Am avut privilegiul să o cunosc cu câteva zile în urmă, cu prilejul unui colocviu internaţional alături de alte prestigioase personalităţi ale patristicii europene, cărora nădăjduiesc să le pot dedica prin timp câteva rânduri, vai! – pe cât de puţin iscusite, pe atât de mult subiective. Dintre toţi, Monique Alexandre reprezintă profesorul „par excellence”, dar un profesor cu o atitudine intelectuală şi înfăţişare sufletească absolut atipice faţă de portretul sever, posac, oarecum plictisit şi în genere cam antipatic pe care îl confecţionăm dascălului venerabil în imaginaţia noastră bântuită de tot felul de fantasme şi prejudecăţi diurne. Monique Alexandre s-a născut în urmă cu 76 de ani la Marsilia, cel mai mare port francez şi cel de-al doilea oraş din Hexagon care, potrivit tradiţiei, a primit cuvântul creştin al Evangheliei lui Hristos prin intermediul lui Lazăr, al Martei şi al Mariei, cei trei fraţi, prieteni ai Mântuitorului. Tot aici, la Marsilia, în veacul al IV-lea, avea să poposească şi Sfântul Ioan Casian, călugăr originar din Dobrogea şi organizator al monahismului apusean din Galia şi Spania. Fostă elevă la Ecole Normale Supérieure, Monique Alexandre a urmat secţia de limbi clasice de la Sorbona, devenind apoi, prin timp şi neobosită trudă senină, nu numai profesoară emerită de patristică greacă şi literatură iudeo-elenestică la aceeaşi reputată universitate pariziană, dar şi una din cele mai apreciate specialiste în Filon din Alexandria, Grigore de Nyssa şi Septuaginta. O viaţă de om dedicată studiului aprofundat şi minuţios al Scripturii şi patristicii, timp în care nu a înţeles să trateze cu indiferenţă niciun gen al literaturii creştine vechi, de la epistolă la tratat, de la omilie la biografie sau poezie. Îţi vorbeşte cu acelaşi entuziasm copilăros despre rolul creştinilor de „suflet al lumii”, cum sunt aceştia numiţi în „Epistola către Diognet”, ca şi despre primele imne liturgice precum „Lumină Lină” ori splendidele poeme din „Pedagogul” lui Clement Alexandrinul sau „Banchetul” lui Metodiu de Olimp. Cei preocupaţi de scrierile Părinţilor Bisericii au avut prilejul de a-i citi câteva studii traduse în limba română, reunite în volumul intitulat „Sabia de foc şi heruvimii”( Ed. Anastasia, 2003). Pentru Colocviul Internaţional „Patristică şi ecumenism” desfăşurat în 17-19 octombrie a.c. la Facultatea de Teologie „Sf. Apostol Andrei” din Constanţa, Monique Alexandre a trebuit să susţină o comunicare de 30-40 de minute. Pentru aceste cateva minute, a petrecut trei luni de vară în bibliotecă. Trei luni de citit, de conspectat, de adnotat, de redactat. Au ieşit la iveală aproape o sută de pagini scrise de mână mărunt şi ordonat, parcă în scriptoriu, cu o migală de monah caligraf, cu zeci de note precise şi trimiteri exacte, împărţite pe teme şi capitole. O carte. Evident, în austeritatea (dealtfel perfect antipatică) cu care trebuie alcătuit programul unei asemenea întâlniri şi dezbateri de calibru, timpul care îţi e rezervat se respectă întotdeauna cu stricteţe mai cu seamă din preţuirea datorată timpului celorlalţi. Văzând teancul de hârtii din faţa venerabilei profesoare, sunt sigur că nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să dea nici cel mai mic semn de nelinişte în cazul în care timpul ar fi fost depăşit. Monique Alexandre a ştiut însă cu eleganţă aristocratică, naturaleţe, umor şi mai cu seamă modestie, să rezume, să treacă peste pasaje consistente, să expedieze în câteva secunde, ore întregi, or cine ştie? - poate chiar zile de studiu şi trudă, astfel încât să nu tulbure cu nimic timpul rămas celorlalţi. A ştiut încă de la început că aşa se vor desfăşura lucrurile. De când a umplut minuţios prima foaie albă de hârtie în liniştea bibliotecii. Experienţa ei de zeci, poate sute de astfel de întâlniri şi dezbateri ar fi putut-o determina să scrie şi să lucreze doar atâta cât ar fi fost necesar. Pasiunea, probitatea, cinstea intelectuală, dar mai cu seamă prospeţimea nealterată a dorinţei de a cunoaşte şi a duce lucrurile până la capăt, au făcut-o să ne dăruiască cu generozitate mult mai mult decât 40 de minute. O viaţă. Un fel de a fi profesor. Un alt fel de a fi profesor. Cu un permanent zâmbet de copil atent şi curios la tot ce se întâmplă în jur, descoperind cu fervoare inepuizabilul miracol al lumii. Fără nici cea mai mică umbră de plictis. Ascultând cu interes fiecare intervenţie, fiecare întrebare, fiecare răspuns. Expunându-şi un punct de vedere contrariu fără patimă, fără nici cea mai mică ironie sau semn de iritare. Niciodată până la Monique Alexandre nu am mai auzit pe cineva să spună că are un alt punct de vedere cu atâta seninătate şi cinste, arătând în acelaşi timp pe chip o deloc prefăcută umbră de îngrijorare. Fiindcă faptul de a avea o altă părere, diferită de a celorlalţi, nu este pentru ea un prilej de controversă, ori de superioară suficienţă, ci mai cu seamă un motiv de meditaţie. Măcar o clipă, o fracţiune de secundă să te întrebi dacă nu cumva tu eşti cel care se află în eroare.
Monique Alexandre calcă apăsat, cu paşi mărunţi şi de neînduplecat. Mersul îi e ca şi scrisul. Mărunt şi limpede. De copil bucuros că ştie nu numai să meargă, dar şi încotro să se îndrepte. Nimic nu o sperie. Nimic nu o tulbură. Nimic nu o întoarce din drum. Pentru că mereu are de ajuns undeva. Când cunoşti o personalitate de asemenea altitudine, fără să vrei păstrezi în memorie un detaliu, un fleac, un amănunt poate nesemnificativ pentru ceilalţi, o imagine pe care nu ţi-o poţi alunga cu nici un chip din minte şi pe care o vei păstra toată viaţa. Într-una din după-amieze am observat abia într-un târziu, când deja trebuia să începem sesiunea de după-amiază a comunicărilor, că de fapt o uitasem la hotel atunci când am plecat cu toţii spre universitate. N-am băgat de seamă că nu e cu noi. M-am precipitat spre ieşire cu gândul să mă urc în maşină şi s-o recuperez cât mai rapid. Nu a mai fost nevoie. Am zărit-o de departe, venind cu paşii ei mărunţi şi apăsaţi, grăbită, agitând sacoşa voluminoasă, parcă mereu doldora de cărţi şi pagini scrise sau nescrise încă, ţinând astfel la distanţă, cu o surprinzătoare îndemânare, droaia de câini aciuiţi prin campusul universităţii. La fel de senină, fără nici o umbră de încruntare, doar cu răsuflarea discret precipitată, Monique Alexandre venea cu aerul cât se poate de firesc al celei care schimbase fără nici un fel de ifose Sorbona cu locul exilului de altădată al lui Ovidiu, de dragul scrierilor Sfinţilor Părinţi şi al unor noi întâlniri cu prieteni ai patristicii, mai tineri ori la fel de venerabili, risipiţi prin lume. Şi încă de dragul cuiva. Al lui Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian plecat din aceste locuri şi ajuns în Marsilia de baştină a profesoarei emerite de la Sorbona. Emerita se întâlnea astfel cu locul de baştină al eremitului. Pentru cine ştie ce înseamnă o incursiune la peştera dobrogeană a celui care a purtat cu sine asprimea ascezei orientale, întemeind comunităţile monastice din Galia ori Spania, incursiunea unor oameni trecuţi de anii sprinţari ai tinereţii, constituie motiv de îngrijorare. Priveam aproape uluit uşurinţa cu care coboară şi urcă pantele abrupte, având cu toţii aerul unor şcolari, deopotrivă volubili şi pioşi, la gândul că vor ajunge curând în locurile de taină şi rugăciune ale eremiţilor de odinioară. Şi mi-am adus aminte de o apoftegmă a Avvei Arsenie din Pateric, pe care Monique Alexandre o evocă adesea cu misteriosul ei zâmbet de copil: „Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun bun început”. De fapt, aici cred că se află secretul. Începutul bun. Mereu începutul. Iarăşi şi iarăşi şi iarăşi de la început. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. Ca şi cum totul e încă de descoperit. Cu aceeaşi bucurie. Cu aceaşi prospeţime. Ca la Facerea lumii. Pe la începutul anilor ’90, când Universitatea Bucureşti i-a conferit Părintelui Dumitru Stăniloae titlul de Doctor Honoris Causa, nu numai pentru meritele sale incontestabile dar şi ca semn al rearticulării raporturilor fireşti între teologie şi cultură, între Biserică şi spaţiul academic universitar, Părintele a mărturisit, spre stupoarea multora, în micul său discurs de mulţumire că, ajuns la vârsta de 90 de ani, după traducerea monumentalei sale „Filocalii”, după atâtea şi atâtea cărţi, articole şi studii, după atâtea şi atâtea ore de curs şi liturghii slujite (căci ce teologie mai adâncă poate fi decât să-l ţii în palmele tale de tină pe însuşi Hristos?), socoteşte a se afla abia la începutul teologiei! Monique Alexandre nu este preot, dar a practicat studiul patristicii ca pe un ceremonial liturgic, într-o universitate laică aparţinând unei societăţi academice ferm separate de Biserică, cu acelaşi chip senin cu care asistă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Până şi în ultimele clipe petrecute pe aeroport înainte de plecare, împreună cu Ysabel De Andia (despre care voi scrie cu siguranţă cât de curând), tot despre Epistolele lui Ambrozie ori puterea politicului care a pecetluit sfârşitul Sfântului Maxim Mărturisitorul vorbeam. După ce ne-am despărţit, le-am urmărit cu privirea până cand au intrat pe drumul către cala avionului. După gesturi şi expresie era limpede că tot despre asta vorbeau în continuare. Chiar şi în timpul controlului corporal anti-tero. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Cu aceeaşi bucurie. Cu aceeaşi neobosită candoare de copil. Şi cu atâtea şi atâtea pagini albe, încă nescrise. Mereu de la început. Iarăşi şi iarăşi de la început. Şi-atunci? Cum să nu te îndrăgosteşti?
Spre Peştera Sfântului Ioan Casian
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu