Pentru creştin viaţa aceasta se scurge pe pragul îngust dintre două lumi. Lumea de aici şi lumea de dincolo. Timpul căzut al istoriei şi cel aşteptat al veşniciei. Între „deja” şi „nu încă”. Pentru că Iisus Hristos a venit, dar Împărăţia Sa deplină, încă nu. Atent la ceea ce se întâmplă în prezent, dar cu gândul aţintit înspre lumea care va să fie şi întâlnirea cu Cel care îi este călăuză şi ţintă, creştinul ştie că prin felul în care îşi parcurge prezentul muritor, poate dobândi veşnicia. Paradoxul vieţii sale se concentrează în tensiunea unei aşteptări cuprinse între „acum” şi „pururea”. Cred că nici o altă icoană nu surprinde mai bine acest tip de tensiune precum icoana ce înfăţişează Buna Vestire. Erminia bizantină urmează îndeaproape sensurile şi rigorile evenimentului relatat în Evanghelia lui Luca 1, 26-38.
În planul stâng, Arhanghelul Gavriil, cu întreg trupul către direcţia în care se află Fecioara Maria, cu mâna dreaptă binecuvântând, alcătuind un arc de cerc împreună cu aripile al căror vârf fac legătura cu tăriile celeste, oprit ireal într-o plutire la pragul dintre lumi, într-un popas-fulger, gata să-şi ia din nou zborul înspre tării. Gestul său, atins deopotrivă de prestigiul autorităţii Celui care l-a trimis, ca şi de blândeţea protectoare a “păzitorului”, are o anume fermitate, menită să alunge îndoiala circumspectă a Fecioarei. Mâna Arhanghelului ţinteşte cu precizie pieptul Prea Curatei Marii. În planul drept, Maria din Nazaret, aşezată pe o laviţă, întoarsă pe jumătate către “îngerul Lui Dumnezeu” ivit intempestiv în liniştea cămării, are la rându-i mâna dreaptă ridicată, cu palma desfăcută, într-o atitudine circumspectă, prudentă faţă de această apariţie năucitoare. Mâna Fecioarei şi mâna Arhanghelului. Faţă în faţă. Acum şi pururea. Prudenţa Mariei este legitimă. Ea ştie de exitenţa îngerilor căzuţi şi se fereşte de primejdia ispitei. Ochii ei miraţi se-ndreaptă către înalturi, acolo de unde Duhul Sfânt „atârnă” pregătit să o “umbrească” cu puterea Celui Prea Înalt. Suprafaţa planurilor pe care se află cei doi protagonişti din icoana Bunei Vestiri este clar definită, despărţind lumea lui „acum” de cea a lui „pururea”.
Întreaga compoziţie este alcătuită astfel încât să înfăţişeze clipa-surpriză, străfulgerarea divină care pune la încercare umanul pe pragul întâlnirii cu veşnicia răscumpărătoare. Secunda aşteptării. Întreg universul aşteaptă, într-o clipă imponderabilă ce pare lungă cât veacul. Tot cosmosul înţepeneşte. Prin glasul Arhanghelului, Dumnezeu consultă libertatea omului, invitându-l la implicare directă. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Dar trebuie să insiste de trei ori până să primească în cele din urmă încuviinţarea: “Iată roaba Domnului. Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!”.
Dacă reconstituim secvenţa paralelă din multmediatizatul film al lui Franco Zefirelli, „Isus din Nazareth”, vom constata că evenimentul evocat are loc în toiul nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria e cuprinsă de un somn adânc, ferestrele sar în lături, o suflare iscată din senin năvăleşte în încăpere şi un glas nevăzut aduce vestea surpriză. Naraţiunea faptelor mai degrabă înspăimântă decât să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face, pe bună-dreptate, să pară mai degrabă năucită şi înfricoşată. Şi asta nu pentru că Franco Zefirelli nu şi-ar cunoaşte meseria, însă şi lui, asemeni multor altora, îi scapă un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Bunei Vestiri. Acolo, Fecioara Maria nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu cade pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri, în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei un mic patrulater, o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului.
Tradiţia răsăriteană spune că, în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia creştină asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Sfântul Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci se afla în trezvie, “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Bunei Vestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări”, ce-şi aştepta răsplata firească din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, având darul deosebirii (discernământul) şi “cheile Împărăţiei”, s-a arătat vrednică să priceapă şi, prin răspunsul ei, să primească în cele din urmă Taina. Răspunsul Fecioarei arată demnitatea la care este chemată natura umană mărturisitoare în ierarhia cerească. Arhanghelul vestitor îi devine "subaltern" Mariei, fiindcă doar ea este "mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii".
În cuprinsul Cărţii de rugăciuni, există una a cărei destinaţie o trecem cu vederea: “Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi”. Aşadar, pentru a ţi se îngădui “să se deschidă ochii cugetului spre cunoaşterea evanghelicelor propovăduiri”, este nevoie de o anume rugăciune. Simpla citire atentă a evangheliilor, ori “contemplarea” competentă a icoanelor, nu e de ajuns. Opţiunea, curiozitatea, cercetarea nu sunt suficiente spre a ne învrednici “să strălucească în inimile noastre lumina cea neînserată a cunoştinţei”.
Un pustnic mărturisea că „a crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele; înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-l face pe El, inima ta, înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întâlnit real cu Iisus, iar clipa aceea să nu-ţi ajungă viaţa întreaga s-o petreci printre oameni”.
Numai că Taina Divinităţii este de nedefinit în termenii raţiunii. Raţiunea aşează limite. Pe când Divinitatea este infinită şi inepuizabilă. Ea nu poate fi cuprinsă logic, pentru că între Logos şi logică se află un abis. Din această pricină Sfinţii Părinţi s-au străduit să folosească pentru exprimarea Necuprinsului, semne şi metafore luate din lumea cuprinsă, dar exprimate într-o dimensiune spirituală. În paginile lor, Dumnezeu este când „muntele cel mai înalt”, când „apa care dă viaţa”, când „pâinea atothrănitoare”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vedea în rugăciune o altă modalitate de cunoaştere a Divinului. O cunoaştere “în duh”. O cunoaştere prin trăirea spirituală. Rugăciunea este aşadar, cel mai important mijloc de legătură directă al creaturilor limitate de raţiune, cu Creatorul lor. Ea reprezintă o formă de comunicare intimă între divin şi uman. „Vârful corului virtuţilor” – aşa o numea în veacul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa.
Lumea noastră în schimb, s-a învrednicit de o platoşă groasă, ţesută din solzi impermeabili la semnele divine. În timp, răul s-a adâncit până la „camuflarea sacrului în profan” – un alt nume dat secularizării de către Mircea Eliade. Iar cuvintele sale dintr-unul din ultimele sale interviuri ar trebui să ne pună pe gânduri:
„Epoca noastră apare ca epoca unei mari camuflări a sacrului în profan; ba chiar putem merge până acolo încât să spunem că e maestră în arta camuflării! Cultura actuală are multe semne ale acestei camuflări. Cu toţii trăim într-o lume de „semne” a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă, existenţială, metafizică. Astăzi transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal. Nădăjduiesc că cineva se va ocupa de descifrarea camuflajului ce ascunde sacrul într-o lume desacralizată.”
Iată de ce îndrăznesc să cred că înţelesurile Praznicului şi ale icoanei Bunei Vestiri ar putea fi un bun prilej, pe calea noastră către Înviere, de a trece pragul şi a împlini aşteptarea.
În planul stâng, Arhanghelul Gavriil, cu întreg trupul către direcţia în care se află Fecioara Maria, cu mâna dreaptă binecuvântând, alcătuind un arc de cerc împreună cu aripile al căror vârf fac legătura cu tăriile celeste, oprit ireal într-o plutire la pragul dintre lumi, într-un popas-fulger, gata să-şi ia din nou zborul înspre tării. Gestul său, atins deopotrivă de prestigiul autorităţii Celui care l-a trimis, ca şi de blândeţea protectoare a “păzitorului”, are o anume fermitate, menită să alunge îndoiala circumspectă a Fecioarei. Mâna Arhanghelului ţinteşte cu precizie pieptul Prea Curatei Marii. În planul drept, Maria din Nazaret, aşezată pe o laviţă, întoarsă pe jumătate către “îngerul Lui Dumnezeu” ivit intempestiv în liniştea cămării, are la rându-i mâna dreaptă ridicată, cu palma desfăcută, într-o atitudine circumspectă, prudentă faţă de această apariţie năucitoare. Mâna Fecioarei şi mâna Arhanghelului. Faţă în faţă. Acum şi pururea. Prudenţa Mariei este legitimă. Ea ştie de exitenţa îngerilor căzuţi şi se fereşte de primejdia ispitei. Ochii ei miraţi se-ndreaptă către înalturi, acolo de unde Duhul Sfânt „atârnă” pregătit să o “umbrească” cu puterea Celui Prea Înalt. Suprafaţa planurilor pe care se află cei doi protagonişti din icoana Bunei Vestiri este clar definită, despărţind lumea lui „acum” de cea a lui „pururea”.
Întreaga compoziţie este alcătuită astfel încât să înfăţişeze clipa-surpriză, străfulgerarea divină care pune la încercare umanul pe pragul întâlnirii cu veşnicia răscumpărătoare. Secunda aşteptării. Întreg universul aşteaptă, într-o clipă imponderabilă ce pare lungă cât veacul. Tot cosmosul înţepeneşte. Prin glasul Arhanghelului, Dumnezeu consultă libertatea omului, invitându-l la implicare directă. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Dar trebuie să insiste de trei ori până să primească în cele din urmă încuviinţarea: “Iată roaba Domnului. Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!”.
Dacă reconstituim secvenţa paralelă din multmediatizatul film al lui Franco Zefirelli, „Isus din Nazareth”, vom constata că evenimentul evocat are loc în toiul nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria e cuprinsă de un somn adânc, ferestrele sar în lături, o suflare iscată din senin năvăleşte în încăpere şi un glas nevăzut aduce vestea surpriză. Naraţiunea faptelor mai degrabă înspăimântă decât să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face, pe bună-dreptate, să pară mai degrabă năucită şi înfricoşată. Şi asta nu pentru că Franco Zefirelli nu şi-ar cunoaşte meseria, însă şi lui, asemeni multor altora, îi scapă un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Bunei Vestiri. Acolo, Fecioara Maria nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu cade pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri, în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei un mic patrulater, o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului.
Tradiţia răsăriteană spune că, în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia creştină asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Sfântul Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci se afla în trezvie, “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Bunei Vestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări”, ce-şi aştepta răsplata firească din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, având darul deosebirii (discernământul) şi “cheile Împărăţiei”, s-a arătat vrednică să priceapă şi, prin răspunsul ei, să primească în cele din urmă Taina. Răspunsul Fecioarei arată demnitatea la care este chemată natura umană mărturisitoare în ierarhia cerească. Arhanghelul vestitor îi devine "subaltern" Mariei, fiindcă doar ea este "mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii".
În cuprinsul Cărţii de rugăciuni, există una a cărei destinaţie o trecem cu vederea: “Rugăciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi”. Aşadar, pentru a ţi se îngădui “să se deschidă ochii cugetului spre cunoaşterea evanghelicelor propovăduiri”, este nevoie de o anume rugăciune. Simpla citire atentă a evangheliilor, ori “contemplarea” competentă a icoanelor, nu e de ajuns. Opţiunea, curiozitatea, cercetarea nu sunt suficiente spre a ne învrednici “să strălucească în inimile noastre lumina cea neînserată a cunoştinţei”.
Un pustnic mărturisea că „a crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele; înseamnă a te strămuta din tine în El, înseamnă a-l face pe El, inima ta, înseamnă să ai un moment, o clipă în viaţa ta în care te-ai întâlnit real cu Iisus, iar clipa aceea să nu-ţi ajungă viaţa întreaga s-o petreci printre oameni”.
Numai că Taina Divinităţii este de nedefinit în termenii raţiunii. Raţiunea aşează limite. Pe când Divinitatea este infinită şi inepuizabilă. Ea nu poate fi cuprinsă logic, pentru că între Logos şi logică se află un abis. Din această pricină Sfinţii Părinţi s-au străduit să folosească pentru exprimarea Necuprinsului, semne şi metafore luate din lumea cuprinsă, dar exprimate într-o dimensiune spirituală. În paginile lor, Dumnezeu este când „muntele cel mai înalt”, când „apa care dă viaţa”, când „pâinea atothrănitoare”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vedea în rugăciune o altă modalitate de cunoaştere a Divinului. O cunoaştere “în duh”. O cunoaştere prin trăirea spirituală. Rugăciunea este aşadar, cel mai important mijloc de legătură directă al creaturilor limitate de raţiune, cu Creatorul lor. Ea reprezintă o formă de comunicare intimă între divin şi uman. „Vârful corului virtuţilor” – aşa o numea în veacul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa.
Lumea noastră în schimb, s-a învrednicit de o platoşă groasă, ţesută din solzi impermeabili la semnele divine. În timp, răul s-a adâncit până la „camuflarea sacrului în profan” – un alt nume dat secularizării de către Mircea Eliade. Iar cuvintele sale dintr-unul din ultimele sale interviuri ar trebui să ne pună pe gânduri:
„Epoca noastră apare ca epoca unei mari camuflări a sacrului în profan; ba chiar putem merge până acolo încât să spunem că e maestră în arta camuflării! Cultura actuală are multe semne ale acestei camuflări. Cu toţii trăim într-o lume de „semne” a căror semnificaţie nu este numai intelectuală, ci cu mult mai vastă, existenţială, metafizică. Astăzi transcendentul se camuflează în concret, realul în ireal. Nădăjduiesc că cineva se va ocupa de descifrarea camuflajului ce ascunde sacrul într-o lume desacralizată.”
Iată de ce îndrăznesc să cred că înţelesurile Praznicului şi ale icoanei Bunei Vestiri ar putea fi un bun prilej, pe calea noastră către Înviere, de a trece pragul şi a împlini aşteptarea.
Răzvan Ionescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu