TAINA LIBERTĂŢII

„Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei înrobiri care va tinde spre perfecţiune. Neluptătorului i se va cere mereu şi mereu altceva, va ajunge la o stare de dependenţă (precum consumatorul de droguri) şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.”(NICOLAE STEINHARDT).


Se împlinesc 20 de ani de când, la 30 martie 1989, într-un spital din Baia Mare, se stingea împăcat cu sine şi cu ceilalţi Nicoale Steinhardt. La rugămintea sa, în acele ultimele clipe, un apropiat i-a citit cu voce tare din cartea cu rugăciuni pe care o avea în servietă, „Rugăciunea pe patul de moarte”. După ce rugăciunea s-a încheiat, monahul Nicolae de la Rohia i-a spus celui care îl priveghea: „Acum închide cartea”. Au fost ultimele sale cuvinte. Avea aproape 77 de ani. Ce înseamnă astăzi, după 20 de ani, Nicolae Steinhardt? Citesc o carte excepţională, lucrare de referinţă de aici înainte pentru oricine va dori să se documenteze asupra subiectului: teza de doctorat a profesorului Gheorghe Ardeleanu, apărută de curând la editura Humanitas, şi intitulată „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”. Pe copertă stă chipul zâmbitor al celui care a scris „Jurnalul fericirii”.


Meşterul croitor care tocmai îmi ia măsura pentru un costum de haine zăreşte cartea pe noptieră, o ia în mână, zâmbeşte şi mă întreabă, vorba vine, doar aşa, ca să-mi arate că e în temă: „Ăsta-i ăla, ovreiul care s-a creştinat?”. „Da, domnu’ Popa” – îi răspund şi mă pufneşte râsul din pricina „potrivelii” de nume. Domnu’ Popa dă din cap expert, pune cartea la loc, şi-n timp ce-mi trage cu creta o dungă albă pe spinarea sacoului îmi şuieră printre dinţii între care ţine două ace de gămălie: „Îhî... Ăla cu „Jurnalul”...”. „L-aţi citit?”- mă mir eu, cu măsură, ca să nu-l ofenesez. „Da”- zice şi-mi mai pune un zbenghi de cretă pe mânecă. Tac, prudent. „Mai întâi am ascultat cartea la Europa liberă…Pe urmă l-a avut fata la şcoală şi l-am mai citit şi eu... Dom’le, omu’ ăsta a fost cineva. Un om luminat. A aflat ce înseamnă libertatea şi-a ajuns la Dumnezeu. Peste noi a venit libertatea şi ne ia, ptiu, Doamne iartă-mă!”. Acele dintre dinţii meşterului zac împrăştiate pe covor.

Carevasăzică, astăzi, după 20 de ani, dincolo de 10 ediţii în limba română şi alte 4 în limbile greacă, ebraică, maghiară şi spaniolă, „Jurnalul fericirii” se studiază în şcoală şi a pătruns în mediie cele mai diverse. Mulţi l-au socotit ca pe un corolar al unei experienţe culturale şi spirituale de o viaţă. Numai că el a fost scris între 1967 şi 1971, prima versiune fiind confiscată de Securitate în anul 1972 şi restituită autorului după trei ani la repetatele intervenţii ale preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Prin urmare tema libertăţii („pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”), cu cele trei soluţii (Soljeniţân – „moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată”; Zinoviev – „nepăsarea şi obrăznicia”; Churchill şi Bukovski – „vitejia însoţită de veselie turbată”) înfăţişate în debutul „Jurnalului”, o regăsim în diverse forme şi în alte texte ale autorului, care deşi au fost publicate înainte de anul 1991 - an în care apare „Jurnalul fericirii” -, sunt scrise de fapt după redactarea primei versiuni a „Jurnalului”. Unul dintre ele a stârnit o mare tulburare în epocă. Intitulat „Suflet de rob”, dar apărut cu titlul „Taina libertăţii” în numărul 12/1987 al revistei „Familia” (reluat apoi şi în volumul „Monologul polifonic”, îngrijit de Virgil Ciomoş la ed. Dacia, Cluj, în anul 1991), textul lui Nicolae Steinhardt se ia la trântă cu un proverb autohton – „capul plecat sabia nu-l taie” - (după ştiinţa mea, fără corespondent în alte culturi), şi de aici încolo cu „beneficiile” relaţiei complice dintre călău şi victimă, temă recurentă la marii autori confruntaţi cu sistemul totalitar. Reluând o cugetare a lui Brice Parain, filozof şi eseist al veacului XX, Steinhardt scrie printre altele:

„Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. [...] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-1 aproba, a-1 răspândi. [...] Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte![...] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. [...] Înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine. [...] Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-1 inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. [...] În prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei. Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria”.

Textul cade greu peste realitatea zilelor noastre. Darămite atunci, în decembrie 1987, în plin regim totalitar, când a fost preluat şi comentat de posturile de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. Mihai Dulea, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, personaj lugubru care ajunsese la un moment dat să numere caii din producţiile cinematografice ca să facă economiile cerute „de sus”, intervine personal în scandalul iscat, „atrăgând atenţia instructorilor din cadrul Direcţiei literaturii şi publicaţiilor care lecturează (splendid verb! – nota mea) revistele literar-artistice să nu fie introduse aluzii la aspecte actuale”. O apostilă, să recunoaştem, teribilă, care dă mărturie asupra utilizării terorii, prin chiar gura (mâna) unuia dintre călăi. Este foarte interesant detaliul că Steinhardt a trimis iniţial textul, la noroc, către trei publicaţii: „Steaua”(Cluj), „Familia”(Oradea) şi „Contemporanul” unde, la acea dată, zăcea exilat şi bolnav de lingoare, Adrian Păunescu, după un alt gen de scandal ce i-a fost fatal (o vreme): Cenaclul Flacăra. Altfel spus, Steinhardt îi scrie de la Rohia în două rânduri, la 11 decembrie 1987 şi la 4 ianuarie 1988, propunând textul, cu firitiselile de conivenţă, exact unuia dintre subiecţii exponenţiali ai eseului său. Nu ştim ce a simţit bardul de la Bârca atunci când a citit textul monahului Nicolae de la Rohia. În orice caz, relaţiile dintre cei doi erau pozitive şi putem presupune că iertarea creştină funcţiona tacit şi perpetuu în acest caz, în opinia mea, insolvabil. Voi mai aminti doar, în această chestiune, asemeni profesorului Gheorghe Ardeleanu în cartea sa, două axiome pe care le întâlnim în scrierile lui Steinhardt: „sunt obligat, în calitatea mea (de creştin) să-mi iert aproapele, dar nu mă simt obligat să-mi fie simpatic” şi cealaltă, din volumul „Primejdia mărturisirii”: „Greaţa e un sentiment foarte creştin”.

Dar care este până la urmă izvorul acestui curaj de a înfrunta moartea din eseul lui Nicolae Steinhardt? Ne-o spune tot monahul de la Rohia în mult cititul „Jurnal al fericirii”: „Moartea însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat”. Iată de ce, mi se pare legitim ca tocmai acum, în intervalul de timp pregătitor pentru întâmpinarea Acestui Singur Învingător, să-mi pun tot felul de întrebări în legătură cu nenumăratele abdicări, trădări, complicităţi ale unui popor care procentual se declară covârşitor, creştin. Ce s-a întâmplat cu noi în aceşti ultimi 20 de ani de am devenit complici, prin propria noastră lucrare sau tăcere, la harnica ridicare a propriei noastre puşcării? Cum de ne lăsăm în continuare prostiţi de derbedeul de la Cotroceni căruia îi dăm la mână prompt cărămizile pentru soclul pe al cărui schelet dn jeg s-a cocoţat deja şi de unde, mai devreme sau mai târziu, va fi spulberat de istorie? Dar cu ce preţ? Ne e frică, sau ne place? Istoria ne-a pus definitiv pecetea „sufletului de rob” din titlul iniţial al eseului lui Steinhardt? Şi iarăşi mă întorc la excelenta carte a profesorului Gheorghe Ardeleanu, care evocă o faimoasă cugetare existenţialistă, se pare mult admirată şi comentată în închisorile comuniste, după cum reiese dintr-o variantă inedită şi nepublicată a „Jurnalului fericirii”, dactilogramă aflată în Arhivele Mănăstirii „Sfânta Ana”, Rohia: „prea puţină importanţă are ce au făcut cu noi, importanţă are numai ce am făcut noi din ceea ce au făcut ei din noi”.


În ultimele zile ale anului 1959, Nicolae Steinhardt a fost şantajat de Securitate să fie martor în procesul „Noica-Pillat”. Martor al acuzării sau condamnat la ani grei de puşcărie. I se dau trei zile răgaz de gândire. La întoarcerea acasă intră în scenă bătrânul Oscar Steinhardt, un personaj despre a cărui alură am mai pomenit şi altă-dată în acest colţ de pagină. Scena este descrisă în „Jurnalul fericirii”, iar cuvintele bătrânului Steinhardt sunt formidabile: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă posibilitatea să-ţi trădezi prietenii”. Cât despre îndrăzneală, despre curajul în faţa morţii, cuvintele tatălui lui Nicolae Steinhardt sunt de-acum faimoase, au intrat în antologie:

„Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”.

„Suflet de rob sau Taina libertăţii”. Au trecut 20 de ani. „Vom muri şi vom fi liberi” – strigau în decembrie ’89 nişte copii care probabil că habar n-aveau atunci de eseurile lui Nicolae Steinhardt. Mă uit astăzi atent la tot ceea ce se petrece în jur. Şi iarăşi mă-ntreb: ne e frică sau ne place? Nu ştiu sigur dacă ne e frică sau nu. Dar cu certitudine că ne place teribil mirosul.

Răzvan Ionescu

JULIETA, ROMÂNIA ŞI BATERIA

Evenimente petrecute în ultima vreme m-au făcut să-mi aduc aminte de un text mai vechi pe care îl socotesc valabil şi astăzi. El stă în strânsă legătură cu altul, intitulat „România şi Julieta la fix”, postat pe acest blog la 25 noiembrie 2008, pe care îl puteţi (re)citi la capitolul „Vesele şi triste proze”.




În satul unde locuiesc a venit gripa aviară. La fix. De mâine intrăm în carantină laolaltă cu jumătate din ţară. În sfârşit suntem şi noi pe listele Comandamentului Antiepizootic de la Bucureşti. Ne-a citit la televizor! Adică am intrat în rândul lumii! Găinile mor pe capete şi locuitorii o tulesc care pe unde apucă, mândri de satul lor proaspăt intrat pe fluxul tuturor agenţiilor internaţionale de ştiri. N-avem a ne îngrijora ni se spune: „Chiar dacă numărul focarelor de gripă aviară a crescut, se menţine tendinţa de scădere”(citat aidoma din ştirile Realitatea TV/30 mai 2006).

Cu toate că a trecut binişor de 90 de ani, Julieta rămâne neclintită în bătaia virusului şi se ţine cu încăpăţânare de acelaşi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Până toamna trecută aştepta să vină vacile. Ea n-avea, da’ nu conta, le aşteapta pe ale altora. Îi plăcea să râdă de ele, fiindcă Europa le-atârnase un biscuit în ureche. Acum îi aşteaptă „pe eştia în combinizon” să vină să-i stropească bătătura cu maglavais. Găinile i le-au luat. Abia ce-a mai putut să pitească vreo şepte ouă în cutia de la televizor. Zice apăsat: „Mi-or zis să stau cu el dăşchis să aflu în permanenţă ştirile şi să acţionez conform instrucţiunilor!!! No, apă de bună samă, mereţi liniştiţi, le-am spus. Slavă Domnului că s-or dus şi teveul îi stricat de-acu’ tri ani, că altcumva eram de mult la doi meter de-a fundu’” - îşi face ea o cruce mare, plescăind mulţumită. „Dacă aveam ştiri, aveam io instrucţiuni, da’ n-aveam ouă! Dumneavoastră aţi pitit ceva dom doctor?”. „Nu” – ridic din umeri ruşinat. „Apă di ce?”- se răsteşte scurt la mine. „Pentru că al meu merge” – i-o întorc scurt ca s-o întărât. „No, apă aşa vi trebuie la dumneavoastră oamenii cu carte. Că fără ştiri sunteţi tăţi morţi! Acu’ ăţi fi rămas sărăcuţii de dumneavoastră numa’ cu ouăle lu’ dom Năstase”,şuieră ea ţuguindu-şi buzele competent. „Păi nu mai e el, doamna Julieta, c-au pierdut alegerile”. „No, asta-i bună! Ştiţi că io n-am băgat de samă?”, şi râde în hohote cu toată gura ei fără urmă de dinţi.

La câţiva paşi mai încolo, în capul satului toate vehiculele sunt obligate să treacă încet peste un covor gri care musteşte de lichid dezinfectant, în vreme ce două „combinizoane” le stropesc straşnic cu o spumă albă. „No, apă aşa ceva!!!” – se miră Julieta. „Nici pe răposatu’, nu l-o dus cu maşina pe covor!”. Mi-e teamă s-o-ntreb la care răposat se gândeşte? La bărbat-su' ori la… ptiu, Doamne iartă-mă! Mai bine tac!

Pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi biciclişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, unii către Italia şi Spania, alţii la rudele dezinfectate din Paşcanii sau Făureii ieşiţi din carantină. Toţi, proaspăt înspumaţi în alb, parcă ar pluti într-un nesfârşit şi ireal cortegiu de nuntă. „Or plecat tăţi…” suspină Julieta cu o neaşteptată blândeţe. Adusă de spate îşi vede mai departe de florile ei de la drum, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor.

Hermann o pândeşte de vis-a-vis. Are părul mai roşu decât anul trecut şi, bineînţeles, program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci şi jumătate ale amiezii se îndreaptă către capul satului, bucuros că în sfârşit, afacerile îi merg din plin. E mai înfloritor chiar şi decât atunci când vindea saşi cu nemiluita, pe mărci, în cârdăşie cu Securitatea. La benzinăria lui cu cifră octanică nesigură, a înlocuit combustibilul cu dezinfectant. La pompa 1 pentru hepatită, la pompa 2 pentru aviară, la pompa 3 pentru diverse. Are dever, e singurul furnizor pe o rază de 100 de km şi-i merge din plin. Nu închide niciodată şi uneori se mai face şi că le încurcă. Cu cât aviara se răspândeşte, cu atât Hermann prosperă. Şi-a plătit restanţele la gaze, are contor ultimul tip (care nu se-nvârte –zice el), şi-a luat Jeep Grand Cherokee şi şofer. Cu ciucurei roşii. Asta fiindcă Julieta îl blestemă în continuare. Nu mai strigă ca anul trecut, pentru că Hermann stă acum ascuns după geamurile fumurii ale maşinii. Dar Julieta are informaţii precise şi ştie sigur că e acolo. Aşa că şi-a făcut o pancartă mare de pe care să se poate citi de departe: „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ Aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”. Se uită la cer şi arată cu degetu’ în sus ca spre ceva care tocmai şi-a făcut apariţia şi acuşi, acuşi, o să coboare inexorabil. Cât este el de expert în lucrul operativ cu organele, când o vede, pe Hermann îl ia cu rece pe şira spinării. De-asta merge în fiecare duminică la biserică, cântă în cor şi dă mereu acatiste pentru sănătatea lui Iliescu.

La 50 de km de Julieta e oraşul. În oraş ar trebui să fie Pişta. Nu mai e. Anul trecut avea şi el program fix. Aştepta poştaşul cu „ordonanţa”. Stătea afară pe o băncuţă la stradă şi fuma trei pachete pe zi. A fumat ce a fumat, apoi a răguşit, pe urmă a slăbit ce-a slăbit şi-n cele din urmă a plecat la spital cu gândul s-o şteargă de pe lumea asta pe ailaltă, despre care eu i-am zis c-ar fi mai bună. „Mi-a fost teamă că mă minţiţi şi m-am făcut bine”- mi-a şoptit aproape fără glas într-o dimineaţă, din patul sanatoriului alb de la poalele muntelui. „Ai dreptate, Pişta. Ce-i în mână nu-i minciună! Dacă te minţeam?”. În camera lui de la căminul de nefamilişti mucegăit şi cu termopan „di pi vremia lu’ toaşu’”, a rămas pe masă o fotografie ruptă, cu un copil care plimbă o vacă prin spaţiul mioritic. „Ce faci Pişta?”. „Beu şi aştiept ordonanţa, şe sî fac? Acasî aştiptam vaşili.” Ecouri… O fotografie ruptă, un spaţiu mioritic, un spaţiu locativ şi un spaţiu gol pe-o bancă strâmbă din Europa în faţa unui cămin de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’”.


Colţea e sculer-matriţer şi de câteva zile bea până rămâne ţeapăn şi fix. E negru de supărare şi nimeni nu-i mai poate intra în voie. Nici piticii, nici copiii, nici trandafirii. Nu mai râde, nu se mai lasă altoit de nevastă, ba dimpotrivă, a devenit atât de ofensiv, încât nevastă-sa se scuză mereu că are ochii umflaţi (de somn), iar şeful de scară a găsit de cuviinţă să-l includă pe Colţea într-un program special despre rolul femeii în societatea europeană. De când aviara a venit şi la oraş, primăria i-a distrus lui Colţea tot spaţiul mioritic pe care şi-l făcuse la parterul blocului. I-a tăiat via, i-a dezgropat roşiile, i-a omorât porumbeii. Aşa că, după ce vine deja întărâtat, de la cursul despre rolul femeii în societatea europeană, Colţea se aşază în balcon, bea până ajunge ţeapăn şi strigă fix, unul şi-acelaşi lucru: „Otrăviţi fântânile!!!”.

Eu sunt de la oraş, mă şi mir că încă mai sunt bugetar, dar parcă nu îmi mai place la ţară ca mai înainte când aveam program fix. Ce-i drept, tot nu beau, da’ mă ia din ce în ce mai des cu vertij. Pe vremuri îmi plăceau vacile, îmi plăcea mirosul de iarbă cosită şi balegă. Acum nu-mi mai place nimic. Am senzaţia că totul în jur a început să pută a dezinfectantul lui Hermann. Îmi place doar de Julieta, aşa că aştept împreună cu ea aviara la şosea, ca doi îndrăgostiţi seara, cerul albastru înstelat, într-un balcon shakespearian. Doamna Güngy care are fata măritată la Budapesta şi este îndrăgostită de Duna Tv, deşi se uită uneori şi la programu’ unu, vine spre noi vânătă de furie. Se precipită cu faţa la gard şi cu mâinile ridicate în sus zbiară: „Poftiţi, dom doctor, me predau. Io vorbit cu Ildiko la Budopeşt se trimiţi la mine pachet şi io adus aviara in plic cu gulaş şi delikat! Begaţi la mine chetuşe şi duceţi ţuhaus !”. „Eh, lăsaţi doamna Güngy, nu vă mai formalizaţi”, îi zic eu, ce-i drept, nu foarte convins.

Limuzinele cu număr de Germania se-amestecă în spuma albă a lui Hermann, laolaltă cu biciclişti debili şi cai delabraţi. În spatele lor îşi aşteaptă cuminte rândul la vermorel cortegiul pestriţ al unui bulibaşă mort, care se-ndreaptă condus de neamuri spre cimitirul din cealaltă margine de sat. Aur, salbe, cercei, brăţări, telefoane, manele, pe scurt: tradiţii.


Ultimul care încheie cortegiul e Hermann însuşi, care se-ntoarce acasă, ascuns, ca totdeauna, în spatele mortului şi al geamurilor fumurii de la Jeep-ul Grand Cherokee cu şofer şi ciucurei roşii. Julieta îşi face o cruce mare şi scoate pancarta pe care scrie cu litere mari „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”.
Aviara Ciucurel, fata bulibaşei decedat, dizeuză la Viena într-un local cu specific românesc din Albertina Plazz şi politically correct, o reclamă imediat pe Julieta la oficiul protecţiei minorităţilor. Deja jignită, doamna Güngy depune mărturie în solidar, ca parte vătămată, aşa că Julieta, încolţită din toate părţile, se alege în cele din urmă cu o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Neavând însă nici un venit, trebuie să efectueze câteva ore de muncă în folosul comunităţii. Sunt bucuros să-i fiu alături.

Prin urmare, în fiecare zi, la ceasurile cinci ale amiezii se iveşte la stradă şi, adusă de spate, începe să plivească florile ei de la drum, singurele din tot satul, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor. O ajut fiindcă, v-am mai spus, mie îmi place de Julieta. Din când în când se opreşte şi îşi face o cruce mare. Automat îmi fac şi eu. Julieta se uită la cer şi ştie de ce. Eu mă uit în pământ şi nu ştiu pentru ce. Ne uităm unul la altul şi ne pufneşte râsul. Va să zică, iar avem program fix! „Apă câte ore d’astea pentru comunitate, zici că mai avem dom’ doctor? Nu mă-ndur să le dau în plus nici o santimă” – chicoteşte Julieta pierdută printre flori. Se opreşte iar. „Cum ziceai dom’ doctor că-i zice la comandantu’ ăla cu gripa găinilor?” „A-n-t-i-e-p-i-z-o-o-t-i-c, doamna Julieta” – îi răspund eu rar, pe litere. „Nu mai îmi spune, că iar îmi creşte tensia. Auzi cui i-am ştiut da io, bunătate de găini! Lu’ …pitic ăsta! Dacă gripa găinilor e când te prosteşti, apă să ştii dom’ doctor, că m-am bolunzit. Cheamă p-eştia cu combinizoanile să mă dea cu benzina lu’ Hermann să-mi reviu!”


Seara coboară încet peste satul aproape gol. Un mormânt imens din pântecele căruia se aude de departe, din ce în ce mai insistent, sunetul polifonic al unui telefon mobil. E al bulibaşei pe care, Aviara Ciucurel, dizeuza de la Viena, a ţinut morţiş să-l îngroape cu telefon cu tot, să-l mai sune şi ea din Albertina Plazz, când i se face dor. Câteva zile la rând, în liniştea nopţii, ţârâitul greierilor s-a împletit cu cele câteva melodii ale telefonului care ţâşneau din ţărână. Acum e linişte. Probabil că s-a terminat bateria. Mă uit la Julieta şi de atâta tăcere mă dor toate amintirile. Oare ce-o auzi dizeuza acum în telefon dacă sună de la Viena? „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.


Având în vedere „locaţia” destinatarului, recomandarea robotului îmi pare a fi una nu numai rezonabilă, dar mai cu seamă încurajatoare. E ca şi când încă nimica nu e pierdut şi ne confruntăm doar cu o situaţie trecătoare. Aşadar, ai toate motivele să petreci împăcat şi plin de speranţă o seară, la un restaurant cu specific românesc din Viena!
E linişte şi greierii se-aud ca la-nceputul lumii. De mâine intrăm în sfârşit în carantină. Închid ochii şi-ascult : „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.


Chiar aşa ! Şi noi avem dreptul la speranţă ! Şi noi avem dreptul la neuitare !
Viena, să nu ne uiţi !
Şi-aşa, nu mai ai ce pierde!

Ultimele modele de coşciuge marca "NOKIA"

Răzvan Ionescu


(din volumul “România şi Julieta la fix – scrieri apocrife”, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007.)

PRAGUL ŞI AŞTEPTAREA

Pentru creştin viaţa aceasta se scurge pe pragul îngust dintre două lumi. Lumea de aici şi lumea de dincolo. Timpul căzut al istoriei şi cel aşteptat al veşniciei. Între „deja” şi „nu încă”. Pentru că Iisus Hristos a venit, dar Împărăţia Sa deplină, încă nu. Atent la ceea ce se întâmplă în prezent, dar cu gândul aţintit înspre lumea care va să fie şi întâlnirea cu Cel care îi este călăuză şi ţintă, creştinul ştie că prin felul în care îşi parcurge prezentul muritor, poate dobândi veşnicia. Paradoxul vieţii sale se concentrează în tensiunea unei aşteptări cuprinse între „acum” şi „pururea”. Cred că nici o altă icoană nu surprinde mai bine acest tip de tensiune precum icoana ce înfăţişează Buna Vestire. Erminia bizantină urmează îndeaproape sensurile şi rigorile evenimentului relatat în Evanghelia lui Luca 1, 26-38.

În planul stâng, Arhanghelul Gavriil, cu întreg trupul către direcţia în care se află Fecioara Maria, cu mâna dreaptă binecuvântând, alcătuind un arc de cerc împreună cu aripile al căror vârf fac legătura cu tăriile celeste, oprit ireal într-o plutire la pragul dintre lumi, într-un popas-fulger, gata să-şi ia din nou zborul înspre tării. Gestul său, atins deopotrivă de prestigiul autorităţii Celui care l-a trimis, ca şi de blândeţea protectoare a “păzitorului”, are o anume fermitate, menită să alunge îndoiala circumspectă a Fecioarei. Mâna Arhanghelului ţinteşte cu precizie pieptul Prea Curatei Marii. În planul drept, Maria din Nazaret, aşezată pe o laviţă, întoarsă pe jumătate către “îngerul Lui Dumnezeu” ivit intempestiv în liniştea cămării, are la rându-i mâna dreaptă ridicată, cu palma desfăcută, într-o atitudine circumspectă, prudentă faţă de această apariţie năucitoare. Mâna Fecioarei şi mâna Arhanghelului. Faţă în faţă. Acum şi pururea. Prudenţa Mariei este legitimă. Ea ştie de exitenţa îngerilor căzuţi şi se fereşte de primejdia ispitei. Ochii ei miraţi se-ndreaptă către înalturi, acolo de unde Duhul Sfânt „atârnă” pregătit să o “umbrească” cu puterea Celui Prea Înalt. Suprafaţa planurilor pe care se află cei doi protagonişti din icoana Bunei Vestiri este clar definită, despărţind lumea lui „acum” de cea a lui „pururea”.

Întreaga compoziţie este alcătuită astfel încât să înfăţişeze clipa-surpriză, străfulgerarea divină care pune la încercare umanul pe pragul întâlnirii cu veşnicia răscumpărătoare. Secunda aşteptării. Întreg universul aşteaptă, într-o clipă imponderabilă ce pare lungă cât veacul. Tot cosmosul înţepeneşte. Prin glasul Arhanghelului, Dumnezeu consultă libertatea omului, invitându-l la implicare directă. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Dar trebuie să insiste de trei ori până să primească în cele din urmă încuviinţarea: “Iată roaba Domnului. Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!”.

Dacă reconstituim secvenţa paralelă din multmediatizatul film al lui Franco Zefirelli, „Isus din Nazareth”, vom constata că evenimentul evocat are loc în toiul nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria e cuprinsă de un somn adânc, ferestrele sar în lături, o suflare iscată din senin năvăleşte în încăpere şi un glas nevăzut aduce vestea surpriză. Naraţiunea faptelor mai degrabă înspăimântă decât să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face, pe bună-dreptate, să pară mai degrabă năucită şi înfricoşată. Şi asta nu pentru că Franco Zefirelli nu şi-ar cunoaşte meseria, însă şi lui, asemeni multor altora, îi scapă un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Bunei Vestiri. Acolo, Fecioara Maria nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu cade pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri, în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei un mic patrulater, o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului.

Tradiţia răsăriteană spune că, în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia creştină asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Sfântul Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci se afla în trezvie, “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Bunei Vestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări”, ce-şi aştepta răsplata firească din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, având darul deosebirii (discernământul) şi “cheile Împărăţiei”, s-a arătat vrednică să priceapă şi, prin răspunsul ei, să primească în cele din urmă Taina. Răspunsul Fecioarei arată demnitatea la care este chemată natura umană mărturisitoare în ierarhia cerească. Arhanghelul vestitor îi devine "subaltern" Mariei, fiindcă doar ea este "mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii".

În cuprinsul Cărţii de rugăciuni, există una a cărei destinaţie o trecem cu vederea: “Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi”. Aşadar, pentru a ţi se îngădui “să se deschidă ochii cugetului spre cunoaşterea evanghelicelor propovăduiri”, este nevoie de o anume rugăciune. Simpla citire atentă a evangheliilor, ori “contemplarea” competentă a icoanelor, nu e de ajuns. Opţiunea, curiozitatea, cercetarea nu sunt suficiente spre a ne învrednici “să strălucească în inimile noastre lumina cea neînserată a cunoştinţei”.

Un pustnic mărturisea că „a crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele; înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-l face pe El, inima ta, înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întâlnit real cu Iisus, iar clipa aceea să nu-ţi ajungă viaţa întreaga s-o petreci printre oameni”.

Numai că Taina Divinităţii este de nedefinit în termenii raţiunii. Raţiunea aşează limite. Pe când Divinitatea este infinită şi inepuizabilă. Ea nu poate fi cuprinsă logic, pentru că între Logos şi logică se află un abis. Din această pricină Sfinţii Părinţi s-au străduit să folosească pentru exprimarea Necuprinsului, semne şi metafore luate din lumea cuprinsă, dar exprimate într-o dimensiune spirituală. În paginile lor, Dumnezeu este când „muntele cel mai înalt”, când „apa care dă viaţa”, când „pâinea atothrănitoare”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vedea în rugăciune o altă modalitate de cunoaştere a Divinului. O cunoaştere “în duh”. O cunoaştere prin trăirea spirituală. Rugăciunea este aşadar, cel mai important mijloc de legătură directă al creaturilor limitate de raţiune, cu Creatorul lor. Ea reprezintă o formă de comunicare intimă între divin şi uman. „Vârful corului virtuţilor” – aşa o numea în veacul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa.

Lumea noastră în schimb, s-a învrednicit de o platoşă groasă, ţesută din solzi impermeabili la semnele divine. În timp, răul s-a adâncit până la „camuflarea sacrului în profan” – un alt nume dat secularizării de către Mircea Eliade. Iar cuvintele sale dintr-unul din ultimele sale interviuri ar trebui să ne pună pe gânduri:

„Epoca noastră apare ca epoca unei mari camuflări a sacrului în profan; ba chiar putem merge până acolo încât să spunem că e maestră în arta camuflării! Cultura actuală are multe semne ale acestei camuflări. Cu toţii trăim într-o lume de „semne” a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă, existenţială, metafizică. Astăzi transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal. Nădăjduiesc că cineva se va ocupa de descifrarea camuflajului ce ascunde sacrul într-o lume desacralizată.”


Iată de ce îndrăznesc să cred că înţelesurile Praznicului şi ale icoanei Bunei Vestiri ar putea fi un bun prilej, pe calea noastră către Înviere, de a trece pragul şi a împlini aşteptarea.

Răzvan Ionescu

UTOPIE ŞI ÎNVIERE

Patima fundamentală care îi mistuie pe căutătorii de utopii este dorinţa obsedantă de a realiza cu orice preţ perfecţiunea societăţii umane. Nu perfecţiunea persoanei şi nici fericirea fiecărui om în parte. La ei persoana se transformă în colectivitate. Incapabili să-şi înţeleagă propria fiinţă, propria persoană, arhitecţii utopiei pretind organizarea lumii întregi, vrând să realizeze cu anasâna fericirea omenirii, chiar cu preţul nefericirii acesteia.
Odraslă a antichităţii greceşti, utopia şi-a dezgolit, începând cu Republica lui Platon, nurii ideilor sale totalitare şi colectiviste: proprietatea comună a bunurilor materiale, a progeniturilor şi a femeilor, abolirea familiei, a religiei, a educaţiei materne, a sentimentelor, impunând cu toroipanul cenzura, utilitatea minciunii (mai cu seamă dacă este de Partid şi de Stat), elogiul hedonismului colectiv, colectivizarea existenţei umane în dispreţul profund pentru viaţa, civilizaţia şi cultura rurală. Deconspirată şi respinsă de patristică, naufragiată la periferia vieţii intelectuale în Evul Mediu, utopia „renaşte” în epoca cu acelaşi nume, inspirând apoi umaniştilor Reformei şi Contrareformei proiecte celebre precum “Insula Utopia” a lui Thomas Moore, “Nova Atlantis” a lui Bacon, “La Città del Sole” a lui Campanella. Secolul “luminilor” n-a făcut decât să-i pregătească utopiei mariajul cu Revoluţia franceză care i-a dat ulterior prilejul să-şi exerseze din plin virtuţile antice în instituţiile iacobine, în viaţa maselor, în pieţe şi pe eşafod. La două milenii de la dragostea dintâi, utopia îi va suci minţile lui Marx, într-un al doilea mariaj, celebrat de astă dată în Palatul de iarnă, la braţ cu Revoluţia din octombrie. Utopia nu i-a iertat nici pe creştinii care şi-au imaginat de-a lungul vremii că pot şi au datoria să instaureze ei Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ultima „ispită” a acestui personaj, trădat de propriul său nume (ou topos = niciun loc), pare să se fi metamorfozat în plan istoric în „paradisul colectiv” al unei Europe nedeprinse încă a deosebi persoana de individ şi care, vedem astăzi, că nu-şi mai află locul.

La pragul dintre real şi fantastic, familia spiritului creştin autohton conţine un tezaur în miniatură, un basm aparent straniu, dar cu siguranţă cel mai frumos, singurul despre care s-a spus că nu se termină în atmosfera obişnuită de seninătate voioasă a celorlalte. N-aş spune că e chiar aşa. „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” nu este doar un basm iniţiatic al devenirii întru fiinţă - cum îl numea Constantin Noica, dar mai cu seamă, dacă îl privim din punct de vedere creştin, este un basm despre asumarea morţii, a rânduielilor acestei lumi. De fapt, este un basm împotriva utopiei. Este o pildă despre moarte ca prag al (re)intrării în eternitatea originară a Edenului. Elementele de inspiraţie biblică nu sunt întâmplătoare. Ca multe dintre familiile Vechiului Testament care nu puteau avea prunci (Sarah şi Avraam, sau Elisabeta şi Zaharia, ori Ioachim şi Ana), familia de împărat se adresează unei instanţe supreme. Pentru familiile Legii Vechi, a nu avea copii era consecinţa unui păcat sancţionat astfel de Divinitate, fapt ce atrăgea după sine blamul întregii societăţi. Rugăciunea ori viaţa excepţională a părinţilor din Vechiul Testament îndupleca pronia divină, făcându-o să îngăduie aducerea pe lume a unor destine, de cele mai multe ori excepţionale. În ceea ce priveşte basmul despre care vorbim, neasumarea propriului destin, naşterea în urma “leacurilor” administrate de „vraciul-unchieş” ies din sfera naturalului, a rânduielii fireşti şi din această pricină avertismentele sunt fără echivoc:

„-Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai, o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul, dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el”.

Această naştere ieşită din rânduiala extrem de precisă a tradiţiei (în care de pildă, ţăranul ca şi voievodul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul naşterii de prunci), îşi pune pecetea neliniştii asupra fătului din pântecul matern, ce pare că nu-şi mai află locul. (Scriam cu un alt prilej că semnul activităţii demonilor este peramanenta nelinişte, febrilitatea). Plângerea din pântece a pruncului are ceva (desigur în cu totul alt sens) din tresărirea pruncului aflat în pântecele Elisabetei, la venirea Mariei. Numai că în vreme ce viitorul prooroc Ioan Botezătorul se umple de Duh Sfânt, presimţind proximitatea Mântuitorului, fătul din basm presimte tristeţea unei lumi căreia nu-i fusese hărăzit şi în care nu-şi va găsi mulţumirea. (Îmi amintesc că într-o scrisoare de tinereţe adresată logodnicei sale, celebrul om politic german Bismarck îi descrie un mozaic mai puţin cunoscut, de la Karyé – Djami din Constantinopol, care îl înfăţişează pe satana – îngerul de lumină căzut sub chipul unui tânăr "frumos dar neliniştit, sublim în planurile şi eforturile sale, dar fără biruinţă, mândru şi trist"). Zămislit şi născut în afara rânduielii firii, fătul din basm îşi va ostoi lacrima tristeţii abia atunci când i se va promite ceva tot în afara firii acestei lumi: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Abia în faţa acestei veşnicii utopice, copilul tăcu şi se născu. Motivul pruncului care nu vrea să se nască până nu i se promite ceva, nu este singular în basmul românesc, dar nicăieri nu mai găsim acest teribil angajament al eternităţii. Ajuns la vârsta adolescenţei, tânărul Făt-Frumos porneşte în căutarea raţiunii pentru care s-a născut: utopia. Şi fiindcă utopia spre care se îndreaptă, se cheamă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, începe încă de pe aceste tărâm, ca o condiţie a călătoriei sale, lupta cu timpul, pe care încearcă să-l “recondiţioneze” o dată cu straiele, armele şi calul din tinereţea tatălui său, scoase de la naftalină. Ieşind din spaţiul cunoscut al împărăţiei părintelui său, ajunge brusc în pustietate. Porneşte spre răsărit. Urmează cele trei încercări de pe moşia Gheonoaiei, moşia Scorpiei şi a ultimului tărâm, stăpânit de fiarele cele mai sălbatice ale lumii. Evanghelia lui Matei ne relatează despre proiectarea imediată, după botezul în apa Iordanului, a Mântuitorului în pustia Carantaniei şi cele trei ispitiri cu care este încercat de Diavol. Desigur că cele trei zâne din ţinutul lui Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar putea să te ducă cu gândul la Filoxenia de la Stejarul lui Mamvri, iar ţinutul interzis al Văii Plângerii, la un fel de Grădină a Edenului în care odată pătruns, eşti adus la condiţia muritoare, la legile fiinţelor condiţionate de spaţiu şi timp, şi răpuse de dor. Numai că, în vreme ce textul biblic denunţă nesocotirea poruncii divine şi gestul protopărinţilor de a gusta din pomul cunoştinţei, a cărui consecinţă este pierderea Paradisului, a veşniciei şi intrarea în ordinea muritoare, în basmul nostru motivul pentru care Făt-Frumos pătrunde intempestiv în zona interzisă a Văii Plângerii este prinderea unui iepure. Animalul nu este ales întâmplător, căci Codex-ul Borgia atribuie iepurelui virtuţi mitice, fiindcă odinioară vietatea cu pricina salvase Luna, cu alte cuvinte salvase principiul reînnoirii ciclice a vieţii ce guvernează pe pământ continuitatea tuturor speciilor, inclusiv a omului.

Făt-Frumos intrase aşadar într-o utopie a unei veşnicii abstracte, în afara cadrului de timp şi spaţiu specific gândirii autohtone, în care eternitatea se pipăie doar în prezentul veşnic al unui timp în care trecutul şi viitorul sunt primenite liturgic. La întoarcere nu mai recunoaşte nimic din lumea căreia odinioară îi aparţinuse. Odată depus stăpânul la destinaţie, Calul o rupe la sănătoasa înapoi spre neant. Lui (doar lui) îi este îngăduită întoarcerea în neant, în utopie, ca vieţuitoare lipsită de conştiinţa transcendentului. Ajuns acasă, Făt-Frumos, nu mai găseşte nimic din realităţile în stare să-i confirme propria existenţă. Doar undeva, într-o chichiţă, pipernicită de vremi, îl aşteaptă moartea; moartea - condiţie a învierii şi poartă către veşnicie. Şi pentru toate rătăcirile sale de-o viaţă în căutarea utopiei, Făt-Frumos nu capătă nimic înspăimântător, nici temniţi, nici procese în piaţa publică, nici batjocuri, nici răstigniri, ci doar o palmă, o palmă care îl uşurează, trimiţându-l fix pe lumea cealaltă. La urma urmei, o palmă istorică! N-aş spune că acest final e cel mai trist lucru de pe lume şi citindu-l, mai degrabă îţi vine să zâmbeşti decât să lăcrimezi. Şi de această dată umorul autohton (care l-a gratulat pe făcătorul relelor zicându-i când „nichipercea”, când „aghiuţă”, când „ucigă-l toaca”) câştigă eternitatea doar cu o palmă, plătind aidoma şi pe toţi arhitecţii utopiei: o palmă ce-i face ţărână, cu alte cuvinte îi readuce la condiţia materiei din care au fost făcuţi.

Din perspectivă carteziană, palma poate fi poarta tragică a îndoielii şi a trecerii în “nefiinţă” din anunţurile de la mica publicitate, rubrica “decese”. Din perspectivă creştină însă, palma e reintrarea în normalitate, în certitudinea teafără a condiţiei Învierii. Cu alte cuvinte, aflarea locului, a rânduielii, a ordinii dintâi a firii.

Răzvan Ionescu

DANSUL

Toamna aşternuse peste Paris un veştmânt auriu, iar asta se vedea cel mai bine dacă zăboveai o vreme pe aleile parcului Montsouris din arondismentul al paisprezecelea. Femeia din faţa mea, cu trup delicat şi privire pătrunzătoare, o flacără arzând sau, poate, ea însăşi plutind laolaltă cu celelalte frunze aurii ale toamnei, îşi depăna viaţa. Chipul său de o uluitoare mobilitate, mâinile lungi care desenau volute savante, ritmul ameţitor şi tonul lipsit de accente patetice îmi arătau că nu mă aflam câtuşi de puţin în faţa cuiva care îşi evoca trecutul cu tristeţe. Nici un fel de regret, nici un fel de nostalgie, cu atât mai puţin vreo amărăciune. La vârsta de doi ani, într-un accident stupid, piciorul stâng îi fusese complet zdrobit de un ascensor. Din punct de vedere medical piciorul era compromis şi nu mai exista altă soluţie decât amputarea. Disperaţi, părinţii găsesc un mare chirurg dispus pentru o intervenţie însoţită de tratament cu penicilină. După şapte operaţii piciorul este salvat, mai puţin două degete care îi sunt amputate. La vârsta de opt ani descoperă farmecul dansului şi este acceptată la şcoala de balet a Operei din Paris, cu complicitatea unui celebru maestru de balet care, observându-i handicapul, dar şi strălucirea talentului, îi dă un ciorap gros de lână care să-i îngroaşe laba piciorului, păcălind astfel vigilenţa medicilor. Nu pentru multă vreme. Într-un târziu infirmitatea îi este descoperită, iar medicul Operei o declară inaptă, expediind părinţilor o scrisoare în care le anunţă exmatricularea. Talentul şi munca dusă până la sacrificiu îi fac însă pe profesori să anuleze decizia intransigentului medic. La cincisprezece ani intră în corpul de balet al Operei. Apar primele izbânzi care, surprinzător, îi deschid perspectiva unei cariere cinematografice. După cel dintâi film, numeroşi cineaşti, precum Claude Autant-Lara, Gene Kelly, Albicoco sau chiar Walt Disney îi fac propuneri de colaborare care de care mai atrăgătoare... Îi refuză pe toţi în bloc. Nu voia să fie actriţă, voia doar să danseze. La douăzeci şi doi de ani devine prim-balerină a Operei din Paris. Munca dusă aproape până la un soi de ascetism o face să împace într-un acord armonic spiritul cu trupul. Dansul o poartă către o stare de fericire vecină cu starea de graţie. Încetul cu încetul este atrasă de coregrafii având caracter mistic, inspirate adesea de spiritualitatea hindusă. Avidă să cunoască, începe, prin lecturi, să treacă în revistă aproape toate religiile: Islamul, Hinduismul, Budismul, Iudaismul, Creştinismul. Este cucerită de scrierile a doi mari mistici creştini: Sfântul Ioan al Crucii şi Sfânta Tereza d’Avila. Într-o noapte deschide şi începe să citească Noul Testament. Îl soarbe cu frenezie, aproape pe nerăsuflate. Practic nu e o lectură obişnuită. Ascultă, vede, simte totul aievea. În sfârşit îşi descoperă lumina şi dragostea. Este El, Iisus. Un Iisus unic. Un Iisus care a înţeles omul până într-acolo încât nu numai că a primit să-i trăiască deplin suferinţele, dar i le-a transfigurat. „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni! Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre! Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” (Matei 11, 28-30). Fraza şoc. Fraza cheie. Această chemare-apel a lui Hristos depăşea cu mult răspunsul pe care-l căuta de atâta amar de timp. A înţeles deodată că Opera nu mai era şcoala tuturor şcolilor. Ci Hristos. Opera nu mai era templul descoperit în copilărie. Acel templu al frumuseţii, căruia îi dăruise cei mai frumoşi ani, putea fi deopotrivă şi un templu al vanităţii şi al invidiei. Mulţumită lui Iisus a descoperit însă un alt templu. Cel adevărat. Templul ameţitor al Iubirii. Se simţea năucită, ca atunci când întâlneşti un prieten drag, după ani şi ani de despărţire. Descoperise pe cineva înlăuntrul căruia existase dintotdeauna şi în braţele căruia putea muri şi învia deopotrivă. După ce atâta timp plăsmuise prin dans divinităţi ale fanteziei, se vedea acum răpită definitiv de realitatea Dumnezeului celui viu! Aproape firesc, la douăzeci şi opt de ani spune adio lumii. Adio regilor şi divinităţilor scenei! Adio aplauzelor şi coşurilor de flori! Adio hotelurilor de lux din turnee şi recepţiilor strălucitoare. Adio aşadar gloriei! Alege cărarea cea mai misterioasă şi cea mai stranie. Părăseşte de bună voie Opera şi o porneşte singură, fără să privească în urmă, pe drumul Ordinului Carmelitelor din Limoges. Televiziunile, ziarele, paparazzi, pornesc pe urmele ei urlând care mai de care, ca scoşi din minţi. Degeaba. Oceanul care o înconjoară protector e larg cât universul. Ordinul Carmelitelor, prin excelenţă o şcoală a rugăciunii, o învaţă să vorbească cu Dumnezeu. Seara, când întreaga obşte monahală se afla în capelă pentru rugăciune, ea ardea de nerăbdare să-i împărtăşească frământările şi să-l asculte. Căci Dumnezeu îi vorbea. Şi nu oricum. Dumnezeu îi vorbea despre dans. Căci dansul e o formă de laudă adusă Divinităţii. „Lăudaţi pe Domnul în timpane şi în horă; lăudaţi-l pe El în strune şi organe.” (Psalmul 150, 4). Atunci când îi mărturisea problemele, suferinţele, atunci când îi făcea cunoscute îndoielile faţă de anumite rigori ale vieţii din Ordinul Carmelitelor, Dumnezeu îi spunea zâmbind: „Dansează!” Aşadar, Dumnezeu nu-şi spusese ultimul cuvânt atunci când i-a deschis porţile mânăstirii. Cuvântul său nu e întotdeauna definitiv. Cuvântul său n-are frontiere, e fără de sfârşit. Este renaştere mai înainte de a fi naştere. Dumnezeu îi făgăduia renaşterea în El într-o bună zi. Dar unde şi când, nu ştia. Dansul, dansul, mereu dansul! Dansatorul, un descoperitor şi un cuceritor de spaţii! Dansul care oficiază nunta spaţiilor, înlăuntrul cu afara omului. Pentru tânăra novice din Ordinul Carmelitelor, dansul devenise un mijloc de a-l iubi pe Dumnezeu. Descoperindu-l mai profund pe Hristos, a descoperit sensul tuturor privaţiunilor ascetice pe care le făcuse pentru balet. Oare nu se poate vorbi cu Dumnezeu dansând?

După zece ani părăseşte Ordinul fără să-şi fi depus definitiv voturile monahale, cu gândul de a deveni o balerină a lui Hristos. „Voi dansa pentru Tine” – şi-a spus ea. Avea treizeci şi opt de ani. S-a alăturat unei mici comunităţi religioase din apropiere de Vendée, în care se experimenta valoarea gestuală a rugăciunii. Începe să predea lecţii de dans copiilor din aşezările învecinate, pe care-i învaţă un mic dans pe rugăciunea Tatăl nostru. Văzându-i într-o bună zi strădaniile, un preot face o remarcă neobişnuită: „Sentimentul religios este de obicei invizibil, dar aici el devine palpabil, îl vedem.” Era pentru întâia oară când un membru al Bisericii recunoştea scopul înalt al misiunii ei. Apoi s-a întâlnit cu Papa Ioan-Paul al II-lea, un papă care a iubit mult artiştii, dovedind adesea o sensibilitate aparte în faţa diversităţii expresiei artistice. Papa i-a spus că, din păcate, nu există încă un ordin monahal special al artiştilor, dar a adăugat zâmbind, „Dansează!”, gândind că ideea revelării frumuseţii divine prin dans este necesară. Astfel, după zece ani de tăcere, publicul avea s-o redescopere pe Mireille Cotiz. O altfel de dansatoare. O altfel de călugăriţă. O siluetă delicată, o privire pătrunzătoare, o femeie ieşită din tipare, o femeie care deranjează, stârneşte mirare şi surprinde. Ca şi micuţa cruce din lemn, singura podoabă pe care o poartă la gât. O poartă ca un strigăt. Strigătul ei mărturisitor că tot ceea ce este frumos aparţine lui Dumnezeu. Ca şi frunzele aurii ale acelei toamne care înveşmântase Parisul.

Răzvan Ionescu

LIVIU BABEŞ - 20 de ani

Rândurile care urmează nu sunt doar un omagiu cuvenit unui erou de legendă. Ele sunt însoţite de o epistolă ce datează din octombrie 2006 şi care aparţine lui Mihnea C., un student bănuiesc, despre care nu ştiu nimic mai mult. Ceea ce ştiu însă, este că publicarea ei, aici şi acum, este provocată de o emisiune de săptămâna trecută de la „Realitatea TV”, în care au apărut Mircea Oprean, soţul Zoiei Ceauşescu şi ginere al lui Nicolae Ceauşescu, şi cum altfel?, infatigabilul Adrian Păunescu, lingăul „naţional” al iepocii de aur. Dacă de la acest din urmă rar exemplar al josniciei umane nu am fost surprins să aud că Ceauşescu a fost un „mare om”, mărturisesc că nu mi-am revenit nici acum din stupoare, auzindu-l pe primul ipochimen, comparându-şi, smerit, defunctul socru cu mărturisitorul voievod Constantin Brâncoveanu, a cărui trecere prin lume a lăsat în istorie numele unei epoci de o înfloritoare spiritualitate şi un stil unic în arhitectură. Hărnicia şi melancolia cu care televiziunile, cristoii şi strigoii, evocă din ce în ce mai des şi din ce în ce mai apăsat în ultima vreme „binefacerile iepocii de aur”, mă duc cu gândul la mai tinerii „derbedei naţionali” ai momentului care îi îmbrăţişează la fel de complice, asezonându-şi ultimativele chemări în stradă cu măldăre de cruci şi inepţii mărturisitoare.

NIMIC NU SE POATE IERTA CÂND NU CERE NIMENI IERTARE!

* * *



Liviu Cornel Babeş (n.1o noiembrie 1942 - d. 2 martie 1989) a fost electrician la Trustul de Prefabricate şi un pictor amator talentat din Braşov. La 2 martie 1989, un om cobora arzînd pe schiuri pe pîrtia Bradu din Poiana Braşov în văzul a sute de turişti. Prăbuşit lîngă un copac, fumegînd şi urlînd de durere, omul a avut puterea să scoată de sub haina incendiată, cu mîinile numai rană, o bucată de carton pe care scria: “Stop Murder. Braşov = Auschwitz”. Era un protest împotriva situaţiei catastrofale cronicizate în care regimul comunist aruncase societatea românească. Era şi un mesaj de solidarizare cu grevele muncitoreşti anticomuniste de la uzinele braşovene "Steagul Roşu" şi "Tractorul" din noiembrie 1987 reprimate cu sălbăticie. Gestul lui a fost asemănat de mulţi cu cel al studentului ceh Jan Palach, care s-a sinucis într-o piaţă din Praga, pentru a sfida trupele sovietice. Alţii, în schimb, îşi amintesc de Liviu Babeş drept “nebunul ăla care şi-a dat foc pe pârtie”.


“Nimeni nu a aflat amănunţit cum s-a întâmplat în ziua aceea fatală de 2 martie 1989”, scrie Mircea Brenciu, în “Martirul”, cartea aparută acum câţiva ani în memoria lui Liviu Babeş. Imediat după ce maşina salvării a ridicat corpul lui Babeş, informaţiile despre eveniment au fost blocate de Securitate. “Liviu Babeş nu era un om tânăr. Era un om de 47 de ani, era maistru, avea o fetiţă de 11 ani, în timpul liber picta, sculpta, iubea muzica, iubea jazz-ul, Bach, Paganini si Beethoven. Chiar voia sa facă o lucrare in legatura cu “Simfonia a noua”. Nu era un dezaxat, un sinucigaş. Imediat dupa moartea lui a început opera de defăimare, facută de Securitate. Cu câteva luni înainte de moarte, el îşi depusese carnetul de partid. Un gest premergător care îl explica pe cel din 2 martie 1989. Gestul de revoltă era clar, iar scopul era acela de a-şi trezi semenii”.

Ion Raţiu povestea pentru săptămânalul londonez “Sunday Times” că vorbise cu martori oculari de pe pârtie, Douglas Wallace, un scoţian de 24 de ani din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh. “Am auzit un geamăt şi un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea să încerce să-şi stingă flăcările care îl cuprinseseră. Nu spunea un cuvânt. Durerea sa era cumplită, dar, deşi trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, grăbindu-mă să ajung lângă el, nu dădea nici un semn că ar încerca să se salveze”, i-a spus Wallace lui Ion Raţiu. Ulterior autorităţile au încercat să-i explice scoţianului că Babeş e “un nebun”. După 1990, jurnaliştii i-au căutat pe cei care l-au dus pe Babeş la spitalul judeţean. Dorel Ananovici, şoferul ambulanţei şi asistentul medical Romeo Moldovan au povestit cum “la cinci minute după ce au ajuns la spital, a apărut Securitatea”.

La înmormântare au fost foarte mulţi oameni. “A fost îngrozitor de multă lume. Eu m-am speriat când am văzut puhoiul acela de oameni”, îşi aminteşte Etelka Babeş, soţia celui dispărut. “Cred că el îşi pregătise totul din timp fără ca noi să băgăm de seamă. A plecat în Poiană”, mai povesteşte Etelka Babeş despre ziua în care Liviu Babeş şi-a dat foc. Ea a aflat de cele petrecute de la doi miliţieni care au vizitat-o imediat. “Au intrat repede în casă, m-au întrebat cine sunt şi cu ce mă ocup. Mi-au pus nişte întrebări ciudate. La întrebările mele insistente asupra celor petrecute, mi-au raspuns doar vag că Liviu şi-a dat foc, că a avut o arsură”, spune Etelka Babeş, care a aflat direct de la spital de moartea soţului ei. Nu i-a s-a dat voie să vadă trupul celui dispărut nici la spital şi nici la înmormântare, unde sicriul stat tot timpul închis.“Ştiam că de cazul soţului meu se ocupase procurorul Şaramet. M-a primit imediat. Era elegant îmbrăcat, arăta frumos. M-a ascultat tot timpul cu atenţie. Nu mi-a spus nimica rău, nu m-a dat afară, m-a ascultat până la sfârşit. Dar precizări despre soţul meu nu mi-a dat deloc. Vecinii mi-au mărturisit după 1990 că scara blocului meu era tot mereu supravegheată de cineva”, spune Etelka Babeş. “Am discutat cu un fost ofiter de Securitate de la Braşov, care mi-a mărturisit că moartea lui Babeş a luat Securitatea prin surprindere, dar că pe linia Serviciului 2 de contrainformaţii economice a început de îndată anchetarea colegilor lui de serviciu. Au incercat sa îi convingă sau să obţină de la colegii lui de muncă afirmaţii potrivit cărora Babeş ar fi fost bolnav psihic”, adaugă istoricul Marius Oprea. “De multe ori îi spunea soţiei lui că simţea că este un ratat, ca întreg poporul lui. Am vorbit cu soţia lui, care îmi povestea că el venea de la lucru, se oprea lumina în Braşov câte patru-cinci ore. Nu putea să picteze, nici să citească la o lampă de petrol şi înşira mărgele. Şi îi spunea ei: “Nu mai pot. Nu pot să lucrez, nu pot să citesc, doar să ascult muzică şi să fac mărgele”. Etelka Babeş mai spune cu durere: “În primele luni, ianuarie-februarie-martie 1990, toată lumea ne asalta cu atenţie, cu respect. Lumea se schimbase cumva. Am câştigat un lucru important, însă: putem vorbi liber măcar. Cam puţin, totuşi, pentru sacrificiul atâtor oameni la Revoluţie. Chiar şi pentru ceea ce a făcut soţul meu este extrem de puţin”.



* * *



Când tot vorbţi că “era mai bine înainte”, gândiţi-vă şi la urmatoarea frază: în după-amiza zilei de 2 martie 1989, Liviu Babeş, un electrician din Braşov, în vârstă de 47 de ani, şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Braşov, purtând un carton pe care se putea citi “STOP MURDER,AUSCHWITZ=BRASOV”.

Atât. Gândiţi-vă la această intamplare. Voi, care sunteţi obişnuiţi cu “Ştirile de la ora 5”, voi, care sunteţi dezamăgiţi de “cât fură ăştia de sus care nu se mai gândesc şi la noi amărâţii”, voi, care vorbiţi cu zâmbete pline de cunoaştere şi “şcoală a vieţii” despre vremea în care Ceauşescu “bătea cu pumnu-n masa” şi făcea mari cladiri, voi, chiar voi, care închideţi gura tinerilor cu remarci de genul “nu ştii tu, n-ai trăit atunci, eşti prea tânăr, vezi-ţi de treaba ta” sau voi, tineri “obiectivi”, care, provenind dintr-o familie plină ochi de propaganda comunistă de o viaţă şi de frustrarea celor care nu se mai descurcă nepăstoriţi, v-aţi trezit cu fundul în democraţie şi vă daţi cu părerea despre dictatură cum că ar fi avut “şi bune şi rele”, voi, care vorbiţi elogios, în stilul lui Sergiu Nicolaescu, despre cei care au murit la revoluţie (nepunându-vă însă întrebări privind cauza reală a disperării lor sau unde sunt vinovaţii de moartea lor), în sfârşit, voi, puteţi oare să conştientizaţi până la capăt grozăvia faptului că fraza de mai sus este adevarată, că trupul acestui om era la fel de adevărat ca şi gura cu care mancaţi, că durerea lui din clipele în care a ars era la fel de vie ca şi durerea pe care o simţiţi atunci când vă tăiaţi, când aveţi o criză de ulcer sau când vă doare îngrozitor capul, numai că de sute de mii de ori mai intensă, mai ales că era finală? Veţi zice, desigur, că tonul celor scrise mai sus este specific tinereţii. Despre fraza cu care am început veţi spune că e o exagerare şi că, oricum, dacă totuşi nu e o exagerare, atunci probabil că omul acela era un nebun şi nu scârba disperată împotriva mizeriei din România comunistă şi a represiunii din '87 de la Braşov l-a făcut să se sinucidă, ci psihicul său slab. Că doar şi voi aţi trăit atunci sau i-aţi auzit pe părinţii voştri vorbind despre acea vreme. Adică, era greu, dar se descurca lumea cumva. Dar ce, veţi spune, acum nu-i greu? Sau poate, nu veţi spune nimic din cele de mai sus. Veţi lua în schimb o atitudine demonstrativă, ochii vă vor privi în zări şi veţi ofta adânc în legătură cu acest caz. Sau poate doar veţi tăcea, semn că meditaţi. Dacă oftaţi sau tăceţi sincer, atunci, cum se spune, jos pălaria. Dacă însă sunteţi falşi şi vă interesează prea puţin sau deloc asemenea lucruri, dar dintr-un motiv sau altul vreţi să păreţi interesaţi sau afectaţi, atunci în legătură cu voi îmi vine numai să vomit. Am citit că după decizia autorităţilor din Braşov ca strada unde locuise Liviu Babeş să-i poarte numele, unii dintre vecini au început să se uite urât la mama şi la fiica acestuia pentru că trebuiau acum să-şi schimbe buletinele. Cred acest lucru. Mai mult, simt acest comportament. El este definitoriu pentru laşitate. Asta pentru ca nu e nimeni neaparat laş pentru că a stat cuminte în perioada comunistă, pentru că nici nu a colaborat, dar nici nu a făcut nimic împotriva dictaturii. În schimb, oricine e sigur laş atunci când, după ce s-a trezit că a scăpat de călăi, îi dispreţuieşte, batjocoreşte şi murdăreşte, îi face de-ai lui, îi aduce în mijlocul propriei cocini pe cei care au avut mai mult curaj decât majoritatea oamenilor îndrăznesc să îşi imagineze că există.

Mihnea.C., octombrie 2006.