3 septembrie 2009

ZIUA ÎN CARE PĂRINTELE STĂNILOAE S-A ÎNTORS ACASĂ

"Iubirea nu satură pe nimeni, niciodată.
Deci poate fi fără de sfârşit;
şi de aceea poate fi şi fără de început."
(Pr. Acad. DUMITRU STĂNILOAE)









În viaţa fiecăruia dintre noi sunt zile ce poartă în alcătuirea lor tainică semnele neuitării veşnice. Zilele fericite ale copilăriei, ziua în care te-ai îndrăgostit, zilele în care îţi porţi în braţe copiii – rod al dragostei, zilele în care te desparţi cu durere de cei care ţi-au dat viaţă, zilele în care prietenia – ce cuvânt rar! – rearsă semne tămăduitoare peste rănile din sufletul încercat prin atâtea şi atâtea lupte purtate departe de obârşii. Dar mai ales, sunt acele zile în care ai unde să te întorci, împovărat de timp, acasă la izvoare, la locul acela unde pereţii casei vorbesc în cuvinte grele de înţelesuri cărora doar tu le mai cunoşti astăzi rostul. Te aşezi ostenit pe un scaun în tindă, zăbovind cu părul încărunţit de amintiri, şi desluşind vocile sădite prin colţurile casei, ori prin firele de iarbă crescute în curte, ori în ştergarul de sub icoana Maicii Domnului de deasupra patului, ori între paginile îngălbenite ale cărţilor cocârjate de uitare, sau pe bucata din lemn pe care mămăliga aburindă se aşternea odinioară rostuită de mâinile la fel de calde ale mamei. Nimic nu poate fi asemeni zilei în care te întorci acasă!







O astfel de zi minunată am trăit vineri 21 august 2009 în Vlădenii Braşovului. Întreaga aşezare era pregătită de sărbătoare, gata să întâmpine pe Întâistătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericirea Sa Daniel, alături de Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza, veniţi să inaugureze Casa memorială Dumitru Stăniloae care în acea zi şi-a deschis porţile în haine noi, croite cu trudă şi iubire. După datina locului înalţii ierarhi au fost întâmpinaţi, aşa cum se cuvine, la intrarea în sat, de către cetaşii călări, cu drapele mângâiate de soarele generos al sfârşitului de vară, şi însoţiţi până la locul în care mulţimea aştepta în haine de sărbătoare. În curtea casei s-a săvârşit o slujbă de pomenire la care au luat parte alături de mulţimea credincioşilor, şi Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, Prea Sfinţitul Macarie, Episcopul Europei de Nord, Părintele Arhimandrit Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de sus, Protopopul de Bran-Zărneşti, Gheorghe Colţea, alături de mulţi alţi preoţi, monahi şi monahii din Braşov şi Ţara Făgăraşului, dar şi de câţiva oaspeţi dragi precum Preotul Nicolae Bordaşiu, parohul Bisericii Silvestru din Bucureşti şi Preotul Viorel Ioniţă (originar din Dumbrăviţa Braşovului), prestigios profesor de Istorie a Bisericii Universale şi director de studii la Consiliul Bisericilor Europene de la Geneva.



Casa Părintelui Dumitru Stăniloae a fost restaurată din temelii, (dealtfel fotografiile „vorbesc” de la sine), o lucrare pe cât de costisitoare pe atât de temeinică, lucrare care a înlăturat efectul apelor freatice ce afectaseră întreaga structură a clădirii. Dincolo de detaliile tehnice însă, mai presus de orice, rămâne evidentă DRAGOSTEA, PASIUNEA şi DĂRUIREA cu care a fost reconstituit interiorul acestei case în care Părintele Stăniloae s-a născut şi mai ales a trudit veri de-a rândul la paginile „Filocaliei”, pagini ce bucură astăzi sufletul şi mintea atâtor creştini. Îmi fac o datorie de onoare de aminti aici jertfa preoţilor braşoveni, a autorităţilor locale şi judeţene, a Preotului Paroh din Vlădeni, Ionuţ Ilea şi nu în ultimul rând a credincioşilor din Vlădeni care se pot bucura astăzi cu deplină îndreptăţire, mândri şi cu fruntea sus, că şi prin dragostea lor, vlădăreanul lor cel mai de preţ s-a întors acasă. Şi tot ca o datorie de onoare a venit vremea să-mi cer aici iertare tuturor celor pe care i-am necăjit cu rândurile şi neliniştile mele în legătură cu soarta acestui loc care astăzi şi-a recăpătat în sfârşit dreptul la viaţă şi amintire. Cu toate astea, vorba poetului, „mai am un singur dor”: organizarea anuală la Vlădeni a unui simpozion internaţional ori a unei şcoli de vară a cărei temă să fie opera Părintelui Stăniloae şi care să reunească nume prestigioase ale teologiei autohtone şi internaţionale, sub înaltul patronaj al Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.









Despre încărcătura de emoţie a acestei zile, ziua în care Părintele Stăniloae s-a întors acasă, nimeni nu poate vorbi mai cu îndreptăţire decât fiica Părintelui, d-na Lidia Stăniloae, ale cărei rânduri evocatoare se citesc cu emoţie într-una dintre încăperile casei, în vreme ce vocea celui mai de seamă teolog al veacului trecut, te învăluie molcom purtându-te pe aripi de dor:

„Acasă”, cuvânt care ne aduce uneori lacrimi în ochi. Care dă fiecăruia sentimentul unicităţii. Fiecare om este unic, viaţa ne arată că acesta este marele adevăr al fiinţei umane pe care ni l-a rânduit Dumnezeu în Atotputernicia Sa. „Acasă”, coordonată a unicităţii mai mult decât o localizare în spaţiu şi timp, legată de geografie spirituală, care, fără doar şi poate, îşi pune amprenta pe ceea ce suntem, pe ceea ce aspirăm a fi.

Locul unde ne-am născut, locul unde trăim, unde suntem legaţi de prezenţa fizică sau în duh a celor pe care a celor pe care îi iubim, de amintiri. Ele sunt prezente în noi, uneori clare, alteori uitate, dar actuale printr-o memorie a sentimentelor. Căci memoria sentimentelor, a trăirilor intense de odinioară, este totdeauna mai durabilă decât cea a evenimentelor precise, al căror detalii, încă vii, aparţin totuşi trecutului... Memoria sentimentelor o trăieşti azi, o trăieşti totdeauna. Poate ca o reparaţie pe care timpul consideră că ne-o datorează, tocami pentru că nu o cruţă cu tăvălugul lui necruţător...

Vlădeni, acel „acasă” al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, de vremea când ştiam că viaţa nu poate fi decât frumoasă, pentru că eram apărată, ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea totdeauna. În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezenţa părinţilor mei, cu universul meu, cu tot ceea ce se întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce alcătuiau micul senzaţional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric [...] Intram într-o altă lume în care domneau alte legi, o altfel de existenţă, în care timpul renunţase să mai existe. Ca şi seara, când ne întorceam de la câmp în carul înalt cu fân, clădit cu măiestrie de tata şi tuşica, şi priveam cerul plin de stele, ceea ce ne făcea cumva să înţelegem cum ar putea arăta înfinitul însuşi. Tata îl citea pe Pascal, căruţele veneau în şir, legănându-se, unele după altele ca un cârd de păsări uriaşe ce se îndreptau spre o margine necunoscută a orizontului. Toate contururile se estompau lăsându-ne să bănuim că am nimerit într-un tărâm fermecat pe care numai acolo îl puteai găsi.

Acesta era acasă al nostru: o realitate dincolo de realitate. Aşa a rămas, cu amintirile şi chipurile celor dragi, pe care îi iubim şi ne iubesc şi de dincolo, ne privesc de acolo cu dragoste, se bucură de bucuriile noastre, se întristează de tristeţile noastre. Un acasă care ne însoţeşte toată viaţa, colorând-o, şi ajutându-ne să înţelegem mai bine unicitatea fiecărui suflet nemuritor
(LIDIA STĂNILOAE, 2009).



Cei care trec prin Vlădeni pe şoseaua ce leagă Braşovul de Făgăraş pot vizita Casa Memorială „Dumitru Stăniloae”, un loc binecuvântat, aflat la câţiva zeci de metri de şoseaua naţională. Părintele Paroh Ionuţ Ilea le va fi ghid destoinic (tel. 0741/031534, 0723/838933).



2 comentarii:

Adriana spunea...

Mulţumim pentru postare! Aşa am aflat că s-a împlinit ceea ce se cuvenea memoriei părintelui Stăniloae...

Răzvan Ionescu spunea...

Mulţumesc la rându-mi Adriana pentru vizită şi cer iertare pentru absenţa mea de pe blog, pe care, nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fiu în stare să o curm mai devreme sau mai târziu