NAPOLEON, UN FILM AL UNUI MARE CINEAST: RIDLEY SCOTT Era undeva prin anul 1977 când, student la I.A.T.C. fiind am văzut în micuța sală de proiecție un film dat pentru clasele de operatorie, regie film și teatrologie/filmologie. Sala fiind foarte mică numărul celor care puteau intra acolo era extrem de redus. În plus, un „cadru didactic” cu însărcinări speciale și parcă anume îmbrăcat în negru, Radu Aneste Petrescu, veghea ca publicul să nu fie „infestat” de studenții de la actorie. Aceștia aveau proiecțiile destinate lor. În sfârșit, cum necum, am reușit să mă strecor înăuntru. Aveam să văd un film unic, al unui artist uriaș, un film care începând cu acea dată avea să devină un film „fetiș” al generație noastre: „Dueliștii”. Un film în care fiecare secvență purta ceva din lumina savantă a tablourilor lui Johannes Vermeer. Un film cu ritmuri tensionate aș cum era și relația dintre cei doi protagoniști, doi husari de pe vremea lui Napoleon, d'Hubert (Keith Carradine) și Féraud (Harvey Keitel) care timp de 15 ani se înfruntă în dueluri agresive dar purtate în termenii respectului și onoarei. Pentru mulți dintre noi a rămas filmul perfecțiune, dacă admitem că omul (creatură) se poate întrece cu Creatorul. De atunci de câte ori am avut posibilitatea am văzut câte ceva din uriașa filmografie a lui Ridley Scott incluzând aici și filmele unde a fost „doar” producător ( bunăoară „Pasărea cutremurului” ori „Springsteen & I”). Un cineast extraordinar a cărui filmografie copleșește prin diversitate, fantezie, mijloace de exprimare și nu în ultimul rând lucrul cu actorii. Ultima sa creație „Napoleon” a stârnit valuri de reacții negative din partea „istoricilor” care uită că filmul lui Ridley Scott este un film artistic, nu unul documentar. La urma urmei este punctul de vedere al unui artist, uriaș artist, care se înhamă la o astfel de producție la vârsta de 80 de ani și nu o scapă nici o clipă din mână. Joaquim Phoenix nu este un actor care până aici să mă fi impresionat prea mult, cu tot cu rolurile din „Gladiatorul” și „Joker”, pentru acesta din urmă luând și mult râvnitul Oscar. Aici însă, Ridley Scott îl conduce în tr-un mod strălucit, aproape că în fiecare scenă ai impresia că Phoenix este așezat la milimetru de mâna regizorului. În orice caz cred ca făcut sute de ore de de studiu de gimnastică la bară doar pentru postura, atitudinea corporală a personajului. Chapeaux! Ridley Scott mărturisește că prin acest personaj se întoarce, nu numai ca epocă, la „Dueliștii”. În acest sens frapează, mai ales în ultima parte a filmului, asemănarea flagrantă a personajului interpretat de Joaquim Phoenix cu cel al lui Féraud interpretat de Harvey Keitel în „Dueliștii”. Vanessa Kirby, interpreta Josephinei, în mod evident mai talentată decât partenerul ei, are parte de același „tratament riguros” din partea regizorului. Interpretarea ei strălucită dar și trăsăturile fizionomice amintește cumva de Lady Gaga atât de neașteptat distribuită de Ridley Scott în „House of Gucci”. Aceeași neostoită aspirație a unei mici țoape de provincie spre high-life-ul societății. Construcția relației dintre cei doi este excepțională, lecție de actorie. Povestea spusă impecabil cinematografic de britanicul Ridley Scott este plină de ironie șfichiuitoare la adresa opțiunilor istorice ale francezilor, autorii unei Revoluții cu mari consecințe însemnate asupra Europei. Fără să aibă discursul unui Eric Zemour, Scott pare să spună că între Napoleon și Macron nu doar statura e singura asemănare. Desigur, proportion gardée. Muzica, din diverse epoci, dar însoțită în planul doi aproape întotdeauna de zgomotele discrete ale realității, este un argument strălucit în discursul lui Sir Ridley Scott unul dintre cei mai renumiți și influenți regizori ai lumii. „Napoleon” nu poate fi judecat decât din perspectiva întregii creații ale sale. Fiecare n-are decât să judece cum vrea diferența dintre istorie și artă. La urma urmei Shakespeare s-a născut în Anglia. Voi mai aminti aici ultima secvență a filmului, amintind de statuetele ori piesele de șah ce se prăbușesc atât în joc cât și în istorie. În marea de critici a filmului am găsit trei care mi-au mers la inimă și pe care îmi permit să vi le recomand: 1. Textul lui George Enache, un foarte bun și onest istoric al Bisericii, „Napoleon în manieră Shakespeare?” apărut pe pagina sa de Facebook și pe site-ul Contributors. 2. „Ridley Scott's „Napoleon” Cannot Quite Vanquish Its Subject” de Anthony Lane în „New Yorker” din 22 noiembrie. 3. „The French Are Not Hoppy About „Napoleon” de Adam Gopnik, apărut la 29 noiembrie în aceeași publicație