Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da înţeles cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta este actul de cultură: să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine (CONSTANTIN NOICA)
Există în literatura noastră destui scriitori care au cochetat cu artele plastice, dovedind o surprinzătoare înzestrare pentru desen şi culoare. Dacă ar fi să amintesc aici, la întâmplare, doar pe Tudor Arghezi, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Victor Ion Popa, Marin Sorescu, Radu Boureanu şi ar fi de ajuns. După cum există şi numeroşi artişti plastici care nu s-au arătat câtuşi de puţin timoraţi ori stângaci atunci când în locul penelului, au ţinut între degete condeiul. Mă gândesc la Nicolae Tonitza („Scrieri despre artă”- 1962), Theodor Pallady („Jurnal” – 1967), Corneliu Baba („Notele unui artist din Europa de est”- 1997), la cronicile de artă ale lui Francisc Şirato din revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, ori la Olga Greceanu, prestigioasă reprezentantă a picturii monumentale autohtone, autoare a mozaicurilor din pridvorul Mănăstirii Antim dar şi a atâtor şi atâtor scrieri, unele publicate (romanul „Ura care ucide”, „Dicţionar de artă grafică”, “Femei pictore necunoscute”), altele păstrate încă în manuscris, precum “Monahi zugravi, monahi de subţire”, ori cele opt volume de „Dicţionar biblic” aflate la Biblioteca Sfântului Sinod.
Într-o asemenea ilustră companie îmi place să îl aşez pe pictorul, graficianul, poetul şi editorul braşovean Gabriel Stan. Amestec ciudat, dar nu mai puţin fermecător, de adolescent rebel şi înţelept întemniţat în turnul de ivoriu al propriei făpturi, ea însăşi silită la un armistiţiu incert între masivitate şi fragil, Gabriel Stan pictează ca şă-şi aducă aminte şi scrie ca să nu uite, cu frenezia celui care se ia la trântă clipă de clipă cu Mnemosyne. Picturile sale, cicluri întregi de studii, jumătate văz şi jumătate văl, învăluie ca să dezvăluie, pe muchia fragilă dintre cunoaştere şi uitare, semn că artistul e conştient că învăţătura noastră, în ansamblul tuturor disciplinelor intelectuale nu este decât o reamintire a esenţelor pe care sufletul le-a contemplat în lumea inteligibilă înainte de a coborî în trup. În „Menon” bunăoară, Platon îi înfăţişează pe Socrate şi Menon întrebându-se dacă virtutea poate fi predată. Socrate spune că n-a întâlnit niciodată pe cineva care să ştie măcar ce este virtutea. Fiindcă trebuia definită această virtute despre care nimeni nu ştia ce este, Menon îl întreabă pe Socrate: “Cum ai să cauţi, Socrate, un lucru despre care habar nu ai ce este?”, iar Socrate îi răspunde: „Omul nu poate să caute ceea ce ştie, nici ceea ce nu ştie. Nu poate să caute ceea ce ştie, fiindcă ştie şi nimeni n-are nevoie să caute ceea ce ştie; nu poate să caute nici ceea ce nu ştie, fiindcă nu ştie ce anume să caute. […] Aşadar nu există lucru pe care sufletul să nu-l fi învăţat pentru că este nemuritor şi de mai multe ori născut şi a privit ce se află şi în lumea de aici şi în Hades şi pretutindeni; de acea nu e de mirare că el îşi poate aminti cele pe care le-a ştiut mai înainte. Cum nici o parte a naturii nu e străină de celelalte, iar sufletul le-a cunoscut pe toate, nimic nu-l împiedică pe cel ce-şi reaminteşte un singur lucru – şi asta e ceea ce numesc oamenii a ştii – să le descopere pe toate celelalte, dacă are curaj şi nu se dă bătut în timp ce caută. Căci tot ce căutăm să ştim şi tot ce nu ştim nu e decât reamintire”.
Gabriel Stan are ştiinţa de a surprinde în lucrările sale acea clipă tainică, secunda de la care fiecare îşi poate recompune destinul altminteri, dându-şi cu bunăştiinţă la o parte trecutul, ca să poată porni iarăşi, imaculat, spre prospeţimea unui timp fără timp. El ne spune de fiecare dată în alt chip basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, lăsându-ne pe noi înşine să ne recompunem altfel decât cum suntem, pornind dinspre jumătatea poveştii spre ceea ce ne-am fi dorit să fim şi n-am fost în stare.
E un dar din bucuria lui secretă de artist care crede în puterea darurilor cu tâlc. Ca editor de carte (la el cărţile întotdeauna se dăruiesc şi nu se cumpără niciodată) provoacă mereu, dincolo de rândurile altora, cartea obiect, cartea unicat. Nu atât din patimă de bibliofil, cât mai cu seamă din repulsia instinctivă pe care o are orice pictor bun pentru reproduceri. Carevasăzică e tot un dar.
Amestec de superstiţie şi credinţă, la muchia ereziei, poetul Gabriel Stan se livrează pe sine cu prudenţă, pitindu-şi în vers sufletul incandescent, pe după jocuri alchimice de cuvinte, numerologii întortocheate ori lucitoare armuri de cavaler medieval. Nu merge însă niciodată până la capăt. Asemeni gravurilor cu care îşi ilustrează cărţile şi în care frânge chipul suav al clasicei domniţe cu linii şi lumini din alte spaţii şi alte vremi, poetul întrerupe turnirul. Îţi lasă mereu senzaţia că ar vrea să fie Faust, dar se fereşte cât poate de întâlnirea cu acela care-ndeobşte e cunoscut că se-nspăimântă de tămâie. În ultimul său volum de poezie, intitulat premonitor „Rimphonya” (KronArt, 2009), după un sever avertisment adresat dintru început neiniţiaţilor în tainele elementelor primordiale, autorul se deghizează ironic când într-un Nostradamus ce prevesteşte dureros sfârşitul artei ideatice şi „începând cu anul 2306”, întoarcerea la esenţe, la recompunerea lor într-o „artă rimphonyzantă/ un fel de dadă deşteaptă/ şi de neimaginat/ vă aşteaptă/ aşa că fiţi fără frică,/ mai aveţi doar/ răbdare puţintică...”, când în dezvrăjitor de cuvinte în stare să topească secretele de la începuturile lumii, a căror cromatică şi lumină ar fi fost păstrată cu străşnicie până la „primitivii olandezi/ (care) au distilat în secret,/ magice culori imaginare/ în care dacă îţi înmoi penelul toţi munţii se topesc/ ca sarea în bucate”. Mereu visător, mereu în căutarea prospeţimii genuine a ceea ce odată ştiam şi din neatenţie am uitat („Memoria e lichidă ca apa/ şi sărbătoarea ei se află doar/ în copilăria lui Adam/ primul copil”), pictorul presimte mângâierile Duhului într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale: „Omul visător este blestemat/ să nu fie văzut de nimeni/ el trece pe stradă/ ca o umbră din iarna lui Verona/ şi în noaptea de vară/ sub stelele lui Van Gogh/ nici câinii nu îl latră/ copiii nu-l sâcâie toamna/ ca şi cum ar fi nimeni/ doar primăvara stă agăţat/ sub un felinar chior/ şi miroase a liliac/ omul visător se pierde năuc/ pe drumul dintre pădurea/ de tei înfloriţi/ şi livezile cu flori de piersici/ uscate de zăpada mieilor/ omul visător roboteşte la car/ cât e noaptea de lungă/ şi în amiaza mare/ stă la soare în nuc singur cuc/ dintr-o dată în viaţa lui/ într-o seară de sânziene/ s-a întors la candela casei/ plin din cap până în picioare/ sclipind de sisteme solare albastre/ licărind/ de halucinante comete/ şi aştri azurii/ ca un fel de constelaţie cosmică/ beată de iubire şi frumuseţe/ de pe acoperişul bisericii bizantine/ bunicul ne sfinţeşte cu un sfat/ lasă-te visat de vise”. Restaurând cu onestitate întâietăţile („Nu Jackson Pollok nu a fost primul/ care a construit catedrale/ şi mănăstiri pe suprafaţa oceanului/ Zugravii de subţire bizantini/ au învăţat mersul/ pe ape cu mult înainte”), crezând în puterea sacră de regenerare a lumii dincolo de voinţa peltică a oamenilor („omul nu poate stabili legi sacre/ doar le descoperă/ ridicând puţin colţul”) dar şi în vocaţia primordială a omului pentru veşnicie („Nu fugi niciodată de tinereţe/ Este mai sprintenă decât tine/ şi te ajunge din urmă”), Gabriel Stan îşi păstrează mereu intactă disponibilitatea sa de a trăi de dragul celorlalţi, amintindu-le cu încăpăţânare ceea ce odată ştiau. De unde atâta generoasă şi vitală iubire la vremi când atenţia pentru proximitatea celuilat scade deopotrivă cu frisonul pentru culoare şi sunet?
Dacă mai citesc încă odată cui îi este dedicat ultimul său volum-şevalet cu versuri „Rimphonya” şi dacă mă uit (pe gaura cheii, fireşte) la fotografia îndeajuns de veche cât să rămână sepia veşnic de nouă, prinsă în pioneze undeva, pe unul dintre pereţii atelierului său, nu pot decât să aflu mereu, la nesfârşit, unul şi acelaşi răspuns: Gabriel Stan a rămas pe veci îndrăgostit. Nu numai de semeni, nu numai de lume, nu numai de Şcheii Braşovului, Biserica Neagră ori şevaletul lui cu versuri. Gabriel Stan (ne) iubeşte. Restul e doar disimulare înveşmântată în ceremonial esoteric, ţesut dibaci prin aburi calzi, înmiresmaţi, de pipă fumegândă în zori. O carte căzută pe pieptul răpus de iubire până şi-n somn. E felul său de a păstra o câtime de mister, rest nepătruns nicicând până la capăt de cei care îi privesc pânzele ori îi citesc scrierile. Cuviinţa ne-ndeamnă să-i întoarcem darul. Să-l lăsăm aşadar, încă odată, să-şi închipuie că „ne-am lăsat duşi”, să ne prefacem că nu ştim nimic, acceptând astfel cu bună ştiinţă complicităţile nevinovate ale happening-urilor fără sfârşit pe care ni le propune cel cu nume aducător de veste bună. Mie, nu vă spun de ce, îmi vin acum în minte stihurile unui poem de demult, de pe vremea când puricele se potcovea la un picior cu nouăzeci şi nouă ocale de fier, stihuri pe care am să vi le şoptesc la ureche doar vouă, astfel încât împricinatul să n-audă:
„Scrie-mi, pictore ghibace,
Pe-a mea doamnă departată,
După cum pe ea voi face
Prin al meu vers vederată.
Negre coame cu lucie
Să se-ncreţe de-a lor voie,
Şi de poţi prin măiestrie
Fă miresme ca să ploaie.
Albă frunte să se vadă
Şi umbroase, dese gene,
Preste care-n cerc să cadă
Negricioasele sprincene”.
Există în literatura noastră destui scriitori care au cochetat cu artele plastice, dovedind o surprinzătoare înzestrare pentru desen şi culoare. Dacă ar fi să amintesc aici, la întâmplare, doar pe Tudor Arghezi, Gherasim Luca, Tristan Tzara, Victor Ion Popa, Marin Sorescu, Radu Boureanu şi ar fi de ajuns. După cum există şi numeroşi artişti plastici care nu s-au arătat câtuşi de puţin timoraţi ori stângaci atunci când în locul penelului, au ţinut între degete condeiul. Mă gândesc la Nicolae Tonitza („Scrieri despre artă”- 1962), Theodor Pallady („Jurnal” – 1967), Corneliu Baba („Notele unui artist din Europa de est”- 1997), la cronicile de artă ale lui Francisc Şirato din revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, ori la Olga Greceanu, prestigioasă reprezentantă a picturii monumentale autohtone, autoare a mozaicurilor din pridvorul Mănăstirii Antim dar şi a atâtor şi atâtor scrieri, unele publicate (romanul „Ura care ucide”, „Dicţionar de artă grafică”, “Femei pictore necunoscute”), altele păstrate încă în manuscris, precum “Monahi zugravi, monahi de subţire”, ori cele opt volume de „Dicţionar biblic” aflate la Biblioteca Sfântului Sinod.
Într-o asemenea ilustră companie îmi place să îl aşez pe pictorul, graficianul, poetul şi editorul braşovean Gabriel Stan. Amestec ciudat, dar nu mai puţin fermecător, de adolescent rebel şi înţelept întemniţat în turnul de ivoriu al propriei făpturi, ea însăşi silită la un armistiţiu incert între masivitate şi fragil, Gabriel Stan pictează ca şă-şi aducă aminte şi scrie ca să nu uite, cu frenezia celui care se ia la trântă clipă de clipă cu Mnemosyne. Picturile sale, cicluri întregi de studii, jumătate văz şi jumătate văl, învăluie ca să dezvăluie, pe muchia fragilă dintre cunoaştere şi uitare, semn că artistul e conştient că învăţătura noastră, în ansamblul tuturor disciplinelor intelectuale nu este decât o reamintire a esenţelor pe care sufletul le-a contemplat în lumea inteligibilă înainte de a coborî în trup. În „Menon” bunăoară, Platon îi înfăţişează pe Socrate şi Menon întrebându-se dacă virtutea poate fi predată. Socrate spune că n-a întâlnit niciodată pe cineva care să ştie măcar ce este virtutea. Fiindcă trebuia definită această virtute despre care nimeni nu ştia ce este, Menon îl întreabă pe Socrate: “Cum ai să cauţi, Socrate, un lucru despre care habar nu ai ce este?”, iar Socrate îi răspunde: „Omul nu poate să caute ceea ce ştie, nici ceea ce nu ştie. Nu poate să caute ceea ce ştie, fiindcă ştie şi nimeni n-are nevoie să caute ceea ce ştie; nu poate să caute nici ceea ce nu ştie, fiindcă nu ştie ce anume să caute. […] Aşadar nu există lucru pe care sufletul să nu-l fi învăţat pentru că este nemuritor şi de mai multe ori născut şi a privit ce se află şi în lumea de aici şi în Hades şi pretutindeni; de acea nu e de mirare că el îşi poate aminti cele pe care le-a ştiut mai înainte. Cum nici o parte a naturii nu e străină de celelalte, iar sufletul le-a cunoscut pe toate, nimic nu-l împiedică pe cel ce-şi reaminteşte un singur lucru – şi asta e ceea ce numesc oamenii a ştii – să le descopere pe toate celelalte, dacă are curaj şi nu se dă bătut în timp ce caută. Căci tot ce căutăm să ştim şi tot ce nu ştim nu e decât reamintire”.
Gabriel Stan are ştiinţa de a surprinde în lucrările sale acea clipă tainică, secunda de la care fiecare îşi poate recompune destinul altminteri, dându-şi cu bunăştiinţă la o parte trecutul, ca să poată porni iarăşi, imaculat, spre prospeţimea unui timp fără timp. El ne spune de fiecare dată în alt chip basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, lăsându-ne pe noi înşine să ne recompunem altfel decât cum suntem, pornind dinspre jumătatea poveştii spre ceea ce ne-am fi dorit să fim şi n-am fost în stare.
E un dar din bucuria lui secretă de artist care crede în puterea darurilor cu tâlc. Ca editor de carte (la el cărţile întotdeauna se dăruiesc şi nu se cumpără niciodată) provoacă mereu, dincolo de rândurile altora, cartea obiect, cartea unicat. Nu atât din patimă de bibliofil, cât mai cu seamă din repulsia instinctivă pe care o are orice pictor bun pentru reproduceri. Carevasăzică e tot un dar.
Amestec de superstiţie şi credinţă, la muchia ereziei, poetul Gabriel Stan se livrează pe sine cu prudenţă, pitindu-şi în vers sufletul incandescent, pe după jocuri alchimice de cuvinte, numerologii întortocheate ori lucitoare armuri de cavaler medieval. Nu merge însă niciodată până la capăt. Asemeni gravurilor cu care îşi ilustrează cărţile şi în care frânge chipul suav al clasicei domniţe cu linii şi lumini din alte spaţii şi alte vremi, poetul întrerupe turnirul. Îţi lasă mereu senzaţia că ar vrea să fie Faust, dar se fereşte cât poate de întâlnirea cu acela care-ndeobşte e cunoscut că se-nspăimântă de tămâie. În ultimul său volum de poezie, intitulat premonitor „Rimphonya” (KronArt, 2009), după un sever avertisment adresat dintru început neiniţiaţilor în tainele elementelor primordiale, autorul se deghizează ironic când într-un Nostradamus ce prevesteşte dureros sfârşitul artei ideatice şi „începând cu anul 2306”, întoarcerea la esenţe, la recompunerea lor într-o „artă rimphonyzantă/ un fel de dadă deşteaptă/ şi de neimaginat/ vă aşteaptă/ aşa că fiţi fără frică,/ mai aveţi doar/ răbdare puţintică...”, când în dezvrăjitor de cuvinte în stare să topească secretele de la începuturile lumii, a căror cromatică şi lumină ar fi fost păstrată cu străşnicie până la „primitivii olandezi/ (care) au distilat în secret,/ magice culori imaginare/ în care dacă îţi înmoi penelul toţi munţii se topesc/ ca sarea în bucate”. Mereu visător, mereu în căutarea prospeţimii genuine a ceea ce odată ştiam şi din neatenţie am uitat („Memoria e lichidă ca apa/ şi sărbătoarea ei se află doar/ în copilăria lui Adam/ primul copil”), pictorul presimte mângâierile Duhului într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale: „Omul visător este blestemat/ să nu fie văzut de nimeni/ el trece pe stradă/ ca o umbră din iarna lui Verona/ şi în noaptea de vară/ sub stelele lui Van Gogh/ nici câinii nu îl latră/ copiii nu-l sâcâie toamna/ ca şi cum ar fi nimeni/ doar primăvara stă agăţat/ sub un felinar chior/ şi miroase a liliac/ omul visător se pierde năuc/ pe drumul dintre pădurea/ de tei înfloriţi/ şi livezile cu flori de piersici/ uscate de zăpada mieilor/ omul visător roboteşte la car/ cât e noaptea de lungă/ şi în amiaza mare/ stă la soare în nuc singur cuc/ dintr-o dată în viaţa lui/ într-o seară de sânziene/ s-a întors la candela casei/ plin din cap până în picioare/ sclipind de sisteme solare albastre/ licărind/ de halucinante comete/ şi aştri azurii/ ca un fel de constelaţie cosmică/ beată de iubire şi frumuseţe/ de pe acoperişul bisericii bizantine/ bunicul ne sfinţeşte cu un sfat/ lasă-te visat de vise”. Restaurând cu onestitate întâietăţile („Nu Jackson Pollok nu a fost primul/ care a construit catedrale/ şi mănăstiri pe suprafaţa oceanului/ Zugravii de subţire bizantini/ au învăţat mersul/ pe ape cu mult înainte”), crezând în puterea sacră de regenerare a lumii dincolo de voinţa peltică a oamenilor („omul nu poate stabili legi sacre/ doar le descoperă/ ridicând puţin colţul”) dar şi în vocaţia primordială a omului pentru veşnicie („Nu fugi niciodată de tinereţe/ Este mai sprintenă decât tine/ şi te ajunge din urmă”), Gabriel Stan îşi păstrează mereu intactă disponibilitatea sa de a trăi de dragul celorlalţi, amintindu-le cu încăpăţânare ceea ce odată ştiau. De unde atâta generoasă şi vitală iubire la vremi când atenţia pentru proximitatea celuilat scade deopotrivă cu frisonul pentru culoare şi sunet?
Dacă mai citesc încă odată cui îi este dedicat ultimul său volum-şevalet cu versuri „Rimphonya” şi dacă mă uit (pe gaura cheii, fireşte) la fotografia îndeajuns de veche cât să rămână sepia veşnic de nouă, prinsă în pioneze undeva, pe unul dintre pereţii atelierului său, nu pot decât să aflu mereu, la nesfârşit, unul şi acelaşi răspuns: Gabriel Stan a rămas pe veci îndrăgostit. Nu numai de semeni, nu numai de lume, nu numai de Şcheii Braşovului, Biserica Neagră ori şevaletul lui cu versuri. Gabriel Stan (ne) iubeşte. Restul e doar disimulare înveşmântată în ceremonial esoteric, ţesut dibaci prin aburi calzi, înmiresmaţi, de pipă fumegândă în zori. O carte căzută pe pieptul răpus de iubire până şi-n somn. E felul său de a păstra o câtime de mister, rest nepătruns nicicând până la capăt de cei care îi privesc pânzele ori îi citesc scrierile. Cuviinţa ne-ndeamnă să-i întoarcem darul. Să-l lăsăm aşadar, încă odată, să-şi închipuie că „ne-am lăsat duşi”, să ne prefacem că nu ştim nimic, acceptând astfel cu bună ştiinţă complicităţile nevinovate ale happening-urilor fără sfârşit pe care ni le propune cel cu nume aducător de veste bună. Mie, nu vă spun de ce, îmi vin acum în minte stihurile unui poem de demult, de pe vremea când puricele se potcovea la un picior cu nouăzeci şi nouă ocale de fier, stihuri pe care am să vi le şoptesc la ureche doar vouă, astfel încât împricinatul să n-audă:
„Scrie-mi, pictore ghibace,
Pe-a mea doamnă departată,
După cum pe ea voi face
Prin al meu vers vederată.
Negre coame cu lucie
Să se-ncreţe de-a lor voie,
Şi de poţi prin măiestrie
Fă miresme ca să ploaie.
Albă frunte să se vadă
Şi umbroase, dese gene,
Preste care-n cerc să cadă
Negricioasele sprincene”.
Răzvan Ionescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu