La sfârşitul anului trecut Editura Sophia a oferit iubitorilor de carte teologică lucrarea preotului iezuit Anthony Meredith SJ, „Capadocienii”, titlu ce prefaţează cât se poate de potrivit anul 2009, declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „an comemorativ – omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al al tuturor sfinţilor capadocieni”. Prestigios patrolog romano-catolic englez, profesor de patrologie la Colegiul Heythorp din Londra (Marea Britanie), Anthony Meredith este autorul a mai multor lucrări de referinţă dintre care amintim aici doar: „The Theology o Reveletion” (Cork, Ireland, The Mercier Press, 1971), „Gregory of Nyssa” (Routledge, Taylor & Francisc Group, London and New York, 1999) şi „Faith and Fidelity” (Gracewing, 2000). Părintelui lector univ. dr. Constantin Jinga, de la Facultatea de Teologie a Universităţii de Vest, Timişoara (autor a mai multor traduceri printre care amintim Michel Philippe Laroche, „Un singur trup. Aventura mistică a cuplului”, Ed.Amarcord, Timişoara, 1995, Ierom. Seraphim Rose, "Sufletul după moarte", Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996 şi Antoine Guillaumont, Profesor la Collège de France, "Originile vieţii monahale. Pentru o fenomenologie a monahismului", Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998), îi datorăm traducerea în limba română a lucrării originale („The Cappadocians”), apărută pentru întâia oară la Londra în anul 1995 şi reeditată după doar trei ani, în 1998, de către editura Seminarului Sfântul Vladimir (St. Vladimir’s Seminary Press) din New York.
Aşa cum însuşi autorul mărturiseşte în prefaţă, cartea urmăreşte să umple un gol din teologia modernă de limbă engleză unde lucrările care să aibă drept subiect pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa sunt aproape inexistente. Dacă personalităţi ale patristicii apusene precum Fericiţii Augustin şi Ieronim, ori Origen din Alexandria Egiptului, au făcut subiectul unor excelente monografii şi introduceri, în mod cu totul surprinzător, lucrări similare care să se refere la marii Capadocieni, lipsesc. E drept, aspecte ale învăţăturii lor sunt sintetizate în câteva antologii sau tratate privind istoria dogmelor, iar scrierile lor există fragmentar în limba engleză, însă doar atât. Până la apariţia cărţii lui Anthony Meredith, în pofida importanţei Capadocienilor în istoria creştinismului, nu exista nici un studiu în limba engleză dedicat lor, fie el elementar ori la nivel academic. Colecţia „Mari gânditori creştini”, din care face parte şi cartea patrologului britanic, are ambiţia de a satisface exigenţele mediului academic, fără să neglijeze cititorul care nu are neapărat o solidă pregătire teologică, astfel încât „Capadocienii” poate fi o lectură pe cât de utilă, pe atât de accesibilă credinciosului dornic să se familiarizeze cu asemenea personalităţi prestigioase ale Bisericii din ultima parte a veacului al IV-lea şi importanţa decisivă pe care au avut-o viaţa şi opera lor în confruntările doctrinare din epocă şi în procesul de apărare şi dezvoltare a Ortodoxiei de după Sinodul de la Niceea din anul 325, când teologia trinitară a părinţilor capadocieni, Vasile al Cezareei, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, impune cu autoritate formula: “Una şi aceeaşi fire dumnezeiască în trei Persoane”.
Concepută concis (dacă ne gândim la dimensiunea operei celor trei), pe parcursul a doar 250 de pagini, în formulări clare şi accesibile, lucrarea lui Anthony Meredith este structurată pe patru mari paliere, cel mai important alcătuind miezul ei, format din trei radiografii dedicate fiecărui autor în parte. Mai întâi autorul fixează contextul istoric al mentalităţilor creştine din arealul capadocian, al reverberaţiilor învăţăturii eretice a lui Arie de după Sinodul de la Niceea şi al confruntării cu societatea şi cultura păgână contemporană. Victoria de la Niceea a Sfântului Athanasie cel Mare (pe atunci doar un simplu diacon) şi a susţinătorilor ei fusese de scurtă durată. După doar un deceniu îi aflăm pe învingători în exil, în vreme ce alţi teologi, adepţi ai unor idei mult diferite, se bucurau de mare trecere la curtea lui Constantin şi a fiului acestuia Constanţiu. Criza în care se afla Biserica era departe de a se fi încheiat, iar procesul de formulare a învăţăturii de credinţă, cu atât mai puţin. Or, tocmai în acest cadru, al unui efort de adâncire şi de şlefuire a învăţăturilor Bisericii, contribuţia Capadocienilor este decisivă. Cel de-al doilea capitol, excelent alcătuit şi de o mare importanţă în înţelegerea fundamentelor adevăratelor valori culturale şi sufleteşti europene, are în vedere rădăcinile teologiei capadociene, ale cărei premize, chiar dacă se sprijină pe adevăruri revelate, se desfăşoară în continuitatea cadrelor de gândire ale antichităţii unui Platon, Aristotel sau Plotin. Ne amintim astfel, cum într-o lucrare, apărută în anul 1940 sub egida Academiei Române, intitulată „Miracolul clasic”, ilustrul patrolog al şcolii noastre de teologie ortodoxă, Părintele Profesor Ion. G. Coman nu ezita în a vedea clasicismul elen ca fiind cel care a dăruit antichităţii şi, odată cu aceasta, lumii moderne, acele pârghii puternice, proprii oricărei culturi superioare: definirea şi cuprinsul noţiunii de om, căutarea şi valoarea adevărului, metoda de cercetare obiectivă cu ajutorul raţiunii, descoperirea ideii, existenţa sufletului, cultul frumosului ş.a.m.d. Mai de curând, Andrew Louth, preot ortodox şi profesor de istorie şi teologie bizantină la Universitatea din Durham (Anglia), a urmărit într-una dintre cărţile sale, pe fundalul tradiţiei culturale platonice (Platon, Plotin, Filon) dominante la sfârşitul Antichităţii târzii, procesul de constituire al teologiei patristice din primele cinci secole ale istoriei Bisericii vechi, consecinţă a dezvoltării şi precizării concomitente a unei mistici şi dogmatici ecleziale, înţelese ca demersuri riguros complementare (Andrew Louth, „Originile tradiţiei mistice creştine – de la Platon la Dionisie Areopagitul”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002). În acest tip de abordare complementar al raporturilor dintre teologia creştină şi filozofia antichităţii găsim pe de-o parte justificarea prezenţei în frescele exterioare ale bisericilor din Bucovina chipurile unor filosofi greci precum Aristotel, Filon, Plutarh, Solon, Thucydide, Platon, Apollonius ş.a., dar şi, pe de altă parte, deschiderea cuprinzător teologică a unor personalităţii autohtone de talia mitropolitului Grigorie Roşca sau a episcopului Macarie al Romanului care, la pragul dintre secolele XV şi XVI, s-au aflat în spatele programului iconografic iniţiat de Petru Rareş.
Fiecăruia dintre cei trei Capadocieni, autorul le dedică un capitol aparte în care analizează ceea ce este specific operei fiecăruia. Dacă la Sfântul Vasile cel Mare preponderentă este importanţa organizării vieţii monahale, diversitatea aspectelor sale duhovniceşti, dar şi importanţa Duhului Sfânt ca luminător, rol menţionat constant în toată opera şi scrisorile sale, la Sfântul Grigorie de Nazianz autorul scoate în evidenţă dubla sa calitate şi competenţă, aceea de om de litere şi teolog, arătând deodată şi reverberaţiile şi influenţa operei sale asupra urmaşilor. În ceea ce îl priveşte pe Sfântul Grigorie de Nyssa, studiul lui Anthony Meredith câştigă ca amplitudine a analizei operei, atrăgând atenţia asupra mai multor coordonate: influenţa lui Origen în configurarea spiritualităţii autorului „Vieţii lui Moise”, controversele din domeniul trinitar şi hristologic din anii săi de activitate episcopală, unde în mai multe scrieri împotriva arianului Eunomie argumentează şi apără cu luciditate, inteligenţă şi corectitudine, doctrina ortodoxă. Atent în special la unitatea internă şi la conlucrarea permanentă dintre cele trei ipostasuri divine, Sfântul Grigorie de Nyssa arată relaţia existentă nu numai între Duhul Sfânt şi Tatăl, ci şi între Duhul Sfânt şi Fiul, anticipând problema de mai târziu a „realismului“ occidental, adică întrebarea cu privire la realitatea ideilor universale în raportul lor cu individuaţia concretă. Nu în ultimul rând autorul zăboveşte îndelung asupra „Omiliilor la Cântarea Cântărilor”, punctul de vârf al exegezei Sfântului Grigorie, a căror noutate constă în accentul mistic pus asupra fiecărei particularităţi a scrierii vetereo-testamnetare, în reunirea într-un singur context a tuturor experienţelor spirituale la care a făcut mereu referire, precum aceea a viziunii extatice, a „beţiei sobre“ care învăluie sufletul răpit în extaz, a ascensiunii către Dumnezeu, a înaintării neîncetate a sufletului către obiectul iubirii sale (doctrina de origine paulinică a epektasis-ului), a continuei neâmpliniri produse de faptul că iubitul este infinit, în timp ce iubitorul este o creatură limitată.
În sfârşit, ultima parte a cărţii lui Anthony Meredith, prezintă importanţa operei celor trei Capadocieni din perspectiva a trei paliere importante: doctrina trinitară, învăţătura despre persoana lui Iisus Hristos şi raporturile cu elenismul. Din această ultimă perspectivă nu este omisă reacţia celor trei la promulgarea legii şcolilor din anul 362, prin care împăratul Iulian Apostatul interzicea accesul creştinilor la educaţie în şcolile publice. Anthony Meredith scoate în videnţă pe parcursul întregii sale cărţi atitudinea moderată şi bine cumpănită a Părinţilor Capadocieni faţă de tradiţiile elenistice, arătând modul în care tustrei valorifică în scrierile lor forme dobândite prin educaţia din şcolile păgâne, astfel încât stilul lor se poate încadra în nota dominantă a literaturii necreştine din acea vreme. Dacă Sfântul Grigorie de Nyssa foloseşte dialogurile platoniciene „Banchetul” şi „Phaidon” ca modele literare în alcătuirea tratatelor sale „Despre feciorie” şi „Dialogul despre suflet şi înviere”, în poezia didactică a Sfântului Grigore de Nazianz se simte influenţa poemelor lui Hesiod şi ale lui Aratus, în vreme ce discursurile sale poartă amprenta lui Polemo, cel de al treilea succesor al lui Platon la conducerea faimoasei sale Academii. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă atitudinea sa este de cele mai multe ori neiertătoare faţă de derapajele culturii elenistice, ceea ce rămâne ca punct de reper este „Cuvântul către tineri”, unde marele mitropolit al Cezareei le arată nepoţilor săi felul în care cultura elenă poate şi trebuie să servească drept pregătire pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi.
Deşi relaţia dintre Biserică şi Stat nu pare să-l fi preocupat pe nici unul din cei trei Capadocieni, această problemă a devenit actuală în epocă, când au fost nevoiţi să se confrunte cu ideile unui împărat necreştin, Iulian, care pretindea o exclusivitate păgână asupra culturii clasice. Anul 362 a fost vital pentru Capadocieni, pentru că evenimentele petrecute atunci i-au obligat la formularea unui răspuns creştin coerent la provocarea lui Iulian. Replica lor a devenit într-un fel clasică, contrastând cu divorţul total solicitat de Iulian şi sprijinit de către Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi cu entuziasmul lipsit de spirit critic al lui Synesius de Cyrene, cel supranumit „un platonician cu mitră”. Nu în ultimul rând meritul lucrării lui Anthony Meredith rezidă şi în faptul că a căutat să exploreze spiritualitatea Capadocienilor şi din perspectiva modificărilor aduse de aceştia moştenirii lăsate de Origen.
Aşadar, putem conchide că apariţia în limba română a cărţii lui Anthony Meredith, reprezintă prilejul de a cunoaşte o binevenită şi accesibilă lucrare de sinteză asupra operei celor trei mari Capadocieni, o analiză profundă şi cuprinzătoare, alcătuită cu fineţe şi scrisă cu talent, care, nu numai că n-ar trebui să lipsească din biblioteca noastră, dar s-ar cuveni să constituie şi o invitaţie spre studii similare adresată teologiei autohtone.
Aşa cum însuşi autorul mărturiseşte în prefaţă, cartea urmăreşte să umple un gol din teologia modernă de limbă engleză unde lucrările care să aibă drept subiect pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa sunt aproape inexistente. Dacă personalităţi ale patristicii apusene precum Fericiţii Augustin şi Ieronim, ori Origen din Alexandria Egiptului, au făcut subiectul unor excelente monografii şi introduceri, în mod cu totul surprinzător, lucrări similare care să se refere la marii Capadocieni, lipsesc. E drept, aspecte ale învăţăturii lor sunt sintetizate în câteva antologii sau tratate privind istoria dogmelor, iar scrierile lor există fragmentar în limba engleză, însă doar atât. Până la apariţia cărţii lui Anthony Meredith, în pofida importanţei Capadocienilor în istoria creştinismului, nu exista nici un studiu în limba engleză dedicat lor, fie el elementar ori la nivel academic. Colecţia „Mari gânditori creştini”, din care face parte şi cartea patrologului britanic, are ambiţia de a satisface exigenţele mediului academic, fără să neglijeze cititorul care nu are neapărat o solidă pregătire teologică, astfel încât „Capadocienii” poate fi o lectură pe cât de utilă, pe atât de accesibilă credinciosului dornic să se familiarizeze cu asemenea personalităţi prestigioase ale Bisericii din ultima parte a veacului al IV-lea şi importanţa decisivă pe care au avut-o viaţa şi opera lor în confruntările doctrinare din epocă şi în procesul de apărare şi dezvoltare a Ortodoxiei de după Sinodul de la Niceea din anul 325, când teologia trinitară a părinţilor capadocieni, Vasile al Cezareei, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa, impune cu autoritate formula: “Una şi aceeaşi fire dumnezeiască în trei Persoane”.
Concepută concis (dacă ne gândim la dimensiunea operei celor trei), pe parcursul a doar 250 de pagini, în formulări clare şi accesibile, lucrarea lui Anthony Meredith este structurată pe patru mari paliere, cel mai important alcătuind miezul ei, format din trei radiografii dedicate fiecărui autor în parte. Mai întâi autorul fixează contextul istoric al mentalităţilor creştine din arealul capadocian, al reverberaţiilor învăţăturii eretice a lui Arie de după Sinodul de la Niceea şi al confruntării cu societatea şi cultura păgână contemporană. Victoria de la Niceea a Sfântului Athanasie cel Mare (pe atunci doar un simplu diacon) şi a susţinătorilor ei fusese de scurtă durată. După doar un deceniu îi aflăm pe învingători în exil, în vreme ce alţi teologi, adepţi ai unor idei mult diferite, se bucurau de mare trecere la curtea lui Constantin şi a fiului acestuia Constanţiu. Criza în care se afla Biserica era departe de a se fi încheiat, iar procesul de formulare a învăţăturii de credinţă, cu atât mai puţin. Or, tocmai în acest cadru, al unui efort de adâncire şi de şlefuire a învăţăturilor Bisericii, contribuţia Capadocienilor este decisivă. Cel de-al doilea capitol, excelent alcătuit şi de o mare importanţă în înţelegerea fundamentelor adevăratelor valori culturale şi sufleteşti europene, are în vedere rădăcinile teologiei capadociene, ale cărei premize, chiar dacă se sprijină pe adevăruri revelate, se desfăşoară în continuitatea cadrelor de gândire ale antichităţii unui Platon, Aristotel sau Plotin. Ne amintim astfel, cum într-o lucrare, apărută în anul 1940 sub egida Academiei Române, intitulată „Miracolul clasic”, ilustrul patrolog al şcolii noastre de teologie ortodoxă, Părintele Profesor Ion. G. Coman nu ezita în a vedea clasicismul elen ca fiind cel care a dăruit antichităţii şi, odată cu aceasta, lumii moderne, acele pârghii puternice, proprii oricărei culturi superioare: definirea şi cuprinsul noţiunii de om, căutarea şi valoarea adevărului, metoda de cercetare obiectivă cu ajutorul raţiunii, descoperirea ideii, existenţa sufletului, cultul frumosului ş.a.m.d. Mai de curând, Andrew Louth, preot ortodox şi profesor de istorie şi teologie bizantină la Universitatea din Durham (Anglia), a urmărit într-una dintre cărţile sale, pe fundalul tradiţiei culturale platonice (Platon, Plotin, Filon) dominante la sfârşitul Antichităţii târzii, procesul de constituire al teologiei patristice din primele cinci secole ale istoriei Bisericii vechi, consecinţă a dezvoltării şi precizării concomitente a unei mistici şi dogmatici ecleziale, înţelese ca demersuri riguros complementare (Andrew Louth, „Originile tradiţiei mistice creştine – de la Platon la Dionisie Areopagitul”, Ed. Deisis, Sibiu, 2002). În acest tip de abordare complementar al raporturilor dintre teologia creştină şi filozofia antichităţii găsim pe de-o parte justificarea prezenţei în frescele exterioare ale bisericilor din Bucovina chipurile unor filosofi greci precum Aristotel, Filon, Plutarh, Solon, Thucydide, Platon, Apollonius ş.a., dar şi, pe de altă parte, deschiderea cuprinzător teologică a unor personalităţii autohtone de talia mitropolitului Grigorie Roşca sau a episcopului Macarie al Romanului care, la pragul dintre secolele XV şi XVI, s-au aflat în spatele programului iconografic iniţiat de Petru Rareş.
Fiecăruia dintre cei trei Capadocieni, autorul le dedică un capitol aparte în care analizează ceea ce este specific operei fiecăruia. Dacă la Sfântul Vasile cel Mare preponderentă este importanţa organizării vieţii monahale, diversitatea aspectelor sale duhovniceşti, dar şi importanţa Duhului Sfânt ca luminător, rol menţionat constant în toată opera şi scrisorile sale, la Sfântul Grigorie de Nazianz autorul scoate în evidenţă dubla sa calitate şi competenţă, aceea de om de litere şi teolog, arătând deodată şi reverberaţiile şi influenţa operei sale asupra urmaşilor. În ceea ce îl priveşte pe Sfântul Grigorie de Nyssa, studiul lui Anthony Meredith câştigă ca amplitudine a analizei operei, atrăgând atenţia asupra mai multor coordonate: influenţa lui Origen în configurarea spiritualităţii autorului „Vieţii lui Moise”, controversele din domeniul trinitar şi hristologic din anii săi de activitate episcopală, unde în mai multe scrieri împotriva arianului Eunomie argumentează şi apără cu luciditate, inteligenţă şi corectitudine, doctrina ortodoxă. Atent în special la unitatea internă şi la conlucrarea permanentă dintre cele trei ipostasuri divine, Sfântul Grigorie de Nyssa arată relaţia existentă nu numai între Duhul Sfânt şi Tatăl, ci şi între Duhul Sfânt şi Fiul, anticipând problema de mai târziu a „realismului“ occidental, adică întrebarea cu privire la realitatea ideilor universale în raportul lor cu individuaţia concretă. Nu în ultimul rând autorul zăboveşte îndelung asupra „Omiliilor la Cântarea Cântărilor”, punctul de vârf al exegezei Sfântului Grigorie, a căror noutate constă în accentul mistic pus asupra fiecărei particularităţi a scrierii vetereo-testamnetare, în reunirea într-un singur context a tuturor experienţelor spirituale la care a făcut mereu referire, precum aceea a viziunii extatice, a „beţiei sobre“ care învăluie sufletul răpit în extaz, a ascensiunii către Dumnezeu, a înaintării neîncetate a sufletului către obiectul iubirii sale (doctrina de origine paulinică a epektasis-ului), a continuei neâmpliniri produse de faptul că iubitul este infinit, în timp ce iubitorul este o creatură limitată.
În sfârşit, ultima parte a cărţii lui Anthony Meredith, prezintă importanţa operei celor trei Capadocieni din perspectiva a trei paliere importante: doctrina trinitară, învăţătura despre persoana lui Iisus Hristos şi raporturile cu elenismul. Din această ultimă perspectivă nu este omisă reacţia celor trei la promulgarea legii şcolilor din anul 362, prin care împăratul Iulian Apostatul interzicea accesul creştinilor la educaţie în şcolile publice. Anthony Meredith scoate în videnţă pe parcursul întregii sale cărţi atitudinea moderată şi bine cumpănită a Părinţilor Capadocieni faţă de tradiţiile elenistice, arătând modul în care tustrei valorifică în scrierile lor forme dobândite prin educaţia din şcolile păgâne, astfel încât stilul lor se poate încadra în nota dominantă a literaturii necreştine din acea vreme. Dacă Sfântul Grigorie de Nyssa foloseşte dialogurile platoniciene „Banchetul” şi „Phaidon” ca modele literare în alcătuirea tratatelor sale „Despre feciorie” şi „Dialogul despre suflet şi înviere”, în poezia didactică a Sfântului Grigore de Nazianz se simte influenţa poemelor lui Hesiod şi ale lui Aratus, în vreme ce discursurile sale poartă amprenta lui Polemo, cel de al treilea succesor al lui Platon la conducerea faimoasei sale Academii. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Vasile cel Mare, chiar dacă atitudinea sa este de cele mai multe ori neiertătoare faţă de derapajele culturii elenistice, ceea ce rămâne ca punct de reper este „Cuvântul către tineri”, unde marele mitropolit al Cezareei le arată nepoţilor săi felul în care cultura elenă poate şi trebuie să servească drept pregătire pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi.
Deşi relaţia dintre Biserică şi Stat nu pare să-l fi preocupat pe nici unul din cei trei Capadocieni, această problemă a devenit actuală în epocă, când au fost nevoiţi să se confrunte cu ideile unui împărat necreştin, Iulian, care pretindea o exclusivitate păgână asupra culturii clasice. Anul 362 a fost vital pentru Capadocieni, pentru că evenimentele petrecute atunci i-au obligat la formularea unui răspuns creştin coerent la provocarea lui Iulian. Replica lor a devenit într-un fel clasică, contrastând cu divorţul total solicitat de Iulian şi sprijinit de către Sfântul Ioan Gură de Aur, dar şi cu entuziasmul lipsit de spirit critic al lui Synesius de Cyrene, cel supranumit „un platonician cu mitră”. Nu în ultimul rând meritul lucrării lui Anthony Meredith rezidă şi în faptul că a căutat să exploreze spiritualitatea Capadocienilor şi din perspectiva modificărilor aduse de aceştia moştenirii lăsate de Origen.
Aşadar, putem conchide că apariţia în limba română a cărţii lui Anthony Meredith, reprezintă prilejul de a cunoaşte o binevenită şi accesibilă lucrare de sinteză asupra operei celor trei mari Capadocieni, o analiză profundă şi cuprinzătoare, alcătuită cu fineţe şi scrisă cu talent, care, nu numai că n-ar trebui să lipsească din biblioteca noastră, dar s-ar cuveni să constituie şi o invitaţie spre studii similare adresată teologiei autohtone.
Răzvan Ionescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu