4 aprilie 2011

FALS ȘI CAPODOPERĂ




Falsurile cinematografice care vizează viața Mîntuitorului sunt numeroase, iar rațiunile, motivele falsificării, diverse ca imaginație, dar de cele mai multe ori recurente ca temă. Un caz elocvent îl reprezintă mult mediatizatul film, acceptat cu nonșalanță și de către Biserica Ortodoxă, ”Iisus din Nazaret” a lui Franco Zeffirelli, cel mai vândut film al secolului XX despre Iisus. Nu voi zăbovi prea mult.

1. Dacă luăm în considerare primele episoade evanghelice pe care le omite Zeffirelli în producția sa, începe să se contureze un șablon interesant. Lipsesc ispitirile Mântuitorului din pustia Quarantaniei, Nunta din Cana Galileii, Schimbarea la Față, Iisus mergând pe apă ș.a. Unele dintre aceste omisiuni sugerează dorința lui Zeffirelli de a evita să îl reprezinte pe Iisus prea divin, prea transcedental, ceea ce în teologie s-ar numi consubstanțialitate cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Altele sugerează că a dorit să evite scenele în care să-l înfățișeze pe Iisus dintr-o perspectivă prea umană și într-o poziție de lider, prea fermă. Când a fost întrebat despre omisiunea ispitelor din pustie, regizorul s-a justificat spunând că: În acel episod este atins misterul, pur și simplu, iar misterul nu poate fi reprezentat, mai ales într-un mediu slab și insuficient precum cinematograful. Chinurile lui Iisus (în dialogul cu Satana) prea interioare pentru a fi redate exterior, riscau să inducă spectatorul într-o confuzie periculoasă (Franco Zeffirelli, Il mio Gesu, raccontato a Luigi Gianoli, ed. Sperling & Kupfer, Milano, 1992, pp. 151-152. www. decentfilms.com și www. moviehabit.com).

2. Mergând mai departe, dacă vom reconstitui secvenţa corespunzătoare Buneivestiri, vom constata că totul se petrece la vremea nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria doarme, ferestrele sar în lături, şi o suflare iscată din senin dă năvală aducând vestea-surpriză. Totul este plăsmuit în aşa fel încât mai degrabă înspăimântă în loc să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face pe bună-dreptate să pară mai degrabă năucită şi speriată. Şi asta nu pentru că Zefirelli n-ar fi un regizor de prestigiu, însă şi lui, asemeni multora, îi scăpase un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Buneivestiri. Un detaliu menit să confere adevărata și impresionanta dimensiune a evenimentului. În icoană, Fecioara Maria, nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu căzuse pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului. Tradiţia răsăriteană spune că în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia ortodoxă asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Buneivestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări” ce merita un răspuns pe măsură din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, avea “cheile Împărăţiei” şi era pregătită și vrednică să priceapă Taina.

3. Nu în ultimul rând, trebuie amintită invenția unui personaj cu un anumit ”tâlc”: Zerah, preotul de la Templu. Unica lui funcție lui pare să fie aceea de a absolvi personajele istorico-biblice din film de responsabilitatea pentru moartea lui Iisus. Zerah este cel care îl manipulează pe un Iuda, care este bine intenționat, înspre a-l trăda pe Iisus. Apoi Zerah îl trădează pe Iuda. Astfel că în final, Iuda al lui Zeffirelli este o victimă și nu un ticălos. Zerah este de asemenea figura centrală a întâlnirii Sinedriului, reconstituită fictiv de către regizor. În timpul dezbaterii, atât Iosif din Arimateea cât și Nicodim îl apără pe Iisus Hristos, în vreme ce Caiafa prezintă argumente teologice împotriva lui. În final, în pofida protestelor lui Iosif și Nicodim, Zerah este cel care, printr-o argumentare politică dibace, orientează dezbaterea împotriva Mântuitorului. Concluzia care se poate desprinde este că Zerah este vinovat și că mulți evrei buni nu au dorit moartea lui Iisus Hristos. Zerah este prezent la trădarea, arestarea și procesul lui Iisus Hristos înaintea tribunalului religios, unde, încă, odată, contracarează apărarea întreprinsă de Iosif din Arimatea și Nicodim, și îl trimite înaintea lui Pilat. În fața lui Pilat, Zerah (de care – atenție! - Pilat se teme), intervine ferm împotriva lui Iisus Hristos. În secvența ”Ecce homo”, când mulți oameni cer eliberarea lui Baraba și răstignirea lui Iisus Hristos, sunt arătați câțiva care cer eliberarea lui Iisus, ”un om drept”. Este evident un detaliu care nu se regăsește în Evanghelii, dar a fost introdus cu subtilitate de Franco Zeffirelli pentru a atenua vina. În Iudeea lui Zeffirelli, nimeni nu este învinovățit. Cu excepția lui Zerah. Fără Zerah, Hristos nu ar fi ajuns niciodată pe cruce. Prin urmare, acest personaj-cheie al filmului, Zerah, este inserat cu atât de multă atenție în intrigă, încât majoritatea spectatorilor nici măcar nu bănuiesc natura sa absolut străină de Evanghelii. Legănați într-o acceptare letargică ”fanii” pioși și înlăcrimați ai celui mai mediatizat film al veacului trecut, reluat cu obstinație de toate televiziunile naționale în preajma Sfintelor Paști, presupun pur și simplu că Zerah este unul din personajele biblice originale. Spectatorii obișnuiți se pierd în confuzia de replici inventate ale filmului presupunând că toate provin din Biblie, că ceea ce văd este o versiune fidelă a relatărilor biblice.

4. În sfârșit, apare oarecum limpede că prin această manipulare masivă a textelor biblice, Zeffirelli a avut clar o intenție didactică față de publicul de televiziune din întreaga lume, căruia îi era destinat filmul, un public popular care se presupune că nu avea nici o cultură biblică, nici o dorință deosebită de a avea o astfel de cultură. Lipsa de seriozitate și amatorismul teologic al regizorului l-au condus și către grave derapaje personale care reies din cartea sa de mărturisiri pe care am evocat-o, Il mio Gesù. Bunăoară, el și-a considerat proiectul ca pe un fel de misiune personală dată de divinitate de a acționa ca un profet pentru noua generație, de a dezvălui adevărul și miracolul lui Iisus Hristos într-un mod nou și convingător, de a împlini un gest de iubire față de Hristos (p.18). În carte el numește experiența de producere a filmului drept drumul meu spre Damasc (p.54), comparându-se pe sine cu Sfântul Pavel și filmul cu experiența lui Hristos Înviat. Adâncit iremediabil în izolarea sa subiectivă, Zeffirelli respinge experții biblici și teologii care ar putea să critice modul său de a vedea lucrurile și sugerează că el se numără printre cei care au mintea deschisă lucrărilor Duhului (pp.119-120). Mai mult decât atât, dacă e să dăm crezare relatărilor sale, odată începută munca la film, ea a dobândit dimensiunile unei experiențe religioase. Căzut parcă într-un fel de transă mistică el pomenește despre steaua care sigur ne-a îndrumat pe toți (p.55),imaginându-se pe sine ca fiind unul dintre magi, iar filmul ca fiind Pruncul Hristos, ceea ce confirmă rolul profetic pe care Zeffirelli și-l asumă. În repetate rânduri el sugerează în carte intervenția providenței divine în spatele secvențelor cinematografice, manifestându-se aproape miraculos în momentele de dificultate și criză, conferind astfel filmului Iisus din Nazaret un statut depășit doar de Evanghelii în ceea ce privește inspirația divină. La fel el exacerbează dimensiunea divină a actorului englez Robert Powell ”bântuit” de un fel de lumină care nu era a lui și care pătrundea în el (p.96).

Trecutul, dar din păcate și prezentul, ne oferă destule astfel de figuri autohtone ”bântuite” de misiuni providențiale. Din fericire, mințile tefere, mai păstrează darul de a deosebi chipul iconic de chipul filmic. De altfel simpla lor alăturare vorbește de la sine.

Răzvan Ionescu

Un comentariu:

Anonim spunea...

AVIZ

PE ACEASTĂ CALE LANSĂM INVITAȚIA DE-A VĂ INCLUDE CU TOATĂ ARDOAREA LA REALIZAREA ULTIMEI ETAPE A DICŢIONARULUI SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DE PRETUTINDENI ŞI A ANTOLOGIEI POEZIEI ROMÂNEŞTI ÎN MILENIULTREI, PROIECTE COORDONATE DE ACAD.MIHAI CIMPOI.

ÎN ACEST CAZ VĂ SOLICITĂM UN CV, O FOTOGRAFIE, PENTRU POEŢI+7 POEME ŞI O ADRESĂ POŞTALĂ (ORAŞ, STRADĂ, AP. ETC), INCLUSIV DE E-MAIL.

CU ALEASĂ PREȚUIRE,

TRAIAN VASILCĂU(TRAIANUS),

DIRECTOR GENERAL PROIECTE LITERARE,
SOCIETATEA CULTURALĂ " PASĂREA PHOENIX",
CHIŞINĂU

email: societateaphoenix1@gmail.com
Data limită- 13 septembrie 2013