UTOPIE ŞI ÎNVIERE

Patima fundamentală care îi mistuie pe căutătorii de utopii este dorinţa obsedantă de a realiza cu orice preţ perfecţiunea societăţii umane. Nu perfecţiunea persoanei şi nici fericirea fiecărui om în parte. La ei persoana se transformă în colectivitate. Incapabili să-şi înţeleagă propria fiinţă, propria persoană, arhitecţii utopiei pretind organizarea lumii întregi, vrând să realizeze cu anasâna fericirea omenirii, chiar cu preţul nefericirii acesteia.
Odraslă a antichităţii greceşti, utopia şi-a dezgolit, începând cu Republica lui Platon, nurii ideilor sale totalitare şi colectiviste: proprietatea comună a bunurilor materiale, a progeniturilor şi a femeilor, abolirea familiei, a religiei, a educaţiei materne, a sentimentelor, impunând cu toroipanul cenzura, utilitatea minciunii (mai cu seamă dacă este de Partid şi de Stat), elogiul hedonismului colectiv, colectivizarea existenţei umane în dispreţul profund pentru viaţa, civilizaţia şi cultura rurală. Deconspirată şi respinsă de patristică, naufragiată la periferia vieţii intelectuale în Evul Mediu, utopia „renaşte” în epoca cu acelaşi nume, inspirând apoi umaniştilor Reformei şi Contrareformei proiecte celebre precum “Insula Utopia” a lui Thomas Moore, “Nova Atlantis” a lui Bacon, “La Città del Sole” a lui Campanella. Secolul “luminilor” n-a făcut decât să-i pregătească utopiei mariajul cu Revoluţia franceză care i-a dat ulterior prilejul să-şi exerseze din plin virtuţile antice în instituţiile iacobine, în viaţa maselor, în pieţe şi pe eşafod. La două milenii de la dragostea dintâi, utopia îi va suci minţile lui Marx, într-un al doilea mariaj, celebrat de astă dată în Palatul de iarnă, la braţ cu Revoluţia din octombrie. Utopia nu i-a iertat nici pe creştinii care şi-au imaginat de-a lungul vremii că pot şi au datoria să instaureze ei Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ultima „ispită” a acestui personaj, trădat de propriul său nume (ou topos = niciun loc), pare să se fi metamorfozat în plan istoric în „paradisul colectiv” al unei Europe nedeprinse încă a deosebi persoana de individ şi care, vedem astăzi, că nu-şi mai află locul.

La pragul dintre real şi fantastic, familia spiritului creştin autohton conţine un tezaur în miniatură, un basm aparent straniu, dar cu siguranţă cel mai frumos, singurul despre care s-a spus că nu se termină în atmosfera obişnuită de seninătate voioasă a celorlalte. N-aş spune că e chiar aşa. „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” nu este doar un basm iniţiatic al devenirii întru fiinţă - cum îl numea Constantin Noica, dar mai cu seamă, dacă îl privim din punct de vedere creştin, este un basm despre asumarea morţii, a rânduielilor acestei lumi. De fapt, este un basm împotriva utopiei. Este o pildă despre moarte ca prag al (re)intrării în eternitatea originară a Edenului. Elementele de inspiraţie biblică nu sunt întâmplătoare. Ca multe dintre familiile Vechiului Testament care nu puteau avea prunci (Sarah şi Avraam, sau Elisabeta şi Zaharia, ori Ioachim şi Ana), familia de împărat se adresează unei instanţe supreme. Pentru familiile Legii Vechi, a nu avea copii era consecinţa unui păcat sancţionat astfel de Divinitate, fapt ce atrăgea după sine blamul întregii societăţi. Rugăciunea ori viaţa excepţională a părinţilor din Vechiul Testament îndupleca pronia divină, făcându-o să îngăduie aducerea pe lume a unor destine, de cele mai multe ori excepţionale. În ceea ce priveşte basmul despre care vorbim, neasumarea propriului destin, naşterea în urma “leacurilor” administrate de „vraciul-unchieş” ies din sfera naturalului, a rânduielii fireşti şi din această pricină avertismentele sunt fără echivoc:

„-Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai, o să-ţi aducă întristare.
- Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai.
- Am, răspunse unchiaşul, dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el”.

Această naştere ieşită din rânduiala extrem de precisă a tradiţiei (în care de pildă, ţăranul ca şi voievodul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul naşterii de prunci), îşi pune pecetea neliniştii asupra fătului din pântecul matern, ce pare că nu-şi mai află locul. (Scriam cu un alt prilej că semnul activităţii demonilor este peramanenta nelinişte, febrilitatea). Plângerea din pântece a pruncului are ceva (desigur în cu totul alt sens) din tresărirea pruncului aflat în pântecele Elisabetei, la venirea Mariei. Numai că în vreme ce viitorul prooroc Ioan Botezătorul se umple de Duh Sfânt, presimţind proximitatea Mântuitorului, fătul din basm presimte tristeţea unei lumi căreia nu-i fusese hărăzit şi în care nu-şi va găsi mulţumirea. (Îmi amintesc că într-o scrisoare de tinereţe adresată logodnicei sale, celebrul om politic german Bismarck îi descrie un mozaic mai puţin cunoscut, de la Karyé – Djami din Constantinopol, care îl înfăţişează pe satana – îngerul de lumină căzut sub chipul unui tânăr "frumos dar neliniştit, sublim în planurile şi eforturile sale, dar fără biruinţă, mândru şi trist"). Zămislit şi născut în afara rânduielii firii, fătul din basm îşi va ostoi lacrima tristeţii abia atunci când i se va promite ceva tot în afara firii acestei lumi: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Abia în faţa acestei veşnicii utopice, copilul tăcu şi se născu. Motivul pruncului care nu vrea să se nască până nu i se promite ceva, nu este singular în basmul românesc, dar nicăieri nu mai găsim acest teribil angajament al eternităţii. Ajuns la vârsta adolescenţei, tânărul Făt-Frumos porneşte în căutarea raţiunii pentru care s-a născut: utopia. Şi fiindcă utopia spre care se îndreaptă, se cheamă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, începe încă de pe aceste tărâm, ca o condiţie a călătoriei sale, lupta cu timpul, pe care încearcă să-l “recondiţioneze” o dată cu straiele, armele şi calul din tinereţea tatălui său, scoase de la naftalină. Ieşind din spaţiul cunoscut al împărăţiei părintelui său, ajunge brusc în pustietate. Porneşte spre răsărit. Urmează cele trei încercări de pe moşia Gheonoaiei, moşia Scorpiei şi a ultimului tărâm, stăpânit de fiarele cele mai sălbatice ale lumii. Evanghelia lui Matei ne relatează despre proiectarea imediată, după botezul în apa Iordanului, a Mântuitorului în pustia Carantaniei şi cele trei ispitiri cu care este încercat de Diavol. Desigur că cele trei zâne din ţinutul lui Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte ar putea să te ducă cu gândul la Filoxenia de la Stejarul lui Mamvri, iar ţinutul interzis al Văii Plângerii, la un fel de Grădină a Edenului în care odată pătruns, eşti adus la condiţia muritoare, la legile fiinţelor condiţionate de spaţiu şi timp, şi răpuse de dor. Numai că, în vreme ce textul biblic denunţă nesocotirea poruncii divine şi gestul protopărinţilor de a gusta din pomul cunoştinţei, a cărui consecinţă este pierderea Paradisului, a veşniciei şi intrarea în ordinea muritoare, în basmul nostru motivul pentru care Făt-Frumos pătrunde intempestiv în zona interzisă a Văii Plângerii este prinderea unui iepure. Animalul nu este ales întâmplător, căci Codex-ul Borgia atribuie iepurelui virtuţi mitice, fiindcă odinioară vietatea cu pricina salvase Luna, cu alte cuvinte salvase principiul reînnoirii ciclice a vieţii ce guvernează pe pământ continuitatea tuturor speciilor, inclusiv a omului.

Făt-Frumos intrase aşadar într-o utopie a unei veşnicii abstracte, în afara cadrului de timp şi spaţiu specific gândirii autohtone, în care eternitatea se pipăie doar în prezentul veşnic al unui timp în care trecutul şi viitorul sunt primenite liturgic. La întoarcere nu mai recunoaşte nimic din lumea căreia odinioară îi aparţinuse. Odată depus stăpânul la destinaţie, Calul o rupe la sănătoasa înapoi spre neant. Lui (doar lui) îi este îngăduită întoarcerea în neant, în utopie, ca vieţuitoare lipsită de conştiinţa transcendentului. Ajuns acasă, Făt-Frumos, nu mai găseşte nimic din realităţile în stare să-i confirme propria existenţă. Doar undeva, într-o chichiţă, pipernicită de vremi, îl aşteaptă moartea; moartea - condiţie a învierii şi poartă către veşnicie. Şi pentru toate rătăcirile sale de-o viaţă în căutarea utopiei, Făt-Frumos nu capătă nimic înspăimântător, nici temniţi, nici procese în piaţa publică, nici batjocuri, nici răstigniri, ci doar o palmă, o palmă care îl uşurează, trimiţându-l fix pe lumea cealaltă. La urma urmei, o palmă istorică! N-aş spune că acest final e cel mai trist lucru de pe lume şi citindu-l, mai degrabă îţi vine să zâmbeşti decât să lăcrimezi. Şi de această dată umorul autohton (care l-a gratulat pe făcătorul relelor zicându-i când „nichipercea”, când „aghiuţă”, când „ucigă-l toaca”) câştigă eternitatea doar cu o palmă, plătind aidoma şi pe toţi arhitecţii utopiei: o palmă ce-i face ţărână, cu alte cuvinte îi readuce la condiţia materiei din care au fost făcuţi.

Din perspectivă carteziană, palma poate fi poarta tragică a îndoielii şi a trecerii în “nefiinţă” din anunţurile de la mica publicitate, rubrica “decese”. Din perspectivă creştină însă, palma e reintrarea în normalitate, în certitudinea teafără a condiţiei Învierii. Cu alte cuvinte, aflarea locului, a rânduielii, a ordinii dintâi a firii.

Răzvan Ionescu