Sâmbătă 7 februarie 2009 se împlineşte un an de când Părintele Grigore – Arhimandritul Grigore Băbuş a trecut la cele veşnice. Parastasul va avea loc la Mănăstirea Cheia, acolo unde Părintele Grigore îşi doarme somnul de veci. Nu pot să spun cu precizie când l-am cunoscut, pentru că pur şi simplu nu îmi aduc aminte să fi existat un timp când să nu-l fi cunoscut. Când am deschis ochii spre lume era acolo, alături de alţi monahi şi monahii care mi-au înseninat viaţa şi m-au ajutat să mă fac băiat mare. A avut unul din cele mai frumoase glasuri ale muzicii psaltice autohtone şi a ocrotit şi îmbogăţit excepţionalul tezaur de carte al Bibliotecii Sfântului Sinod al cărei harnic şi devotat director a fost vreme de câteva decenii. A stat cu discreţie şi delicateţe în spatele izbânzilor multor ierarhi, cărora a ştiut să le stea alături cu înţelegere în ceasurile înfrângerilor şi ale căderilor omeneşti. Mai cu seamă a avut un respect deosebit pentru prietenie. Aşa se face că, deşi era slăbit şi mergea foarte greu, în miezul verii anului 2007, pe o căldură copleşitoare, a coborât din munte, de la Mănăstirea Cheia, cale de aproape 150 de km., numai ca să-şi poată lua rămas bun de la prietenul său de pe vremea Seminarului de la Cernica, Patriarhul Teoctist, mutat în acea vară la cele veşnice. L-a legat o prietenie statornică de Bartolomeu Valeriu Anania cu care a împărţit deopotrivă chilia mănăstirii şi celula închisorilor. În memoria Părintelui Grigore Băbuş postez aici un text intitulat „SEMNUL”, pe care l-am scris atunci când a împlinit 90 de ani. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne ajute pe noi, nevrednicii săi ucenici, să-i purtăm vie memoria atâta cât ne va fi rânduit să mai fim prin lumea celor vii!
Cu drept cuvânt Părintele Grigore Băbuş poate spune despre sfinţia sa că e “un om umblat”. Neostoita osârdie a Securităţii l-a purtat de-a lungul anilor prin mai multe puşcării. Aşa se face că amurgul toamnei din acel an l-a găsit la Aiud. Din vorbă în vorbă – în puşcării pereţii capătă grai şi ştiu multe – a aflat că în noua sa chinovie roşie a poposit şi prietenul său de-o viaţă. Se cunoscuseră cu mulţi ani în urmă, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica, unde pe-atunci tânărul seminarist recitase câteva poezii ale sale. După un timp, Părintele Grigore i-a întâlnit sprâncenele şi privirea vulturească la leagănul vieţii sale de ieri ca şi de azi: Mânăstirea Antim. În acea seară tânărul i-a mărturisit hotărârea sa de a intra în monahism. Ani de zile au împărţit aceeaşi chilie, unde cu vremea Părintele Grigore adăugase la canoanele şi nevoinţele sale monahiceşti încă una: aceea de a deprinde somnul cu lumina aprinsă, căci tânărul novice era chinuit aprig de patima scrisului. După câte o noapte dormită pe sponci, Părintele Grigore, mai de voie, mai de nevoie, devenea în zorii dimineţii şi întâiul cititor. Şi acum – iată ! – după atâţia ani, aici, la Aiud, „chiliile” lor erau iarăşi aproape. La amintirea acelor vremi, în geana părintelui se agaţă încăpăţânat o lacrimă. A aşteptat un timp să fie scoasă la “aer” celula cu pricina, apoi a scos cu îndemânare de ceasornicar miezul de pâine ce astupa gaura cât vârful de ac din oblonul ferestrei, şi-a lipit de lemnul cald ochiul cu pleoapa tremurândă şi a privit. L-a recunoscut imediat. Tânărului seminarist de odinioară, chiar dacă îi fuseseră tăiate părul şi barba, privirea vulturească îi rămăsese încă la locul ei. L-a aşteptat să ajungă în dreptul oblonului. “Firea întreagă şi toată făptura” s-a cutremurat atunci la tunetul de protopsalt încercat, ce-a ţâşnit din pieptul părintelui : “Valericăăă ! Sunt eu, Grigoreee !” O vreme, până şi ciripitul celor câteva rândunele întârziate a amuţit. Doar paşii deţinuţilor au continuat în acelaşi ritm egal, şi doar în privirea gardianului a licărit parcă lama unui cuţit. “Valerică” (Bartolomeu Valeriu Anania) a mai trecut prin dreptul oblonului odată, şi încă odată, adulmecând respiraţia înceată a gardianului. Când a ajuns pentru a treia oară în dreptul oblonului, şi-a împreunat degetele mâinii drepte şi, discret, şi-a făcut pe chip Semnul. De partea cealaltă Părintele Grigore a oftat prelung, a gonit oarecum stângaci lacrima ce se încăpăţâna încă să stea agăţată în geană, şi-apoi, liniştit, ca într-un fel de răspuns, şi-a făcut la rându-i Semnul. Semnul Crucii. Semnul care de mii de ani “legitimează” creştinul, mărturisindu-i dubla sa realitate – cu datorii faţă de pământ şi cer. Semnul “Tainei lui Hristos” – cum spune Apostolul Pavel, prin care Mântuitorul a unit nu numai umanitatea Sa cu Dumnezeu, ci şi pe toţi cei ce cred în El, cu Sine şi între ei. Prin acest Semn s-a deschis iubirea dumnezeiască în toate sensurile ei, în “lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea iubirii Lui Hristos”(Efeseni 3, 18), care sunt dimensiunile cosmice ale plinătăţii divine (Sf. Grigorie de Nyssa). Braţele ei cuprind zidirea în obârşia şi chemarea ei luminoasă.
Cu 1650 de ani în urmă, de pe amvonul bisericii Învierii din Ierusalim, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, arăta mulţimii Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Piatră de poticnire (skándalon) pentru unii, ea înseamnă Înviere pentru creştini, căci moartea lui Hristos a devenit (aşa cum se spune în Rugăciunea de la sfinţirea Crucii) de viaţă făcătoare.
În ciuda unei întregi generaţii, care s-a apărat şi a nădăjduit prin Cruce, demonii cei roşii n-au fugit prea departe. Nimic nu se pierde, totul se transformă – iată legea lor, o lege a fizicii devenită regulă a supravieţuirii în societăţile post-totalitare ! Tulburătorul “Memorial al durerii” ni l-a înfăţişat la un moment dat pe unul dintre ei. Ironie sau cinism al sorţii, pe ecranul televizorului, sub chipul puhav al fostului comandant al Aiudului, cu litere de-o şchioapă, i-a apărut scris şi numele: Crăciun ! Şi asta cui ? – m-am întrebat. Haida deh ! Tocmai lui Moş Gerilă ! Cu voce onctuoasă, gresată periodic la exigenţele bolşevismului rătăcitor care ne-a cotropit locul şi norocul, ipochimenul lăbărţa către întinsul megaherţilor ţărişoarei noastre de telespectatori noctambuli un discurs competent şi precis evaluator al avantajelor unei alimentaţii fundamentate pe resursele proprii ale prestigioaselor „ferme” ale Aiudului. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea standardelor acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” a făcut ca Dumitru Stăniloae şi Petre Ţuţea, de exemplu, să atingă vârsta de 90 de ani !!!
Părintele Grigore a împlinit şi el, de curând, aceeaşi vârstă. Şi tot nu cu mult timp în urmă, şi-a recăpătat crucea confiscată de Securitate, cruce pe care o avea de la unchiul său, stareţul de odinioară al Mănăstirii Cheia de la poale de Ciucaş. Semnul însă, l-a purtat mereu, ca şi ceilalţi, pentru că nu a avut cum să i-l ia nimeni. Cu el m-a binecuvântat, cu el m-a mustrat, cu el m-a iertat ! În Catedrala Patriarhală ori în temniţele comuniste, pe culoarele lungi ale Bibliotecii de la Antim, pe pajiştile Babeşului, ori împreună cu Părintele Macarie la Poiana Crucii, Semnul nu l-a părăsit niciodată. Cu el, prin vremi, s-a însemnat pe sine, mulţime de popor şi „copacii trebuitori”. Iar crucea i-a devenit de viaţă făcătoare.
„Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise Dănilă Prepeleac. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o Cruce ş-o înfige în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori” (Ion Creangă – „Dănilă Prepeleac”).
Răzvan Ionescu
Părintele arhimandrit Grigorie Băbuş s-a născut la data de 3 iunie 1915 în comuna Teişani, jud. Prahova. La vârsta de 13 ani, a intrat ca frate începător la Mănăstirea prahoveana Cheia, unde era stareţ unchiul sau, Arhimandritul Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, printre care cea de paracliser. La vârsta de 18 ani, a susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arapaşu, viitor patriarh al României şi pe monahul Sofian Boghiu, viitor stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. Dupa absolvirea Seminarului Teologic, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data de 22 februarie 1948, ieromonah. Mai târziu a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul. Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În data de 25 martie 1956, de Bunavestire, a fost hirotesit arhimandrit de catre însuşi Patriarhul Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost arestat de securitate, care i-a confiscat şi puţinele lucruri pe care le avea. A fost închis vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr, şi alţii, suferind în sinistrele inchisori de la Aiud şi Jilava. Eliberat din inchisoare în anul 1964, Arhimandritul Grigorie Băbuş revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca Sfântului Sinod pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere, precum şi la altarul Sfintei Catedrale Patriarhale, mai bine de 50 de ani. A scris mai multe articole şi cărţi, printre care amintim: Izvoare liturgice si pastorale, Bibliografia tipariturilor psaltice ale lui Anton Pann, Lumina pentru suflet-predici. Slăbit de vârstă şi de boală, părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş s-a retras la Mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, primind adesea vizita fiilor duhovniceşti. A trecut la cele veşnice în 7 februarie 2008, dată care coincide cu ziua de naştere a colegului şi prietenului sau, Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915).
Cu drept cuvânt Părintele Grigore Băbuş poate spune despre sfinţia sa că e “un om umblat”. Neostoita osârdie a Securităţii l-a purtat de-a lungul anilor prin mai multe puşcării. Aşa se face că amurgul toamnei din acel an l-a găsit la Aiud. Din vorbă în vorbă – în puşcării pereţii capătă grai şi ştiu multe – a aflat că în noua sa chinovie roşie a poposit şi prietenul său de-o viaţă. Se cunoscuseră cu mulţi ani în urmă, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica, unde pe-atunci tânărul seminarist recitase câteva poezii ale sale. După un timp, Părintele Grigore i-a întâlnit sprâncenele şi privirea vulturească la leagănul vieţii sale de ieri ca şi de azi: Mânăstirea Antim. În acea seară tânărul i-a mărturisit hotărârea sa de a intra în monahism. Ani de zile au împărţit aceeaşi chilie, unde cu vremea Părintele Grigore adăugase la canoanele şi nevoinţele sale monahiceşti încă una: aceea de a deprinde somnul cu lumina aprinsă, căci tânărul novice era chinuit aprig de patima scrisului. După câte o noapte dormită pe sponci, Părintele Grigore, mai de voie, mai de nevoie, devenea în zorii dimineţii şi întâiul cititor. Şi acum – iată ! – după atâţia ani, aici, la Aiud, „chiliile” lor erau iarăşi aproape. La amintirea acelor vremi, în geana părintelui se agaţă încăpăţânat o lacrimă. A aşteptat un timp să fie scoasă la “aer” celula cu pricina, apoi a scos cu îndemânare de ceasornicar miezul de pâine ce astupa gaura cât vârful de ac din oblonul ferestrei, şi-a lipit de lemnul cald ochiul cu pleoapa tremurândă şi a privit. L-a recunoscut imediat. Tânărului seminarist de odinioară, chiar dacă îi fuseseră tăiate părul şi barba, privirea vulturească îi rămăsese încă la locul ei. L-a aşteptat să ajungă în dreptul oblonului. “Firea întreagă şi toată făptura” s-a cutremurat atunci la tunetul de protopsalt încercat, ce-a ţâşnit din pieptul părintelui : “Valericăăă ! Sunt eu, Grigoreee !” O vreme, până şi ciripitul celor câteva rândunele întârziate a amuţit. Doar paşii deţinuţilor au continuat în acelaşi ritm egal, şi doar în privirea gardianului a licărit parcă lama unui cuţit. “Valerică” (Bartolomeu Valeriu Anania) a mai trecut prin dreptul oblonului odată, şi încă odată, adulmecând respiraţia înceată a gardianului. Când a ajuns pentru a treia oară în dreptul oblonului, şi-a împreunat degetele mâinii drepte şi, discret, şi-a făcut pe chip Semnul. De partea cealaltă Părintele Grigore a oftat prelung, a gonit oarecum stângaci lacrima ce se încăpăţâna încă să stea agăţată în geană, şi-apoi, liniştit, ca într-un fel de răspuns, şi-a făcut la rându-i Semnul. Semnul Crucii. Semnul care de mii de ani “legitimează” creştinul, mărturisindu-i dubla sa realitate – cu datorii faţă de pământ şi cer. Semnul “Tainei lui Hristos” – cum spune Apostolul Pavel, prin care Mântuitorul a unit nu numai umanitatea Sa cu Dumnezeu, ci şi pe toţi cei ce cred în El, cu Sine şi între ei. Prin acest Semn s-a deschis iubirea dumnezeiască în toate sensurile ei, în “lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea iubirii Lui Hristos”(Efeseni 3, 18), care sunt dimensiunile cosmice ale plinătăţii divine (Sf. Grigorie de Nyssa). Braţele ei cuprind zidirea în obârşia şi chemarea ei luminoasă.
Cu 1650 de ani în urmă, de pe amvonul bisericii Învierii din Ierusalim, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, arăta mulţimii Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Piatră de poticnire (skándalon) pentru unii, ea înseamnă Înviere pentru creştini, căci moartea lui Hristos a devenit (aşa cum se spune în Rugăciunea de la sfinţirea Crucii) de viaţă făcătoare.
În ciuda unei întregi generaţii, care s-a apărat şi a nădăjduit prin Cruce, demonii cei roşii n-au fugit prea departe. Nimic nu se pierde, totul se transformă – iată legea lor, o lege a fizicii devenită regulă a supravieţuirii în societăţile post-totalitare ! Tulburătorul “Memorial al durerii” ni l-a înfăţişat la un moment dat pe unul dintre ei. Ironie sau cinism al sorţii, pe ecranul televizorului, sub chipul puhav al fostului comandant al Aiudului, cu litere de-o şchioapă, i-a apărut scris şi numele: Crăciun ! Şi asta cui ? – m-am întrebat. Haida deh ! Tocmai lui Moş Gerilă ! Cu voce onctuoasă, gresată periodic la exigenţele bolşevismului rătăcitor care ne-a cotropit locul şi norocul, ipochimenul lăbărţa către întinsul megaherţilor ţărişoarei noastre de telespectatori noctambuli un discurs competent şi precis evaluator al avantajelor unei alimentaţii fundamentate pe resursele proprii ale prestigioaselor „ferme” ale Aiudului. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea standardelor acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” a făcut ca Dumitru Stăniloae şi Petre Ţuţea, de exemplu, să atingă vârsta de 90 de ani !!!
Părintele Grigore a împlinit şi el, de curând, aceeaşi vârstă. Şi tot nu cu mult timp în urmă, şi-a recăpătat crucea confiscată de Securitate, cruce pe care o avea de la unchiul său, stareţul de odinioară al Mănăstirii Cheia de la poale de Ciucaş. Semnul însă, l-a purtat mereu, ca şi ceilalţi, pentru că nu a avut cum să i-l ia nimeni. Cu el m-a binecuvântat, cu el m-a mustrat, cu el m-a iertat ! În Catedrala Patriarhală ori în temniţele comuniste, pe culoarele lungi ale Bibliotecii de la Antim, pe pajiştile Babeşului, ori împreună cu Părintele Macarie la Poiana Crucii, Semnul nu l-a părăsit niciodată. Cu el, prin vremi, s-a însemnat pe sine, mulţime de popor şi „copacii trebuitori”. Iar crucea i-a devenit de viaţă făcătoare.
„Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise Dănilă Prepeleac. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o Cruce ş-o înfige în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori” (Ion Creangă – „Dănilă Prepeleac”).
Răzvan Ionescu
Părintele arhimandrit Grigorie Băbuş s-a născut la data de 3 iunie 1915 în comuna Teişani, jud. Prahova. La vârsta de 13 ani, a intrat ca frate începător la Mănăstirea prahoveana Cheia, unde era stareţ unchiul sau, Arhimandritul Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, printre care cea de paracliser. La vârsta de 18 ani, a susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arapaşu, viitor patriarh al României şi pe monahul Sofian Boghiu, viitor stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. Dupa absolvirea Seminarului Teologic, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data de 22 februarie 1948, ieromonah. Mai târziu a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul. Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În data de 25 martie 1956, de Bunavestire, a fost hirotesit arhimandrit de catre însuşi Patriarhul Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost arestat de securitate, care i-a confiscat şi puţinele lucruri pe care le avea. A fost închis vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr, şi alţii, suferind în sinistrele inchisori de la Aiud şi Jilava. Eliberat din inchisoare în anul 1964, Arhimandritul Grigorie Băbuş revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca Sfântului Sinod pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere, precum şi la altarul Sfintei Catedrale Patriarhale, mai bine de 50 de ani. A scris mai multe articole şi cărţi, printre care amintim: Izvoare liturgice si pastorale, Bibliografia tipariturilor psaltice ale lui Anton Pann, Lumina pentru suflet-predici. Slăbit de vârstă şi de boală, părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş s-a retras la Mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, primind adesea vizita fiilor duhovniceşti. A trecut la cele veşnice în 7 februarie 2008, dată care coincide cu ziua de naştere a colegului şi prietenului sau, Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915).
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu