11 ianuarie 2010

MAMA SICA ŞI MICHAEL JACKSON



Despre Anastasia Popescu sau „Mama Sica”, aşa cum îi spunea toată lumea şi cum de altfel a şi rămas în memoria celor care au cunoscut-o, se ştiu astăzi destul de puţine lucruri, deşi biografia acestei autentice Doamne, amestec unic de nobleţe şi simplitate, ar merita refăcută poate într-o carte, fie şi din frânturi, câtă vreme mai există martori în viaţă.

Ceea ce ştiu e că a făcut parte din mişcarea legionară alături de multe dintre vârfurile acelei generaţii şi că a plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. Legat fiind pe viaţă de Mănăstirea Suzana, am crescut cu povestea evadării ei nocturne din arhondaricul chinoviei în vremuri de restrişte, poveste reluată şoptit, mereu şi mereu, de maicile binecuvântate ale copilăriei mele, în ceasurile de tihnă din lungile după-amiezi de vară. Urmărită de Securitate şi aflată în refugiu la mănăstirea de pe Valea Teleajănului, tânăra Anastasia Popescu a fugit în puterea nopţii de sub ochii urmăritorilor, coborând precum în poveştile cu prinţese răpite de prinţi descălecaţi de pe bidiviul alb, pe firul unor cearceafuri înnodate de le fereastra camerei şi până în ascunzişul pâlcului de brazi de la poalele arhondaricului. A fugit şi s-a ascuns în inima pădurii unde a avut puterea să reziste şi să strângă din dinţi fără să se dea de gol nici chiar atunci când unul dintre securiştii care o căutau, a trecut pe lângă ascunzişul de frunze în care se afla, călcând-o vânjos pe mână! Noii „prinţi” ai vremurilor noi înlocuiseră bidivii albi cu dubele, paloşul cu pistolul şi bâta, iar declaraţiile de dragoste cu declaraţiile smulse prin teroare, violenţă şi abjecţie.

Pe „Mama Sica” am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală” alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puţin era la acea vreme, după ştiinţa mea, singura femeie din istoria noastră deţinătoare a unei asemenea înalte distincţii.

Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet şi în minte. Era undeva pe la sfârşitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunţi desfăşurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de „Mama Sica”. Unul dintre subiectele conversaţiei a fost desigur, şi concertul de la Bucureşti al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit prob indignarea faţă de semantica gestuală provocatoare a solistului şi uluitoarea sa reverberaţie în întreaga generaţie care îi preluse ţinuta, mişcările şi ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului şi după, la şcoala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent şi sever, am dezaprobat hotărât, imediat şi categoric fenomenul, fiind convins că „Mama Sica” nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu uşuraticele ispite al vrăjmaşului.

„- Şi ce aţi făcut Mama Sica, nu i-aţi trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită şi în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din aşezămintele sociale”.
„- Şi?...” – am îngâimat descumpănit.
„- Începând de duminica următoare, bineînţeles cu acordul şi sprijinul părinţilor, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toţii, pacheţele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârşit fiecare după posibilităţile sale. Astfel că la sfârşitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică... Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson...”.


Eram uluit. Ruşinat şi deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecţie de pedagogie a acestei femei de o excepţională inteligenţă şi cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitati numărul anilor, albul firelor de păr şi puţinătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieşit dintr-o epocă în care educaţia stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo...”etc., şi sfârşind cu de acum clasica tăbliţă de metal pe care scria cu litere roşii „NU călcaţi iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrăneşte în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din neţărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Apoi, ţin minte că a început dansul. Şi cum mirele şi-a declinat categoric orice fel de competenţe în materie de vals, în urma unei mici şi precipitate anchete de familie, naşul – persoană importantă - a luat hotărârea ca, „pentru salvarea situaţiei”, valsul ce urma să deschidă „balul” să fie lăsat în sarcina unei perechi sui-generis: Mama Sica împreună cu mine! Un vals pe care n-am să-l uit niciodată. Graţia şi eleganţa unei octogenare care mi-a dat sentimentul pentru câteva clipe că suntem subiecţii Concertului de Anul Nou de la Viena. Graţia şi eleganţa unei lecţii de neuitat. Graţia şi eleganţa ortodoxiei. Frumuseţea ei fără vârstă şi puterea de a copleşi răul cu pecetea binelui.

4 comentarii:

Corina Negreanu spunea...

Superbă Mama Sica, am cunoscut-o la o conferinţă la Cluj Napoca. O ,,grădină de om" aparţinînd unei generaţii cu totul speciale, impregnată de valori autentice şi de caracter dîrz, vertical.
Iar episodul de dans, îmi aminteşte de bunica gorjancă a soţului cum ne povestea în momemtele ei bune, cum a venit prim-ministrul Tătărăscu în sat şi a paticipat la hora de duminica după ce acesta, împreună cu soţia lui, au năşit la biserică cîteva cupluri de tineri: ,,Mamă,ce ştiţi voi, eu am dansat cu Bubi Sadoveanu!..." Retrăia momentul de fiecare dată...
Bunica mea după mamă, ardeleancă, avea o fotografie mare cu regele Mihai I pe care a moştenit-o sora mea, iar nouă, copiliţe fiind, ne spunea: ,,Uite,ăsta da bărbat fain!..."prin asta sugerîndu-ne dezgustul ei pentru ceea ce lăsase întreg amarul colectivizării.

Răzvan Ionescu spunea...

Mda... fiecare epocă îşi are bărbaţii ei faini... ei cu ai lor, noi cu ai noştri...

Monica Serbanescu spunea...

As vrea sa va rog sa imi permiteti sa preiau articolul Dvs pentru a-l posta si pe site-ul scolii care poarta numele Mamei Sica-SCOALA ANASTASIA POPESCU din Bucuresti. Am fi extrem de bucurosi si de onorati totodata daca ati binevoi sa ne faceti o vizita!In speranta ca vom primi acordul Dvs, va invitam sa intrati pe www.arc-en-ciel.ro, sau direct, pe Scoala Anastasia Popescu. Cu multumiri, Monica Serbanescu

Răzvan Ionescu spunea...

Sunt foarte bucuros să pot fi şi în acest fel, peste timp, alaturi de Mama Sica şi de generoasele proiecte pe care le desfăşuraţi şi pe care le urmăresc cu interes!

Deocmadată, din motive de sănătate, deplasarea mea este mai dificilă aşa că vă rog să-mi îngăduiţi să amânăm vizita pentru vremi şi vremuri ameliorate!

Cu cele mai bune gânduri, urări de bine şi un post cu folos şi rodnicie duhovnicească pentru întâmpinarea aşa cum se cuvine a Marelui Prazinc al Sfintelor Paşti!