NEAMUL NEVOII

Acest text l-am publicat pentru prima oară acum trei ani, în ziua de 18 ianuarie 2006, în cotidianul „Averea”. Recitindu-l astăzi, în pofida trecerii timpului şi a câtorva trimiteri la evenimentele zilelor de atunci (agonia maestrului GicăPetrescu şi, de-acum cazul legendarei „mătuşi Tamara”), îmi pare, vai!, încă actual (R.I.)

Privind la televizor singurătatea nonagenară a lui Gică Petrescu, cel care a bucurat sufletul atâtor generaţii, singurătate spartă cu toporişca pompierilor şi dezvăluită prin indecenţa ecranului-ţaţă al televiziunilor autohtone, sau reflectând la modul în care anii la fel de mulţi ai Tamarei Cernaşov au fost jucaţi la bursă, cu răceală de cioclu, de către familia Năstase, spre a-şi rotunji conturile, mi-am zis că în spaţiul mioritic e recomandabil să nu apuci asemenea vârste, când biologia te aduce anonim în fel şi chip la mâna altora. Numai că, nici să mori de tânăr, cu un nume mare şi o operă prestigioasă în spate nu e cine ştie ce avantaj, ba dimpotrivă, numele şi vorbele îţi sunt manevrate după nevoile urmaşilor, iar când mai eşti şi geniu, riscurile cresc proporţional cu numărul populaţiei care resimte acut îndatorirea de a-ţi fi, pe de-a-ntregul ei, urmaşă. „Doctorul mi-a spus că, principala cauză a boalei mele a fost izolarea deplină în care trăiesc şi înconjurarea societăţii şi a oamenilor” – scria Mihai Eminescu părinţilor săi la 10 februarie 1872. Cazul său e unul simptomatic. Pentru că el a fost, este şi va fi al tuturor sau, după caz, al „tutulor”:

„Aici la Ipoteşti, unde s-a înălţat în strălucire universală Luceafărul geniului poetic naţional, cinstim cu emoţie memoria nepieritoare a celui mai iubit poet al neamului nostru – Mihai Eminescu. Visul lui de dreptate, de libertate şi înălţare a României cântat în vers de aur îşi află împliniri în strălucirea vremurilor noastre când întregul popor deplin stăpân pe propria-i soartă, construieşte o viaţă nouă – socialismul” (omagiu înscris în cartea de onoare a Muzeului „M. Eminescu” din Ipoteşti de către tov. Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului cu prilejul vizitei făcute în judeţul Botoşani în anul 1968).

Era anul în care intrarea ruşilor în Cehoslovacia prilejuia proaspătului (oarecum) înscăunat în locul lui Dej, cacealmaua din Piaţa Palatului, cacealma din care a trăit mai bine de 20 de ani până când, în acelaşi loc, a recepţionat un pantof în cap din partea poporului prostit, cu puţin timp înainte de a recepţiona întreaga muniţie a cetăţii de scaun Târgovişte, din partea lui Ion Iliescu, ajuns în fruntea Securităţii. Botoşaniul era un punct geografic strategic, aflat în proximitatea graniţei cu U.R.S.S., iar acest fapt trebuia speculat; şi cum puteai să o faci altfel mai bine decât cu bietul poet naţional originar de prin partea locului?! Tot pe atunci, nu departe, la Mănăstirea Putna, călugărul Pimen, un ghid tânăr, vioi şi isteţ, astăzi Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, împărţea copiilor de şcoală „Doina” lui Eminescu, scoasă din manuale de Dej dar, se vede treaba, reintrodusă conjunctural ca samizdat, mai degrabă cu voie de sus, decât de la Cel de Sus...

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, a merge pe 15 ianuarie la mormântul lui Eminescu, constituia pentru mulţi bucureşteni aproape un act de revoltă; o revoltă tăcută, un bocet surd, prin care zeci, sute, poate chiar mii de oameni, pe cât de anonimi pe atât de diverşi, îşi mărturiseau iubirea lor pentru autenticitatea jertfei purificatoare a spiritului, într-un interval calendaristic dedicat îndeobşte cu hărnicie poltronă ditirambilor sforăitori îndreptaţi înspre vârful minciunii şi al urii. Sub cripta de la Cimitirul Bellu odihnea trupul unui artist de geniu care sfârşise nebun, ucis de indiferenţa şi dispreţul lumii, jertfindu-se pentru spirit şi adevăr, în vreme ce în loja de la Poliventă ori în cea de la Sala Palatului rânjea ţeapăn reprezentantul ugigaşilor sufletului, un analfabet ajuns nebun în ritmul sacadat al aplaudacilor minciunii, dat de slugile ce aveau să-l ucidă patriotic nu peste mult, apăsând în acelaşi ritm pe trăgaci.

„El va trăi, deşi a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”- scria la moartea poetului, B.P.Haşdeu.

Imediat după ’89, în 15 ianuarie 1990, la mormântul lui Eminescu aveam să întâlnesc un reporter isteric de la Radio România (care ulterior avea să împartă mixere şi radiatoare în direct ca director la aceeaşi instituţie), însoţit de un pâlc febril de babe tricolore ce mă somau răcnit şi ameninţător să recit „Doina”, lucru prevestitor al multor înfăptuiri neaoşe şi pestriţe din viitorime. A fost momentul în care am decis ca de atunci încolo, să aleg pentru pelerinajul la mormântul poetului zile mai inofensive, când tăcerea era mai la îndemâna loazei indisciplinate din mine. Asta până duminica trecută când, străpuns de un elan deopotrivă liric şi intempestiv, am luat hotărârea necugetată de a ieşi din banca mea şi a mă îndrepta spre Père La Chaise-ul nostru dâmboviţean. De la intrare nu mi-a mirosit a bine, când doi vlăjgani îmbrăcaţi în costume de intervenţie mi-au indicat prevenitor aleea, urându-mi afabil „să trăiţi”, sintagmă de altfel utilă şi revigorantă având în vedere „locaţia”, dar plină de înţelesuri albastre având în vedere situaţia. Ca aperitiv am servit hohotul lubric al unor „gagici” de liceu unduindu-se „naşpa” din mers în jurul unui băiet de băiet, un soi de ţârcovnic cu cercel, care molfăia bălos, laolaltă cu guma de mestecat, ceva cu „somnoroase păsărele”, fapt ce le făcea pe experimentatele vestale adolescente, rând pe rând, să-şi lase pradă gurii lui, ale lor buze dulci. Nu peste mult însă, aveam să dau nas în nas cu tabloul vivant al gloriei autohtone. Indescriptibil. Năucitor. Definitiv. Babele tricolore se înmulţiseră laolaltă cu reporterii şi repertoriul. Isteria se sublimase în vacarm. Ochi injectaţi, obraji rumeni, „revindecări” răguşite. Politică, pensii, medicamente, complot. Iar deasupra tuturor, Nica Leon. În carne şi oase. Mai la o parte, pe o bancă înveşmântată în drapelul naţional, un domn cu aer de maître d’hotel strângea tainice adeziuni. În vreme ce încercam să aprind o lumânare, o babă gracilă care depăşise demult registrul minor tricolor, afişându-l răzbit pe cel policolor major, mă ţine piţigăiat la distanţă fiindcă îi stric cadrul: „Domiţian dragă, aşa, ia-mă şi aplecată peste mormânt !”. În vreme ce mă strecuram afară vinovat dar şi oarecum intimidat de îndemânarea stoică a lui Domiţian, era gata-gata să se prăbuşească peste mine un foto-reporter agăţat în echilibru fragil de crucea lui Nichita Stănescu. „Amice, eşti idiot !”- mă scap. Nu ripostează. Nu spune nimic. Nici măcar... „nu, domnule”. Semn că deşi nu citeşte, măcar e paşnic.

Undeva, în amintirile sale, T.V. Stefanelli evocă zilele petrecute împreună cu câţiva prieteni într-un Bucureşti canicular al anului 1878, când lui Eminescu, deşi făcea mult haz de amintirile lor studenţeşti, „i se întunecau privirile uneori, ca şi când i-ar fi trecut un gând trist prin minte, căci ofta şi pronunţa cu zâmbet amar cuvintele lui obicinuite: of… neamul nevoii !”.

L-a moartea lui i-au scormonit creierul după ce i-au scormonit viaţa. 1400 de grame. Atâta cântărea creierul lui Mihai Eminescu. La dorinţa expresă a lui Titu Maiorescu, autopsia care i s-a făcut după moarte poetului, a constatat că greutatea creierului său era de 1400 de grame. „Emisferul stâng singur cântăria 595 grame, cel drept 555, fără cerebel” – precizează sec raportul medical alături, desigur, de alte amănunte „tehnice”. Aşa că la noi, nu ştii cum e mai bine. Dacă apuci 90 de ani, precum Gică Petrescu, rişti ca indiferenţa oamenilor să se intersecteze cu tulumba pompierilor ori să te trezeşti cu un cateter T.V. vârât în suflet ca să te scoaţă de-a dreptul în telenovelă. Sau să-ţi bată la uşă nepoţica Dana (Năstase) dându-ţi graţios ghes înspre un testament dibaci. Dacă mori de tânăr şi prezinţi simptome incerte de geniu, poţi stârni curiozitatea morbidă a vreunui ilustru teoretician, preocupat de structura formelor fără fond. Iar dacă după o vreme îţi pare rău sau vrei să ieşi afară, sătul să mai facă din tine fiecare ce vrea, dai peste Nica Leon. Nicicum nu-i bine, neamul nevoii!

Răzvan Ionescu

(din volumul „România şi Julieta la fix – scrieri apocrife”, ed. Curtea Veche, Buc., 2007).