18 martie 2011

RĂSPUNSUL DINTR-UN TEXT UITAT



Într-un fel, cheia raportului dintre Evanghelie și Stat se află în conținutul inscripţiei aşezată pe cruce, inscripţie care arată motivul pentru care Hristos a fost judecat de către romani: IHRI (Iisus Hristos regele iudeilor). Un motiv politic pe care îl vom purta fiecare dintre noi până la Parusie, pe crucea de la căpătâi. Dacă încercăm să traducem această inscripţie în limbajul juridic al statului roman vom ajunge la concluzia că Iisus Hristos a fost condamnat prin răstignire, la fel ca oricare răzvrătit al Statului roman dintr-una dintre provinciile acestui Stat. Odată în plus, acest fapt explică de ce problema „Biserică şi Stat” nu poate fi câtuşi de puţin o problemă secundară a Noului Testament.

Procesului Mântuitorului a stat sub înrâurirea a două dictaturi. De o parte fanatismul religios, teocraţia iudaică, gata spre compromis cu ocupantul spre a-şi conserva privilegiile, aşadar politicul ascuns în spatele fundamentalismul religios, iar pe de altă parte imperiul trufaş şi cuceritor, a cărui puterea politică (împăratul) se transformase în cult, păgân ce-i drept. Cele două dictaturi voiau să păstreze sau să dobândească cât mai multă influenţă şi putere. De atunci şi până astăzi, Iisus Hristos este răstignit fie pe altarul politicii care-şi arogă puteri divine fie pe altarul credinţei divine care aspiră a fi şi Cezar. Dacă Mesia aparţine cu certitudine Împărăţiei lui Dumnezeu, istoria lumii a demonstrat cu asupra de măsură că mesianismul (ca orice ism) aparţine, cu toate consecinţele sale catastrofale, lumii acesteia. Din păcate, omenirea nu a învăţat nimic din această experienţă funestă. Prin urmare, Procesul lui Iisus Hristos continuă. Şi parcă îndemnul Său din Grădina Ghetzimani sună astăzi mai dureros decât oricând: Întristat e sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheați ( Marcu 14, 34). Numai că lumea doarme.

Trei concluzii s-ar putea extrage din învățătura Mântuitorului:

1. Iisus Hristos nu vede Statul ca pe o entitate veşnică, contrară Împărăţiei lui Dumnezeu. Statul este numai un dat al eonului actual şi va trebui în mod legic şi necesar să dispară odată cu venirea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare, creştinul are dreptul, ba chiar este necesar să judece Statul conform cunoştinţelor pe care le are despre Împărăţia lui Dumnezeu care va veni şi despre voinţa lui Dumnezeu. Însă, pe toată durata acestui eon, existenţa Statului, fie chiar şi a Statului roman, care este păgân şi nu este de natură divină, este îngăduită de Dumnezeu. Prin urmare, creştinul nu trebuie să urmărească abolirea Statului ca instituţie ci, dimpotrivă, se cuvine să sprijine cu cele de trebuinţă existenţa sa. Dar, atunci când Statul începe să pretindă mai mult decât i se cuvine, când, depăşindu-şi prerogativele are pretenţii asupra celor ce aparţin Lui Dumnezeu, creştinul nu mai are de îndeplinit nici un fel de obligaţie. Într-o atare situaţie el se confruntă cu pretenţiile unui Stat totalitar. Conform poruncii date de Hristos, creştinului nu îi este îngăduit să dea Statului ceea ce este al lui Dumnezeu dar, chiar şi atunci când are de-a face cu un Stat totalitar care emite asemenea pretenţii, el nu poate refuza plata impozitului. Statul roman prezintă simptomul clasic al statului totalitar: cultul conducătorului, respectiv al împăratului. Din această perspectivă creştinul are datoria de a denunţa public faptul că Statul şi-a depăşit limitele şi pretinde ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu. Dar, şi într-o atare situaţie el îşi va achita obligaţiile şi nu va iniţia, în numele Evangheliei, vreo acţiune înnarmată contra Statului. Mântuitorul nu defineşte în mod precis ce anume aparţine Împăratului şi ce aparţine lui Dumnezeu. Scriptura arată că ceea ce trebuie restituit este dinarul, dar e un fel de a recomanda respectarea legilor date de conducători, numai până la limita în care aceştia nu pretind ceea ce este al lui Dumnezeu, adică ceea ce ţine de partea sufletească. Numai că, prin toată activitatea Sa, Mântuitorul atrage atenţia şi asupra efectului invers, păcatul la fel de mare al transformării credinţei în ideologie.

2. Hristos poate fi de acord, desigur doar într-o oarecare măsură, cu opoziţia de tip zelot, dar numai atâta vreme cât aceasta ar avea în vedere aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, nu ar privi Statul roman ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic. Prin urmare, Mântuitorul se desparte radical de zeloţi, câtă vreme aceştia vor să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul forţei omeneşti şi nu sunt în stare să recunoască că acest eon împreună cu instituţia Statului, sunt îngăduite de Dumnezeu. Or, zeloţii au – conform Domnului Hristos – o falsă idee despre aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru această Împărăţie ei vor să lupte într-un război sfânt şi să înfăptuiască în dimensiunea omenească, o Împărăţie a lui Dumnezeu care să fie deopotrivă şi regim politic pământean gata să înlocuiască Statul roman. Învăţătorul Hristos vede cu limpezime că zeloţii care luptă împotriva statului totalitar, se situează în mod paradoxal în aceeaşi perspectivă cu oricare alt Stat totalitar. Ei se situează de partea opusă a aşteptării neotestamentare a Împărăţiei, care să fie cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu şi nu împărăţia oamenilor. Dacă zeloţii ar fi izbândit în idealul lor, ei ar fi pus cu siguranţă bazele unui alt stat totalitar extremist, având pretext divin. Întreaga lor luptă împotriva statului roman este nesăbuită şi stupidă, pentru că duce către o concepţie totalitară de stat: teocraţia. Or, vedem că Mântuitorul, plecând de la o concepţie eshatologică identică, condamnă orice totalitarism al statului roman, dar şi orice tentativă de revoltă armată împotriva aceluiaş stat roman. Atitudinea Domnului Hristos pare să fie iarăşi una contradictorie. În realitate însă, ea este întru totul coerentă, pentru că are ca fundament aşteptarea sfârşitului. Sfârşitul acestei lumi. În confruntarea cu Statul roman El spune ucenicilor săi: daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă şi nu daţi acestea Statului. În acelaşi timp, celor care au simpatii zelote le spune: daţi Împăratului roman ceea ce este al Împăratului, ceea ce înseamnă, nu faceţi din comunitatea celor care trebuie să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, un Stat politic.
Atunci trebuie condamnată orice mişcare de opoziţie împotriva unui Stat totalitar care îşi depăşeşte limitele? Nu. Atunci când Statul pretinde ceea ce aparţine lui Dumnezeu, ucenicii trebuie să facă mărturie publică, pornind de la Cuvântul lui Hristos, că Statul şi-a depăşit limitele, aşadar, nu poate (nu poate în sensul că nu îi este îngăduit) da Statului ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Bunăoară, nu poate accepta o doctrină care aşază idoli în locul lui Dumnezeu. Dar nici atunci, comunitatea ucenicilor lui Hristos, nu poate să preia iniţiativa unui război sfânt. Războiul este treaba Statului, nu a ucenicilor lui Hristos. Dimensiunea beligerantă a Statului este Războiul pământesc, pe când cea a ucenicilor lui Hristos este Războiul nevăzut.

3. În sfârşit, se pune întrebarea dacă Statul roman, în cazul condamnării Învăţătorului Hristos, şi-a depăşit prerogativele instituţionale. Dacă acuza de rege al iudeilor sau de conducător al unei mişcări reacţionare adusă lui Hristos, ar fi fost într-adevăr conformă cu realitatea faptelor, Statul ar fi rămas în limitele prerogativelor sale. Dacă Hristos ar fi fost cu adevărat un revoluţionar politic, condamnarea Sa nu ar mai fi fost un abuz de putere, iar măsura de ordine împotriva unui duşman al Statului, absolut îndrituită. O asemenea afirmaţie desigur nu legitimează pedeapsa cu moartea. Nici nu poate intra în discuţie. Ceea ce vreau să scot în evidenţă este diferenţa între martirii creştini judecaţi mai târziu pentru că au refuzat să se supună unei pretenţii totalitare a Statului (cultul împăratului), şi condamnarea lui Hristos doar în temeiul unei chestiuni de ordine, de siguranţă a statului. În cazul martirilor, statul totalitar pretinde că pedeapsa este de la Dumnezeu, ceea ce nu e valabil în cazul condamnării lui Hristos. Nedreptatea Statului roman, în condamnarea lui Hristos, nu constă în abuzul de putere, ci în faptul că nu s-a dat pedeapsa analizând adevărata poziţie a lui Hristos şi înţelegând, atât cât poate fi de înţeles unui stat ne-creştin, că Hristos nu este din principiu un duşman al statului, ci un cetăţean loial statului; că fiind conştient de misiunea Sa şi aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu poate socoti statul, nici măcar acela care rămâne în limitele sale, ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic, ci ca pe o realitate vremelnică în faţa căreia se menţine critic; că refuză supunerea obedientă în faţa statului totalitar, acela care îşi depăşeşte limitele doar strict în privinţa pretenţiilor pe care le are asupra a celor ce aparţin lui Dumnezeu.
Înţelegeri greşite a adevăratei poziţii creştine în ceea ce priveşte statul şi dincolo de orice o falsă interpretare a aşteptării creştine a sfârşitului, au făcut ca unele state, de-a lungul secolelor şi până astăzi, să promoveze rafinate ori brutale forme de persecuţie. Având o percepţie greşită asupra aşteptării sfârşitului, n-au ezitat să-i socotească apriori pe creştini drept inamici ai statului, o nouă categorie de anarhişti. În realitate însă, aşteptarea creştină a sfârşitului este nădejdea unei Împărăţii care vine doar de la Dumnezeu, Împărăţie pe care oamenii nu o vor instaura de la sine, distrugând schemele încă existente ale acestui eon, căruia îi aparţine instituţia statului. Efectul acestei aşteptări în contextul temporal dorit de Dumnezeu este că tocmai în acest cadru instituţional ucenicii Mântuitorului trebuie să lucreze în vederea Împărăţiei care va să vie, rămânând loiali statului, dar cu toate acestea păstrând în permanenţă o poziţie critică faţă de acesta.
Multe persecuţii ale creştinilor ar fi putut fi evitate, dacă statul ar fi fost preocupat să înţeleagă atitudinea lor şi dacă ar fi fost convinşi de loialitatea lor. Crucea lui Hristos trebuie să fie un avertisment din acest punct de vedere dat tuturor oamenilor de Stat responsabili care au printre supuşii lor, creştini.


Habent sua fata libelli - se spune despre cărţi. Ele au soarta lor ce poate fi bună sau rea. Pot fi prigonite la apariţie, ca apoi să devină celebre şi să supravieţuiască peste veacuri sau dimpotrivă, să facă mult zgomot la apariţie, dar să intre în umbră mai apoi. Din păcate, chiar și astăzi, la trecerea a mai bine patru veacuri de când a fost descoperită, soarta acestei perle a literaturii creștine care este ”Epistola către Diognet” pare să stea în continuare sub semnul uitării. În anul 1592 Henricus Stephanus a publicat întâia oară acest text, descoperit într-un manuscris din veacul al XIII-lea, aflat la biblioteca din Strasbourg. Se presupune că este vorba de un autor de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, un posibil discipol al Sf. Iustin Martirul și Filozoful. Nici Neagoe Basarab, nici Ștefan cel Mare, nici Petru Rareș, nici familia Movileștilor Suceviței, ori atâția și atâția membrii ai familiilor de domni români care până la urmă au ales să îmbrace haina îngerească a monahismului, nu au avut cunoștință de existența acestui text de o valoare unică și mai cu seamă despre conținutul capitolelor V și VI pe care le reproducem în continuare:



CAPITOLUL V


1. Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. 2. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. 3. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. 4. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. 5. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străinii; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. 6. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. 7. Întind masă comună, dar nu şi patul. 8. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. 9. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. 10. Se supun legilor rânduite de stat , dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. 11. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. 12. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. 13. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. 14. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. 15. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează ; sunt insultaţi, dar cinstesc. 16. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură , ca şi cum li s-ar da viaţă. 17. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.



CAPITOLUL VI

1. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. 2. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. 3. Sufletul locuieşte în trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. 4. Sufletul nevăzut este închis trupului văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. 5. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război , fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini fără să-i fi făcut un rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. 6. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. 7. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. 8. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor ; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. 9. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bună; şi creştinii, pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai mult. 10. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească.

Acest text, mi se pare a fi unul definitoriu asupra relației dintre creștini și statul secular. El ilustrează cel mai bine condiția de prag a creștinismului, de situație provizorie, dar și de limită a unui ”provizorat pământesc” aflat pe muchie de cuțit. Creștinul se află mereu străin în această lume, căreia nu-i întoarce spatele pentru că aici își arvunește de fapt veșnicia, dar având în permanență atenția îndreptată spre înaltul Împărățiaei ce va să vină. Pentru că Hristos a venit, însă Împărăția Sa încă nu pe deplin, ci doar pregustarea ei, care este Biserica. Biserica văzută devine cerul coborât pe pământ, scopul ei fiind ca prin ea, întreaga creație să devină cer, creând atmosfera de AȘTEPTARE a Împărăției.


Creștinismul este un mod de viață, aceasta ne spune Epistola către Diognet. Este modul bucuriei eterne sub lucrarea harului, este modul entuziasmului pentru găsirea adevărului, este, până la urmă, modul iubirii transformatoare a lumii. Cadrele firești ale raportului normal dintre teologie și politică se cuvin a fi trasate în acești termeni.



Răzvan Ionescu





3 comentarii:

ELENA DULGHERU spunea...

Frumoasa descoperire si, foarte probabil, utila vremilor ce vor să fie. Dar paradigma asta aspră a "creştinului străin pe pământ", atât de cultivată de creştinismul primar şi de textele ascetice, s-a cam pierdut, de facto, odată cu apariţia statelor creştine - Bizanţul şi apoi statele naţionale feudale. I-a luat locul paradigma (mai relativă) a autocefaliei. Istoria, însă, ne va împinge spre reîmbrăţişarea primului model, a celui mai imbatabil. Anevoioasă îmbrăţişare, chiar şi acum, în Săptămâna Crucii!

Adriana Gherghe spunea...

Bine ati revenit, domnule Ionescu! Multumim pentru postare!

rebecca spunea...

felicitari!