3 septembrie 2009

ZIUA ÎN CARE PĂRINTELE STĂNILOAE S-A ÎNTORS ACASĂ

"Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată.
Deci poate fi fără de sfârşit;
şi de aceea poate fi şi fără de început."
(Pr. Acad. DUMITRU STĂNILOAE)









În viaţa fiecăruia dintre noi sunt zile ce poartă în alcătuirea lor tainică semnele neuitării veşnice. Zilele fericite ale copilăriei, ziua în care te-ai îndrăgostit, zilele în care îţi porţi în braţe copiii – rod al dragostei, zilele în care te desparţi cu durere de cei care ţi-au dat viaţă, zilele în care prietenia – ce cuvânt rar! – rearsă semne tămăduitoare peste rănile din sufletul încercat prin atâtea şi atâtea lupte purtate departe de obârşii. Dar mai ales, sunt acele zile în care ai unde să te întorci, împovărat de timp, acasă la izvoare, la locul acela unde pereţii casei vorbesc în cuvinte grele de înţelesuri cărora doar tu le mai cunoşti astăzi rostul. Te aşezi ostenit pe un scaun în tindă, zăbovind cu părul încărunţit de amintiri, şi desluşind vocile sădite prin colţurile casei, ori prin firele de iarbă crescute în curte, ori în ştergarul de sub icoana Maicii Domnului de deasupra patului, ori între paginile îngălbenite ale cărţilor cocârjate de uitare, sau pe bucata din lemn pe care mămăliga aburindă se aşternea odinioară rostuită de mâinile la fel de calde ale mamei. Nimic nu poate fi asemeni zilei în care te întorci acasă!







O astfel de zi minunată am trăit vineri 21 august 2009 în Vlădenii Braşovului. Întreaga aşezare era pregătită de sărbătoare, gata să întâmpine pe Întâistătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericirea Sa Daniel, alături de Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza, veniţi să inaugureze Casa memorială Dumitru Stăniloae care în acea zi şi-a deschis porţile în haine noi, croite cu trudă şi iubire. După datina locului înalţii ierarhi au fost întâmpinaţi, aşa cum se cuvine, la intrarea în sat, de către cetaşii călări, cu drapele mângâiate de soarele generos al sfârşitului de vară, şi însoţiţi până la locul în care mulţimea aştepta în haine de sărbătoare. În curtea casei s-a săvârşit o slujbă de pomenire la care au luat parte alături de mulţimea credincioşilor, şi Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, Prea Sfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord, Părintele Arhimandrit Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de sus, Protopopul de Bran-Zărneşti, Gheorghe Colţea, alături de mulţi alţi preoţi, monahi şi monahii din Braşov şi Ţara Făgăraşului, dar şi de câţiva oaspeţi dragi precum Preotul Nicolae Bordaşiu, parohul Bisericii Silvestru din Bucureşti şi Preotul Viorel Ioniţă (originar din Dumbrăviţa Braşovului), prestigios profesor de Istorie a Bisericii Universale şi director de studii la Consiliul Bisericilor Europene de la Geneva.



Casa Părintelui Dumitru Stăniloae a fost restaurată din temelii, (dealtfel fotografiile „vorbesc” de la sine), o lucrare pe cât de costisitoare pe atât de temeinică, lucrare care a înlăturat efectul apelor freatice ce afectaseră întreaga structură a clădirii. Dincolo de detaliile tehnice însă, mai presus de orice, rămâne evidentă DRAGOSTEA, PASIUNEA şi DĂRUIREA cu care a fost reconstituit interiorul acestei case în care Părintele Stăniloae s-a născut şi mai ales a trudit veri de-a rândul la paginile „Filocaliei”, pagini ce bucură astăzi sufletul şi mintea atâtor creştini. Îmi fac o datorie de onoare de aminti aici jertfa preoţilor braşoveni, a autorităţilor locale şi judeţene, a Preotului Paroh din Vlădeni, Ionuţ Ilea şi nu în ultimul rând a credincioşilor din Vlădeni care se pot bucura astăzi cu deplină îndreptăţire, mândri şi cu fruntea sus, că şi prin dragostea lor, vlădăreanul lor cel mai de preţ s-a întors acasă. Şi tot ca o datorie de onoare a venit vremea să-mi cer aici iertare tuturor celor pe care i-am necăjit cu rândurile şi neliniştile mele în legătură cu soarta acestui loc care astăzi şi-a recăpătat în sfârşit dreptul la viaţă şi amintire. Cu toate astea, vorba poetului, „mai am un singur dor”: organizarea anuală la Vlădeni a unui simpozion internaţional ori a unei şcoli de vară a cărei temă să fie opera Părintelui Stăniloae şi care să reunească nume prestigioase ale teologiei autohtone şi internaţionale, sub înaltul patronaj al Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.









Despre încărcătura de emoţie a acestei zile, ziua în care Părintele Stăniloae s-a întors acasă, nimeni nu poate vorbi mai cu îndreptăţire decât fiica Părintelui, d-na Lidia Stăniloae, ale cărei rânduri evocatoare se citesc cu emoţie într-una dintre încăperile casei, în vreme ce vocea celui mai de seamă teolog al veacului trecut, te învăluie molcom purtându-te pe aripi de dor:

„Acasă”, cuvânt care ne aduce uneori lacrimi în ochi. Care dă fiecăruia sentimentul unicităţii. Fiecare om este unic, viaţa ne arată că acesta este marele adevăr al fiinţei umane pe care ni l-a rânduit Dumnezeu în Atotputernicia Sa. „Acasă”, coordonată a unicităţii mai mult decât o localizare în spaţiu şi timp, legată de geografie spirituală, care, fără doar şi poate, îşi pune amprenta pe ceea ce suntem, pe ceea ce aspirăm a fi.

Locul unde ne-am născut, locul unde trăim, unde suntem legaţi de prezenţa fizică sau în duh a celor pe care a celor pe care îi iubim, de amintiri. Ele sunt prezente în noi, uneori clare, alteori uitate, dar actuale printr-o memorie a sentimentelor. Căci memoria sentimentelor, a trăirilor intense de odinioară, este totdeauna mai durabilă decât cea a evenimentelor precise, al căror detalii, încă vii, aparţin totuşi trecutului... Memoria sentimentelor o trăieşti azi, o trăieşti totdeauna. Poate ca o reparaţie pe care timpul consideră că ne-o datorează, tocami pentru că nu o cruţă cu tăvălugul lui necruţător...

Vlădeni, acel „acasă” al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, de vremea când ştiam că viaţa nu poate fi decât frumoasă, pentru că eram apărată, ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea totdeauna. În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezenţa părinţilor mei, cu universul meu, cu tot ceea ce se întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce alcătuiau micul senzaţional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric [...] Intram într-o altă lume în care domneau alte legi, o altfel de existenţă, în care timpul renunţase să mai existe. Ca şi seara, când ne întorceam de la câmp în carul înalt cu fân, clădit cu măiestrie de tata şi tuşica, şi priveam cerul plin de stele, ceea ce ne făcea cumva să înţelegem cum ar putea arăta înfinitul însuşi. Tata îl citea pe Pascal, căruţele veneau în şir, legănându-se, unele după altele ca un cârd de păsări uriaşe ce se îndreptau spre o margine necunoscută a orizontului. Toate contururile se estompau lăsându-ne să bănuim că am nimerit într-un tărâm fermecat pe care numai acolo îl puteai găsi.

Acesta era acasă al nostru: o realitate dincolo de realitate. Aşa a rămas, cu amintirile şi chipurile celor dragi, pe care îi iubim şi ne iubesc şi de dincolo, ne privesc de acolo cu dragoste, se bucură de bucuriile noastre, se întristează de tristeţile noastre. Un acasă care ne însoţeşte toată viaţa, colorând-o, şi ajutându-ne să înţelegem mai bine unicitatea fiecărui suflet nemuritor
(LIDIA STĂNILOAE, 2009).



Cei care trec prin Vlădeni pe şoseaua ce leagă Braşovul de Făgăraş pot vizita Casa Memorială „Dumitru Stăniloae”, un loc binecuvântat, aflat la câţiva zeci de metri de şoseaua naţională. Părintele Paroh Ionuţ Ilea le va fi ghid destoinic (tel. 0741/031534, 0723/838933).



2 iulie 2009

DOBROVĂŢ, ULTIMUL CHIVOT






„Domnia lui a fost epoca norocoasă a Moldovei şi punctul cel mai de sus al înălţării ei” - scria Dimitrie Cantemir despre Ştefan cel Mare în „Descriptio Moldaviae”. Cu toate acestea, dincolo de legitima imagine a gloriei pământeşti păstrată de istorie şi aureola de sfânt adăugată de oameni, vremi, tradiţie şi Biserică, putem presupune că a existat în intimitatea gândurilor de final ale domnitorului şi o mare neîmplinire: eşecul „proiectului” iniţial la care se angajase în epocă voievodul moldovean şi sub povara neîmplinirii căruia, probabil, s-a săvârşit din lumea aceasta. Asupra acestei înfrângeri, cel supranumit „atlet al creştinătăţii”, a reflectat desigur în ultimii ani de viaţă şi a lăsat mărturie – asemeni unei apoftegme în piatră – ultima sa mănăstire: Dobrovăţ.

Că Ştefan a fost socotit un domnitor providenţial, un ales al lui Dumnezeu ce trebuie să înfăptuiască pe pământ înseşi proiectele divine, vedem şi din cuvintele alese de ierodiaconul Gherasim Putneanul în „Cuvântul de îngropare vechiului Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovii, cel ce s-a numit Mare”: „Dar cu atâta mărirea lui mai vecinică este şi mai luminată, cu cât nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor, au agonisit-o”. În plus asupra sensului desfăşurării evenimentelor exista în epocă o dublă perspectivă apocaliptică. Anul 1492 – „văleatul 7000” – era aşteptat de toată lumea creştină cu mare înfrigurare. Pentru cea mai mare partea creştinătăţii europene sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu nu însemna altceva decât Sârşitul Lumii, aşadar iminenta Parusie, a doua venire a lui Hristos şi a „Împărăţiei pregătite vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). Eveniment cu o semnificaţie specială în gândirea politică a vremii, de Sfârşitul Lumii se legau atât profeţiile despre ultimul împărat cât şi, într-o înţelegere orizontală a lucrurilor, venirea unei împărăţii care să urmeze Imperiului Bizantin prăbuşit în acea zi de 29 mai 1453, când turcii lui Mahomed al II-lea Celebi au pătruns în majestuoasa Biserică Sfânta Sofia din Constantinopol. Căderea în mâinile unui stăpânitor necreştin a celei de-a doua Rome, Bizanţul, cu dubla sa autoritate morală (împăratul şi patriarhul ecumenic) avea în plan spiritual semnificaţia unei pedepse divine primite pentru starea de păcătoşenie a lumii, iar în plan politic pecetluia prăbuşirea oficială a unui echilibru european (Apus şi Răsărit) ce s-ar fi vrut stavilă ascensiunii otomane. Vreme de aproape un secol de aici înainte Moldova nu va mai avea relaţii cu Patriarhia de Constantinopol. În locul acestora care, prin simpla subordonare jurisdicţională, riscau să ducă spre subordonare, mai întâi administrativă şi apoi politică, Ştefan cel Mare a aşezat în cea mai pură tradiţie a imperiului defunct, legăturile cu Muntele Athos, operă nu numai de mare anvergură spirituală, dar şi de remarcabilă subtilitate politică. Prin tot comportamentul său ulterior (militar, diplomatic, economic şi nu în ultimul rând al alianţelor prin căsătorie) voievodul moldovean a arătat că avea în perspectivă recucerirea Constantinopolului şi restaurarea prestigiului basileului bizantin. Fără să excludă colaborarea cu lumea catolică, dar dezamăgit adesea de aceasta şi de ineficienţa ei, Ştefan s-a gândit la posibilitatea unei solidarizări şi acţiuni ortodoxe, o altfel de cruciadă, în fruntea căreia nu putea fi altcineva decât el însuşi. Cruciada ortodoxă a fost misiunea pe care şi-a asumat-o Ştefan cel Mare şi pe care nu a putut-o duce niciodată până la capăt. Pe de altă parte cronicile vremii au remarcat modul specific în care domnitorul înţelegea să interpreteze evenimentele lumii. „Un cutremur, o ploaie de sânge, un incendiu” – reprezentau felul în care Dumnezeu îi arăta voievodului calea de urmat. Tot astfel, moartea unor colaboratori apropiaţi ori a unor membrii ai familiei sale reprezenta – după cum spune Grigore Ureche – „răspunsul altor semne” (Letopiseţul Ţării Moldovei). Chiar şi sfârşitul vieţii lui Ştefan a fost legat de dezlănţuirea stihiilor naturii, semn al slăbiciunii celui ce se pregătea să treacă la cele veşnice. În această hermeneutică, ridicarea a peste 40 de biserici şi mănăstiri a fost o modalitate firească prin care, dincolo de jertfa de mulţumire ori de iertare, Ştefan cel Mare a răspuns semnelor primite de la Tatăl Ceresc. Eşecul proiectului său iniţial a însemnat, cu siguranţă, şi el, un semn, o „lecţie” de la Dumnezeu, la care voievodul a ţinut să răspundă, înainte de mutarea la cele veşnice, ca unul care a înţeles deplin raportul dintre văzutele şi nevăzutele războaie. Răspunsul său a rămas peste veacuri dincolo de cripta de la Putna, în ultimul său chivot, al împărtăşaniei de veci: Mănăstirea Dobrovăţ.

Deşi aflată relativ aproape de Iaşi, drumul către această aşezare stranie este lung şi nu odată pare fără de sfârşit. Kilometri întregi se merge prin inima codrului secular fără să întâlneşti ţipenie de om. Aburii grei ai dimineţilor de vară ce împânzesc frunzişul copacilor, te poartă parcă spre un tărâm misterios, iniţiatic, asemeni „zonei” din faimosul film al lui Tarkovski, „Călăuza”. Un drum în care uiţi de sine. La capătul lui, Dobrovăţul, la rându-i uitat parcă de lume, îţi apare dintr-o dată în faţa ochilor, aşezat într-o poiană care, în mare parte, îşi mai păstrează înfăţişarea de altă-dată. Ajuns aici, de fiecare dată te întrebi, oare ce anume să-l fi determinat pe domnul de legendă „să fugă” printr-atâta adânc de codru de lume? Oare ce anume să-l fi îndemnat pe voievodul moldovean ca, înainte cu un an de moartea sa, la 27 aprilie 1503, să înceapă construirea unei biserici pentru chinovia de aici, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, după ce cu patru ani înainte, la 26 noiembrie 1499, se îngrijise, tot aici, de înzestrarea unei alteia ce avea hramul Schimbarea la Faţă? Acest „balans” nu poate fi câtuşi de puţin întâmplător. Ziua Cincizecimii îmbrăţişează două evenimente aparent fără vreo legătură între ele: Pogorârea Duhului Sfânt asupra adunării ucenicilor care îl aşteptau, potrivit făgăduinţei lui Hristos, dar şi începutul vieţii monastice în Biserica tocmai constituită. Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorât puterile mărturisirii pentru Hristos, din Iudeea până la capătul pământului. Cât despre influenţa directă a acestei coborâri asupra credincioşilor înşişi, ea s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale, în favoarea unei vieţi comunitare între toţi credincioşii, cu preţul funcţionării familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au văzut persoane care se lepădau public de proprietăţile lor în favoarea conducătorilor comunităţii, şi-anume apostolii. Alţii vindeau bunurile lor personale şi le încredinţau preţul. Consecinţa - sau poate chiar motivaţia profundă - a fost consacrarea întregii vieţi în slujba Bisericii, atât în interior cât şi în exterior. Dacă socotim viaţa ca pe un dar primit din partea unui Dumnezeu care aşteaptă la rându-i, din partea omului, un răspuns pentru acest dar, vom ajunge la concluzia că răspunsul extrem, răspunsul fără rest este întoarcerea întregului dar, adică a întregii vieţi înspre Dumnezeu. Aşadar, intrarea în monahism. Acesta este şi răspunsul din cuprinsul ultimei mănăstiri ctitorite de Ştefan. Numai că este un răspuns mai aparte. Este răspunsul Împăratului pământesc întru împăcarea deplină cu Împăratul ceresc. Ponderea asupra soluţiei politice duce la eşec. Adevărata plinătate este viaţa în Hristos. Au existat câteva voci care au încercat să acrediteze faptul că în ultimele luni de viaţă Ştefan cel Mare s-ar fi călugărit, primind ca monah numele de Simion. Tradiţia monastică a Putnei, memoria ei, ca şi dovezile istorice nu confirmă în nici un fel această presupunere. Ştefan cel Mare nu a îmbrăcat pe patul de moarte haina monahală, dar a înţeles adevărata dimensiune a raportului duhovnicesc dat de binomul monarh – monah. Între Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”, şi lumea aceasta în care poţi dobândi Împărăţia. Cheia acestei relaţii subtile o vom afla într-un detaliu din pictura interioară a Dobrovăţului, ce datează din vremea lui Petru Rareş şi constituie, din punctul de vedere al unor cercetători, cheia ascetică a întregului program al fresceleor exterioare de pe mănăstirile bucovinene. Clasicului tablou votiv în care îndeobşte este înfăţişat ctitorul oferind biserica spre Hristos, mijlocit fie de Maica Domnului, fie de sfântul ce dă hramul ctitoriei, îi este adăugată la Dobrovăţ o scenă în care monahii schivnici preiau în mâinile lor zidirea la poalele scării virtuţilor. La capătul suişului acestor trepte aşteaptă cu braţele întinse Mântuitorul Hristos care, spune Sfântul Ioan Scărarul, autorul scrierii foarte populare în epocă „Scara”(„Leastviţa”), „botezându-Se la 30 de ani, după vârsta văzută, a avut desăvârşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cântarea, stăpânirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare.”

Apartenenţa şi fidelitatea noastră la oricare altă entitate în această lume – stat, naţiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu rezistă decât în măsura în care aceasta nu contrazice şi nu diminuează cu nimic apartenenţa (syntaxis) esenţială – fidelitatea noastră faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. Faţă de loialitatea noastră cu privire la această Împărăţie, nici o altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare necondiţionată, nimeni nu este stăpânul vieţii noastre.

Ultimele gesturi ştiute ale lui Ştefan cel Mare se leagă de Dobrovăţul pe care nu a mai apucat să-l vadă împlinit, deşi i se va fi vestit cu siguranţă sfârşitul zidirii la 12 aprilie 1504, în cel de-al 48-lea an curgător al domniei sale. Ultimele sale daruri sunt îndreptate spre Dobrovăţ: un „Minei” scris la Putna (februarie), un epitrahil brodat şi în sfârşit încă un „Minei”(18 mai). Este ultima informaţie despre voievod. Apoi „în luna iulie, 2 zile, în zi de marţi, la al patrulea ceas din zi, şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea”.

Asemeni unui Prospero ce se retrage la Milan „ca din trei gânduri unul să-l îndrepte înspre mormânt”, în ultimele sale zile Ştefan cel Mare îşi îndreaptă fiecarea al treilea gând spre Dobrovăţ, ultimul chivot. Raportul teafăr dintre teologie şi politică, distincţia dreaptă dintre planuri.

Răzvan Ionescu

26 iunie 2009

GIRAFA



Nu-mi plac gările. Nu-mi plac aeroporturile. Nu-mi place peronul. Detest plecările şi bagajele. Pentru că nu-mi plac despărţirile. Nici măcar cele vremelnice. Nu-mi place să plec, îmi place doar să vin. Nu-mi plac semnele pe peron şi mâna fluturată amoros, amical sau doar afabil, până când chipul din geamul vagonului se pierde undeva în ceaţa depărtării. Sau a necunoscutului. Nu-mi place când oamenii îşi întind gâturile ca girafele, printre atâtea alte gâturi curioase de girafe, spre a se mai zări o ultimă dată, după cum nu-mi plac privirile peste gard. Evit să fiu condus (asta ce-i drept, din toate punctele de vedere) şi sunt din cale afară de bucuros, să nu trebuiască să fiu părtaş în vreun fel la plecarea cuiva drag. Apusurile mă învăluie de melancolie, în vreme ce nimic nu-mi pare mai plin de promisiuni prietenoase decât o cafea bună la mijitul zorilor, în pridvorul unei case cu ieşire spre verdele foşnitor al pădurii, tăişul de argint al muntelui ori albastrul învolburat al mărilor. E limpede, îmi plac doar începuturile. Şi dimineţile. Toate începuturile şi toate dimineţile. Când stai faţă în faţă cu iubirea şi nu-ţi vine să vorbeşti. Când încerci să te obişnuieşti cu tine şi cu lumea. Pentru că taina ei rămâne încă de neatins, iar pleoapele tale nu s-au deprins cu lumina. Nimic nu s-a spus, nimic nu s-a scris. Nu sunt aduceri aminte, ci doar multe, foarte multe, pagini albe. Nu e nici o grabă, ai timp berechet până seara. O ditamai zi întreagă. Dimineaţa ai timp. Tot timpul e la picioarele tale. De asta mă scol întotdeauna devreme. În ultimele trei decenii am ratat aproape toate plecările, dar nici un început. Nici o dimineaţă. Din pricina asta ştiu bine, mai cu seamă astăzi, că mă aflu în faţa unei pagini albe care se va umple de rânduri căznite, asemeni unei mâini fluturate pe peron până când geamul vagonului se pierde în ceaţa depărtării. Aşadar, încerc din răsputeri să acopăr albul hârtiei fără să fiu melancolic. De asta mă silesc să mă gândesc doar la începuturi. La primul început şi la următorul. La primul meu început din „Gazeta de Transilvania”, dintr-un sfârşit de martie 2008 când, surprins de zăpada mieilor la ieşirea de la „Lacul lebedelor” şi sub emoţia apropierii summit-ului NATO de la Bucureşti, scriam cel dintâi text, intitulat „Putin Ceaikovski”. „În loc de gaze, e bine şi Putin Ceaikovski” – încheiam atunci. Astăzi... nimeni nu mai ştie de unde să înceapă „lacul lebedelor”. Ca fetele bătrâne care, la balurile de odinioară, nu ştiau să înceapă tangoul decât aşa cum îl deprinseseră acasă. Pornind de la sobă. Ţarii moderni sunt incomprehensibili. Iar Asia, abia la început. De atunci, din acel sfârşit de martie 2008, am fost cu dumneavoastră, cititorii „Gazetei de Transilvania”, de vreo şaizecişitrei de ori „inportun”. Sau, mă rog, am încercat să fiu. Nu mi-a ieşit întotdeauna. Poate doar arareori. Dar am fost mereu emoţionat şi curios să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Şi mai cu seamă am fost uimit să descopăr, cu fiecare săptămână care trecea, nu numai o publicaţie de o prospeţime aparte, cu o constantă deschidere spre cultură, încununată în fiecare sâmbătă de suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, cât mai cu seamă o publicaţie „neatârnată” care, cu generozitate şi, uneori, cu delicată îngăduinţă, mi-a oferit bucuria de a zburda liber, fără nici cea mai mică urmă de constrângere, într-o perioadă când întreg peisajul media autohton îşi pierduse libertatea. N-am crezut că aşa ceva mai există. Ca ardeleanul când vede pentru întâia oară girafa. Dumneavoastră o ştiţi mai bine. În plus, aşa cum v-am mai spus, nu-mi plac girafele. Girafele şi gâturile lor. Nimeni, niciodată, nu mi-a cerut să scriu ceva sau cumva anume în „Gazeta de Transilvania”; nimeni, niciodată, nu şi-a îngăduit să intervină în vreun fel, „peste gard”, în textul pe care l-am trimis pentru „Gazeta de Transilvania”. Cu directorul publicaţiei am vorbit prima oară la telefon cred că undeva prin luna iulie şi ne-am văzut la faţă abia prin noiembrie. Aşadar, după vreo opt luni de la apariţia primului articol. Iar cea mai cuprinzătoare şi de netăgăduit dovadă a libertăţii editoriale din paginile „Gazetei de Transilvania” este oprirea ei astăzi. Semn că girafa a devenit realitate. Să nădăjduim că e numai una vremelnică. În schimb, viaţa „Gazetei de Transilvania” trebuie să continue, pentru că viaţa ei este cu mult mai lungă decât gâtul oricărei girafe şi decât viaţa fiecăruia dintre noi. Adică mai lungă decât o viaţă de om. Şi mai trăitoare decât oricare dintre nimicniciile noastre. De asta nu-mi vine la îndemână nici de astă dată să-mi iau rămas bun. Mă gândesc doar la proximul început. Aşa cum nădăjduiesc cu încăpăţânare că vom avea parte într-o bună zi de o lume normală şi de o societate în care valorile spiritului să redevină tefere. Când ne vom întâlni iarăşi, să punem ţara la cale şi nu la mezat. Când vom putea să scriem din nou cu gândul că lumea e doar la început, iar noi, jurnaliştii, prin ceea ce scriem o putem rescrie ca să ne aducem aminte de noi înşine. Şi când girafele vor fi doar la grădina zoologică şi la „Animal Planet”.

Îţi mulţumesc „Gazeta de Transilvania”! Sunt onorat că ne-a prins împreună mijitul zorilor a şaizecişitrei de dimineţi cu aromă de aer proaspăt şi cafea. Se spune că prima iubire rămâne întotdeauna cea mai frumoasă. Mă tem că nici ultima nu-i de lepădat! Mai ales când ultima, se-ntâmplă să fie şi cea dintâi iubire adevărată!

Răzvan Ionescu



PUNCT ŞI (CÂNDVA) DE LA CAPĂT



Seria nouă a "Gazetei de Transilvania", deschisă de numărul tipărit sub gloanţe, apărut în 23 decembrie 1989, se întrerupe azi 26 iunie 2009, la ediţia 5746, într-o conjunctură economică nefavorabilă unui ziar aflat mereu "între linii", rîvnit de-a lungul acestor ani şi vizat permanent, prin strategii de tot felul, de o forţă politică sau alta, de diverse grupuri de interese, dar şi în atmosfera de tabloidizare, de manelizare a unei ţări a cărei mass - media nu poate arăta altfel decît ea.

Am încercat de-a lungul acestor ani să facem un ziar de calitate, "Un ziar pentru oameni inteligenţi", aceasta a fost dorinţa noastră, mărturisită, să respectăm cititorul dar şi condiţia ziaristului, care, din nefericire, nu s-a aliniat, nici după aproape 20 de ani, standardelor existente în ţările cu democraţii consolidate. Desigur, este un moment greu pentru cei care au trudit la acest ziar, ca şi pentru cei care au rămas credincioşii săi cititori, însă, în lunga ei existenţă, de la 1838 încoace, "Gazeta de Transilvania" a trecut prin multe situaţii dintre cele mai grele dar dincolo de vremuri, acest titlu a rămas şi va rămîne un simbol - nu numai pentru românii din Transilvania, căci ne citesc sau ne accesează ediţia electronică cititori din toate părţile globului, SUA, Germania, Canada, Franţa etc. dar şi ţări cum ar fi Noua Zeelandă sau Australia - şi un reper pentru istoria presei româneşti. Nicolae Iorga spunea că "Gazeta de Transilvania" este "un bun cultural al poporului român" iar Ion Colan afirma că "presa românească (...) la Braşov va trebui să-şi serbeze centenarul, la altarul «Gazetei de Transilvania»".

Nu are rost să fac acum un "inventar" a ceea ce s-a întîmplat în aceşti ani, sper să reuşesc să adun incitanta poveste, cu luminile şi umbrele ei, a seriei 1989-2009, într-o carte pe care intenţionez să o am gata în 2013, cînd "Gazeta" va aniversa 175 de ani de la întemeiere. Totuşi, este bine să arăt că acest ziar a fost, în perioada de referinţă, şi o şcoală de presă, zeci de tineri talentaţi făcîndu-şi ucenicia aici, semnînd pentru prima oară un articol în ziarul nostru, avînd prima carte de muncă, în calitate de ziarişti, la "Gazeta de Transilvania". Îi regăsim în toată presa românească, atît în cea scrisă, cît şi în cea audio-vizuală, de la posturile de televiziune, de radio şi presa scrisă, naţionale, pînă la cele locale. Ei sînt cei care ar trebui - dacă vor fi lăsaţi - să schimbe faţa unei prese ce alunecă tot mai mult spre condiţia de mahala a societăţii dar şi de servitoare a intereselor politice şi economice.

În perioada în care încă mai credeam că economia românească nu va fi pusă la pămînt - intenţionez să scriu şi un "Tratat despre cum se distruge o ţară" - "Gazeta de Transilvania" a promovat o politică menită să sprijine mediul de afaceri braşovean, fiind fondatoare şi gazdă în sediul din strada Mihail Sadoveanu nr. 3, a Bursei de Mărfuri (Braşov Business Center), Bursei de Valori (Actinvest), a fost unul dintre factorii activi în crearea Asociaţiei Industriaşilor şi Comercianţilor (ASINCO), a Băncii "Astra" (BRS), ambele distruse din interese pe care le voi dezvălui odată şi odată. Pentru că tot sînt la "economie", amintesc că SC "Gazeta de Transilvania" SA, editoarea ziarului, a fost distinsă şi în acest an cu "Diploma de Excelenţă" a Camerei de Comerţ şi Industrie a judeţului Braşov, pentru 8 ani de prezenţă în topul firmelor. De altfel, de-a lungul celor aproape 20 de ani, ziarul a fost distins cu numeroase premii, pe plan naţional, internaţional, asupra cărora nu zăbovesc acum, evenimentele fiind anunţate la timpul respectiv.

Cultura s-a situat în centrul politicii editoriale a ziarului. Articolele culturale au fost o prezenţă constantă, creatorii braşoveni, instituţiile de artă etc., găsind întotdeauna loc în coloanele ziarului. "Gazeta de Transilvania" a editat, în colaborare cu Despărţămîntul "Astra" Braşov, seria "academică" a revistei "Astra", sub directoratul academicianului Alexandru Surdu. "Foaia pentru Minte, Inimă şi Literatură", pentru care, se pare, în acest an, Consiliul Judeţean Braşov nu a mai găsit resurse de cofinanţare, a ajuns, totuşi, la 172 de numere, fiind apreciată atît în ţară cît şi peste hotare. "Gazeta de Transilvania" a fost constant sponsor al unor evenimente culturale, al unor artişti, îndeosebi tineri, dintre aceştia mulţi devenind nume de referinţă în domeniile respective. Este de notat că ziarul nostru s-a aflat printre puţinii sponsori ai primelor premii ale Uniunii Scriitorilor din România, după '89, apoi sponsorizînd ani buni premiile Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor. În linia impusă de înaintaşi, "Gazeta" a contribuit la cunoaşterea, valorificarea şi conservarea tradiţiilor zonei multiculturale, care este Braşovul.

Numele "Gazeta de Transilvania" este unul cunoscut pe plan internaţional. Încă din decembrie 1989, presa străină menţiona reapariţia unuia dintre ziarele europene cu o longevitate excepţională, din 1838 pînă în 1946, cînd a fost interzis de regimul comunist, într-o nouă serie, într-o nouă lume. "Gazeta" este membră a Asociaţiei Mondiale a Ziarelor (World Association of Newspapers), unde subsemnatul este primul român membru al Consiliului de Administraţie din 1996, fără întrerupere. Îmi amintesc anul în care am fost ales, la Washington, Katharin Graham, proprietara ziarului " The Washington Post", cel care l-a determinat pe Nixon să demisioneze, interesată de presa din fostele ţări comuniste, s-a arătat impresionată de vechimea "Gazetei de Transilvania" şi mi-a dat cîteva sfaturi pe care am încercat şi eu să le transmit tinerilor care vor cu adevărat să facă această meserie. Numele "Gazetei" a fost prezent în toate zonele lumii, SUA, Brazilia, Germania, Franţa, Olanda, Suedia, Italia, Marea Britanie, Elveţia, Japonia, China, Hong Kong, Liban, Turcia, Maroc, Africa de Sud - şi lista ar putea continua - în cadrul unor manifestări internaţionale de anvergură, ale unei asociaţii care numără peste 18.000 de publicaţii, asociaţii patronale, profesionale, ale editorilor şi directorilor de ziare din peste 100 de ţări. Ziarul nostru a fost gazda unor evenimente naţionale şi internaţionale de rezonanţă, organizate împreună cu Consiliul Europei, Instituţia Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Asociaţia Mondială a Ziarelor, cum ar fi seminariile "Managementul presei scrise", "Presa şi minorităţile", "Presa şi legea" ş.a., la care au participat ziarişti români, precum şi colegi ziarişti şi experţi din SUA, Franţa, Olanda, Belgia, Suedia etc. Chiar în aceste zile am primit o invitaţie ca Guest Speaker, pentru a ţine o expunere la World Media Congress 2009, care va reuni, la Johannesburgh, peste 5.000 de ziarişti, aparţinînd presei scrise şi audio-vizuale din întreaga lume, tema manifestării fiind legată de efectele crizei, de viitorul dezvoltării industriei media în condiţii de recesiune. Desigur, dacă voi fi acolo - s-ar putea ca perioada de desfăşurare, 23 - 25 noiembrie, să fie pe finalul alegerilor prezidenţiale, ceea ce ar face dificilă opţiunea - voi prezenta şi repere din istoria celor aproape 20 de ani ai acestei serii a "Gazetei". Ziarul se află în muzeele dedicate presei, în diverse ţări, unde stă alături de publicaţii care au făcut istorie.

Istorie a făcut şi "Gazeta de Transilvania". În toţi aceşti ani am păstrat viu îndemnul unui înaintaş, "Ţine cu poporul şi nu rătăci", fiind în miezul evenimentelor, alături de cei mulţi, încercînd să fim vocea celor cărora, chiar în această aşa-zisă democraţie, nu li se dă cuvîntul iar atunci cînd pot să îşi exprime opiniile nu se ţine seama de ele. Nu vreau acum să fac o trecere în revistă a dezamăgirilor trăite de cei care, la începutul anilor '90, chiar credeau într-o schimbare, într-un viitor mai bun. Las să vorbească, chiar în această pagină, cîteva fotografii care ilustrează perfect că demonstranţii de atunci aveau dreptate, erau sincer îngrijoraţi de ceea ce va urma, însă, după cum s-a văzut, nu au putut stopa dezastrul. Clasa muncitoare a mers, deja, în paradis. Adică, nu mai este acea forţă de care cei bogaţi şi puternici să ţină seama. Şi cînd scriu clasa muncitoare, nu mă gîndesc doar la cei care au trudit în industrie, ci la toţi angajaţii care, prin muncă, au încercat să îşi croiască o existenţă demnă.

Desigur, ar fi multe de scris, cum am promis, sper că voi oferi o imagine completă a două decenii ale unui ziar istoric, care se împleteşte cu întîmplările acestor ani care, iată, depăşesc, prin continuarea crizei morale, îndeosebi, prin perpetuarea unui anumit tip de mentalitate, prin încremenirea unui popor incapabil să se sincronizeze cu civilizaţia vestică, într-o carte în care, în mod sigur, personajele şi situaţiile vor fi uşor de devoalat. Acum, nu-mi rămîne decît să mulţumesc, în primul rînd, cititorilor, apoi celor cu care am colaborat în această perioadă şi să îmi exprim convingerea că "Gazeta de Transilvania" a pus punct pentru a o lua, cîndva, sper cît mai devreme, de la capăt. În ce formulă, vom vedea. Deocamdată, o pauză într-un peisaj publicistic - şi nu numai - manelizat şi tabloidizat, într-o conjunctură politică isterică, iresponsabilă, poate să fie bine venită.

EDUARD HUIDAN

18 iunie 2009

SUNT TÂMPIT, DAR MĂ TRATEZ!

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”. Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit. Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot. Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea. Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit. Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”. Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii. Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! - o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006. D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe. Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim. Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns... onctuos prin... natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante. Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”. De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ... frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie ( nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,


Răzvan Ionescu