirea Cheia, acolo unde se retrăsese ca să se pregătească pentru Marea Trecere şi unde l-am vizitat ades, Părintele Grigore îmi strângea braţul cu palma-i tremurândă şi mă ruga ca de va fi să fie... ori să nu îl mai ajute cumva ochii, să vin să îi citesc eu, pe-ndelete, „Memoriile” lui Valerică. I le-am citit, aşa cum m-am priceput, împreună cu dumneavoastră, vreme de cinci vămi, săvârşindu-le cu temei tocmai azi, la vremea săvârşirii...


Nu voi încheia înainte de a încerca să dau un răspuns la întrebarea care ar împlini cel din urmă şi cel mai aşteptat portret al „Memoriilor”: cel al autorului. Aşadar, cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania? O întrebare pe care şi-o pune la un moment dat el însuşi, aşa cum îi e felul, dur şi fără ocolişuri, privindu-se în oglindă, în vreme ce îşi tundea barba şi părul crescute după rânduială călugărească, redevenind „civil”, spre a nu mai fi astfel recunoscut de către agenţii siguranţei ce căutau pe-un „popă tânăr”, care se afla în fruntea grevei studenţeşti din Clujul lui 1946: „Când mă travestisem, acum, sau mai demult, la Mănăstirea Antim?”. Întrebarea îşi are tâlcul ei, asemeni răspunsului dat de împricinat pe parcursul unei vieţi întregi. Pentru că Bartolomeu Valeriu Anania are puterea de a recunoaşte în tiparul hârtiei că nu vocaţia este cea care l-a purtat pe sub bolta clopotniţei de la Mănăstirea Antim atunci când a îmbrăcat veşmântul monahal. Cu toate astea nu l-a trădat niciodată, nici măcar când din „ochii codaţi” ai maicii Artemia curgeau lacrimi pe care i le-ar fi cules cu inima „trasă pe roată”, nici în vâltoarea anilor de mai târziu, fie ei de recluziune ori de libertate postdecembristă, nici când a respins rând pe rând toate invitaţiile de a fi episcop, mitropolit ori patriarh, nici peste ocean şi nici hăt! – în Honolulu, unde în exotic ţinut hawaian, pe ţărmul oceanului, monahul scriitor se trudea pe hârtie cu aceeaşi încăpăţânare, tot cu vers de Mioriţă, Stea de zimbru ori Manole Meşter. Veşmântul Bisericii l-a ajutat pe monah să îl desăvârşească pe scriitor, iar scriitorul l-a ajutat pe monah să-şi desăvârşească slujirea, încununându-o la începutul celui de-al treilea mileniu cu diortosirea Sfintei Scripturi. Trebuie să te cheme Anania ca la aproape 70 de ani, retras în „cetatea cu ferestre spre cer” a Văratecului spre a-ţi împlini tihnit propriile proiecte literare, să te înhami de unul singur la suprema încercare a oricărui meşter de literă scrisă: tâlcuirea Cuvântului. Unsprezece ani de aceeaşi mereu încăpăţânată trudă, tulburaţi „doar” de alegerea, la 21 ianuarie 1993, în scaunul arhieresc de la Cluj. De atunci şi până astăzi, acelaşi program respectat cu stricteţe: trei zile de adminstraţie, trei zile la masa de scris. Cine eşti Batolomeu Valeriu Anania?! Un bărbat care a ştiut să dea mereu răspunsul potrivit cu măsura semnelor pe care i le-a trimis Cel Ce l-a ales să-i slujească, în pofida mărturisitei sale lipse de vocaţie. Dacă aşa ni se înfăţişează, în crugul anilor, lipsa de vocaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi, cum oare s-ar fi înfăţişat toate, în prezenţa ei? Chiar dacă par să aşeze în raftul împlinirilor scriitoriceşti ultimul volum, „Memoriile” Părintelui Anania mai lasă loc berechet de continuare şi multe, poate mult prea multe pagini rămase albe, dat fiind că ele se încheie, oarecum abrupt, la sfârşit de ianuarie 1993. „Şi restul?” – l-am întrebat pe autor. Mi-a răspuns cu aceeaşi spontaneitate categorică: „Restul o să-l scrieţi voi!”. „Bine, bine – am mormăit eu, numai că la câte ştim „noi” şi pe care încă nu le-aţi scris..., pe „noi” cine o să ne creadă?”.

„Memoriile” lui Valeriu Anania, alături de multe alte din scrierile sale, nu vor avea parte de însingurarea cărţilor citite şi uitate între rafturi de bibliotecă. Cei care le vor citi se vor afla prinşi pe nesimţite în mreaja dulce a unei literaturi perene, care te face mereu şi mereu să revii, descoperind iarăşi şi iarăşi, acel celest şi tainic înţeles al vocaţiei de a desluşi Cuvântul în „cetatea cu ferestrele spre cer” atât de largi, încât să o îngăduie, la o adică, la taifas, chiar şi pe Mnemosyne.

Răzvan Ionescu