TITI sau VIAŢA LA ŢARĂ (De profundis)

„Adică vi dumneata Stat la mine să mă asfaltezi?
Păi, poate că n-am nevoie de asfaltu’ dumitale!”
(D’ale lui Mitică)

A venit toamna... Un prieten de departe care ştie că toamna mă loveşte negreşit astenia, mi-a recomandat să mă retrag la ţară, să caut rădăcinile, izvoarele, esenţa. România profundă. Zis şi făcut! Ce frumos e la ţară, toamna! Tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, rod bogat, miros de pământ reavăn, aer curat, culesul viei, snoave, oameni care îţi dau bineţe, şcolari sfioşi şi mândri de clasa lor, gospodari cu frica lui Dumnezeu, frunze îngălbenite, ceapă-n frânghii împletite, saci de cartofi, apă de izvor, idilă, şipot, foşnet, ştergar, caval, rânduială, ulcior, basm. Uite, de-asta îmi place mie la ţară! În sfârşit, respiri! Nu ca în capitală unde e praf, fiindcă peste tot se sparge. De la asfalt şi borduri, până la bancomate şi politicieni. Care se sparg în figuri. La ţară e altfel. Cu totul altfel. Gospodarul rămâne gospodar. E statornic şi credincios. Pe scurt, dăinuie. Nu mai departe, vecinul meu, Titi. Pe vremea lu’ toaşu’ „ierea” în raporturi comerciale cu organele. Adică vindea. Sau te vindea. Mai o „Rexona”, mai un video, mai un sas. Doi saşi. Cât mai mulţi saşi. Ăştia se vindeau cel mai bine, că aşa erau atunci cerinţele şi trendu’. Germaniei cât mai mulţi saşi! Plus că dacă te descurcai şi-ţi făceai tu însuţi acte de sas, atât Titi cât şi organele te băgau la „reîntregirea familiei” de nu te mai vedea nimeni. Frankfurt scria pe tine! După ce s-a prăpădit (aşa cum s-a prăpădit) „nenea” în decembrie ‘89, Titi a traversat, firesc, o scurtă perioadă de depresie, suficient cât să cadă în misticism. A intrat până şi în corul bisericii. La ortodocşi. Acuma, nici „eştia” nu-l prea aveau la inimă. Dreptcredincioşi, da’ ranchiunoşi! Părintele se „inerva”că Titi cânta prea gros la Heruvic, iar coana preoteasă că îşi „parca” bicicleta chiar în biserică sub cafas şi din cauza asta îşi rupea duminical ciorapii. Fiindcă femeia care îi remaia se prăpădise, Părintele a trebuit să sugereze duhovniceşte Consiliului Parohial să-i ia ventilele de la bicicletă contravenientului convertit. Titi a înghiţit cu noduri dojana coreligionarilor şi de-a doua zi, drept represalii, a trecut la greco-catolici. Fără nici cel mai mic intermezzo mistic. Aşa că acum îi cere Părintelui, în cadrul organizat al dialogului ecumenic rural, ce se desfăşoară periodic la primărie, să-i retrocedeze atât ventilele şi bicicleta, cât mai cu seamă casa parohială şi biserica. Neapărat în această ordine.

La şcoală sau cum se zice, „în procesul de învăţământ”, cu fiecare an, toamna e din ce în ce mai rodnică. Tradiţia poporului român ne învaţă că încă din cele mai vechi timpuri toamna se numără bobocii. Pe plan local, dintr-o clasă cu 30 de astfel de boboci, 20 de boboci sunt aşa, cum să zic, mai întunecaţi la chip, alţi 6 boboci sunt toţi ai lui Ildiko (dar având taţi diferiţi, deoarce în ciuda numelui, Ildiko reprezintă pentru această zonă partea electoratului nehotărât), iar restul de 4 boboci sunt megieşi. Pentru eventualii cititori nedumeriţi, cărora li s-ar putea părea umflată cifra de 20 de boboci mai întunecaţi enunţată la început, suntem în măsură să le comunicăm că explicaţia stă la alocaţii. Adică, părinţii nu primesc alocaţia decât dau copilul la şcoală. Aşa că în vreme ce trei sferturi din populaţie trimite prin virament alocaţia către cele trei cârciumi din sat, o nouă generaţie de intelectuali ardeleni se ridică în buna tradiţie a unui Gheorghe Lazăr ori a baronului Samuel von Brukenthal. Este un fapt cunoscut că raporturile lui Titi cu şcoala au fost de-a lungul vremii mai degrabă reci. Numai că viaţa, în complexitatea ei, şi meandrele concretului în diversitatea lor, i-au jucat lui Titi la bătrâneţe o festă când, în urmă cu şapte ani, într-o după-amiază de toamnă (evident e vorba de fatalitate la mijloc) dintr-o oarecare proximitate pasageră cu mignona dar impetuoasa Pamela Acordion, localnică de pripas pe care numai ce-o tocmise cu ora la scosul cartofilor, a rezultat o fetiţă blondă, sprintenă şi cu codiţe, Esplanada, pe care Titi ca să le facă în ciudă rudelor şi vecinilor care îl cam luau peste picior, a decis s-o ducă zilnic să înveţe germana la Hanelore Ulricht, singura săsoaică rămasă din „epoca de aur” pe care Titi n-a reuşit s-o vândă, pentru că exact în ziua planificată „transferului” a făcut oreion. Primele rezultate ale Esplanadei în limba lui Goethe au stârnit oarecari nedumeriri atât în familia Pamelei Acordion (mama) cât şi în cea a lui Titi (tata). De pildă, Hanelore o învăţa pe Esplanada cum că „Otto hat ein Auto”, când e un fapt îndeobşte cunoscut că în mediul de provenineţă al ambilor părinţi ai copilei, în cele mai nefericite situaţii este vorba despre „zwei”, „drei”, „vier” până la „fünf Auto”. Desigur, s-au mai ivit şi unele probleme legate de „Oma ist im haus”, Esplanada neizbutind decât cu mari eforturi să facă legătura dintre cuvântul german folosit de săsoaica Hanelore şi echivalentul „coviltir” la care o silea deopotrivă tradiţia, bunica şi realitatea istorică.

În rest oamenii sunt ca peste tot, prietenoşi, casele săseşti se prăbuşesc una după alta, iar ei se bucură de fiecare dată pentru nenorocirea celuilalt. Primarul, îndemnat de la spate de normele şi finanţările europene le-a promis consătenilor săi că în mandatul viitor va introduce canalizare şi tot săteanul va avea apă curentă. Nenorocitul era cât pe-aci să-şi piardă mandatul! Nimeni nu îşi doreşte o asemenea catastrofă, pentru că apa... costă. Până nu s-a jurat cu mâna pe Evanghelie că niciodată în viaţa lui nu va mai pronunţa cuvântul canalizare, n-a scăpat. De altfel, ăsta a fost şi sloganul sub care a câştigat cel de-al doilea mandat: „Vă promit că nu vă bag canalizare”! Ce frumoasă e viaţa la ţară! Tradiţii, obiceiuri, aer curat şi fântâni... fântâni... cât vezi cu ochii!

Însă, de departe, recolta cea mai substanţială care a sosit odată cu această toamnă în satul în care m-am refugiat de spaima capitalei este... bordura. Bordura de la capitală, extinsă la nivel naţional. Adică am fugit de... ptiu! Doamne fereşte!... şi-am dat ochii cu tătânesu’. Pe scurt, în satul în care locuiesc, în loc să dau ochii cu veşnicia de care mă asigurase Lucian Blaga şi la care mă-ndemna prietenul meu de departe, a sosit potopul. Sub forma unei şlehte de nătărăi, şi sub supravegherea a din ce în ce mai mulţi şi mai nesimţiţi şefi.

Ei bine, această „elită” a infrastructurii neaoşe de Partid şi de Stat a izbutit performanţa greu de închipuit, de a ruina însăşi ruina satului săsesc de odinioară. Venirea bordurilor în molcomul sat transilvan a prilejuit atât de multe schimbări de ritm, noi şi spectaculoase implementări în tradiţia şi biografia locală, încât s-a deschis chiar şi o pensiune cu profil şi nume spaniol („Zaragoza”), în aşteptarea celor plecaţi prin ţări străine, astfel încât revenirea să le fie lină, cu cât mai puţine nostalgii iberice, iar obicieiurile mereu la îndemână, aşa cum le-au lăsat, şi le-au primit din strămoşi în pofida inerentelor schimbări. De exemplu, furatul. Până acum, localnicii erau deprinşi cu furatul de pe câmp, din pădure sau de prin curţi.

Ei bine, şoferii paraşutaţi pe utilajele din „operaţiunea bordura” la nivel naţional, au deschis satului transilvan noi şi nebănuite orizonturi spre policrome cârdăşii. Bunăoară, statul şi furatul. Un paradox. Aproape un oximoron. Cu cât se stă mai mult pe marginea drumului de Partid şi de Stat, cu atât creşte consumul de motorină, iar preocupările şi resursele localnicilor capătă dimensiuni ce concurează de departe rezervele naţional-strategice situate în apropiere. S-au constatat chiar şi unele semnificative modificări de destin. Mulţi au fost nevoiţi pur şi simplu să renunţe la servici! Ca şuţi de motorină (fie şi adjuncţi) ies în avantaj!

Şi pe urmă, oricum stai, fiindcă nu mai ai unde să te duci. Barem nu stai degeaba! Unde să pleci când totul e o groapă? Din curţi nu mai poţi ieşi, în case nu mai poţi intra. Nici să vrea cineva, nu mai poate să ne ia Tradiţia. Şi pe urmă unde şi cum să o ducă? Stau suspendat pe bordura drumului naţional ca pe Insula Şerpilor şi n-am nici o scăpare. Sunt la ţară, adică la izvoare, la rădăcini, la esenţe, şi îl aştept pe prietenul meu de departe, să căutăm împreună România profundă, să apărăm religia, familia, comunitatea mică, tradiţiile, mă rog ştie el, şi când o veni o să-mi spună mai în amănunt. Deocamdată însă, singurul lucru profund de care m-am „împiedicat” e groapa din faţa mea. Groapa imensă a unui sat întreg fără nici o legătură cu lumea. Nici cu trecutul, nici cu prezentul, nici cu viitorul. În faţă hău. În spate hău. La stânga beznă. La dreapta îţi bagi degetele-n ochi. Nu poţi sta, nu poţi pleca. Nu ştiu de ce, singurele stihuri care-mi revin în minte, obsedant, sunt cele din „De profundis” a lui Topârceanu: „Profane mâini mi-au răsfoit,/ La Iaşi, arhiva./ Revistele m-au prohodit,/ Amicii mi-au mâncat coliva./ Mă pipăi, stau nedumerit./ Mă trag de păr, simt că mă doare.../ Nu, n-am murit!/ Vă dau cuvântul de onoare”.

Ia stai! Dar dacă ăştia cu bordurile sapă de fapt ca să ne bage noaptea, pe şest, când noi nu suntem atenţi, metrou comunal, dacă tot nu le-a mers cu canalizarea? Ar fi ceva! A venit toamna... Ce frumos e la ţară, toamna! Tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, rod bogat, miros reavăn de pământ, aer curat, culesul viei, snoave, oameni care îţi dau bineţe, şcolari sfioşi şi mândri de clasa lor, gospodari cu frica lui Dumnezeu, frunze îngălbenite, ceapă-n frânghii împletite, fermieri, meştuşuguri vechi, saci de cartofi, apă de izvor, idilă, şipot, foşnet, ştergar, caval, rânduială, ulcior, basm, războaie de ţesut, stors... tors... fus... fâsss... În cele din urmă adorm cu gândul la prietenul meu de departe. Cu obrazul turtit pe bordura naţională a satului transilvan, visez cum printre uluci, Titi, îmbrăcat în uniformă Bancorex, îmi spune rânjind: „Urmează staţia Timpuri Noi! Atenţie se-nchid uşile!”.

Răzvan Ionescu

Fotografiile postate reflectă (destul de palid ce-i drept) efervescenţa plină de inventivitate a lucrătorilor de pe drumul naţional de coşmar dintre Braşov - Ghimbav - Codlea - Făgăraş, întrecută totuşi de anvergura proiectului ce scoate la iveală idioţenia dantelată a unor borduri perfect inutile care când îngustează drumul, când îl lărgesc cu câţiva centimetri, după o logică adâncă şi absconsă, pregătind cu îndemânare tâmpă de cioclu teribilele accidente din viitorul apropiat.

UPDATE 12 noiembrie 2008: Realitatea Tv a difuzat un reportaj despre primele 50 de accidente de pe această şosea a proiectului ucigaş "bordura naţională". Vezi aici: http://www.ziua.ro/news.php?data=2008-11-12&id=15891