LA ÎNTÂLNIRILE DE PESTE VEAC ALE PESCARILOR DE OAMENI

“Au prezentul nu ni-i mare?”
(M. Eminescu, Scrisoarea a III-a)

„Unde locuieşti?”, aşa l-a întrebat pe Hristos, Andrei (andros-bărbat) cel din Betsaida Galileii, fiu al lui Ionà şi ucenic al lui Ioan Botezătorul. „Vino şi vezi” – i-a răspuns Mântuitorul (Ioan 1, 39). Şi tânărul pescar l-a urmat, atras în mreaja tainică a acelui „străin” care tocmai se botezase în apa Iordanului şi care îl va face, aşa cum a promis, „pescar de oameni”(Matei 4, 19). A fost martor la alegerea celorlalţi apostoli. A lăcrimat la vestea uciderii primului său învăţător duhovnicesc, Ioan Botezătorul. S-a întristat la Cina cea de Taină. A fost adânc îndurerat când Iisus Hristos a fost trădat. La judecata Mântuitorului era afară, în curtea pretoriului, împreună cu Ioan. A stat lângă Crucea de pe Golgota. A plâns la punerea în mormânt. Iar în seara de după dimineţa Învierii s-a numărat printre cei în mijlocul cărora s-a arătat Mântuitorul spunându-le „Pace vouă!” (Ioan 20, 19). Acea bucurie a Învierii avea să o împărtăşească pretutindeni, iar Înălţarea Domnului îi va desluşi puterea de neânţeles a mrejei ce l-a cuprins, atunci, la început, făcându-i-o acum pe înţeles. „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi...”(Coloseni 1,26). Mai târziu, prin tragere la sorţi, tânărului pescar din Betsaida Galileii i-a fost rânduită spre propovăduirea Cuvântului, o provincie mai puţin cunoscută în antichitate, Scytia Minor, ţinutul Dobrogei de azi. O tradiţie pioasă aminteşte de un sălaş al Sfântului Apostol Andrei dintr-o peşteră de pe Valea Casimcei, apoi la grotele de la Murfatlar (Basarabi), unde se află faimoasele biserici rupestre, iar colindele ce se cântă în luna lui decembrie (luna lui „Andrea” sau „Undrea”) îl zugrăvesc ca pe acela care anunţă oamenilor darul cerului, pruncul Iisus:

„Spune, spune Moş Andrei,
Cel cu crucea cea de tei,
Cine-i, cine-i Moş Crăciun,
Moş Crăciun, cel mai bătrân?

Moş Crăciun e tatăl vostru,
E şi Dumnezeu nostru.
El a făcut şi pe pom
Şi pe capră şi pe om

....................................

Ţa, ţa, ţa, Căpriţă ţa,
Trece-mă şi Dunărea.
Ca să afle Dacia
Că s-a născut Mesia..."

Tânărul pescar de odinioară, prins în mreaja Tainei lui Hristos la apa Iordanului, ajuns el însuşi după o vreme pescar de oameni în ţinuturi de legendă, va trece Dunărea în aceste zile ale sfârşitului de an 2008, ca să-şi afle răgaz la tâmpla celui ce i-a purtat numele îngeresc prin vremi, adăugându-l el însuşi jertfă pe scaunul vechii Mitropolii de Transilvania: Andrei Şaguna.
Pornind aşadar din cel mai cunoscut sălaş al său, Peştera Sfântului Apostol Andrei de lângă localitatea dobrogeană Ion Corvin, purtat de preoţi şi monahi, în fruntea cărora se va afla Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, Andrei Apostolul va lua calea tocmai dincolo de munţi, în ţinutul Transilvaniei spre a se întâlni cu Andrei Mitropolitul, la două veacuri de la naşterea acestuia, ca semn al unităţii de credinţă şi de neam, întru neuitarea idealului de unitate naţională împlinit într-un 1 decembrie 1918. Pe calea ce leagă ţinuturile dintre marea cea mare şi munţii ce ne-au fost odată amară piatră de hotar, Andrei Apostolul va fi însoţit de osemintele nestricăcioase a doi mari creştini, Sfinţii Mucenici Epictet Preotul şi Astion Monahul, descoperite la începutul acestui veac pe şantierul arheologic al Cetăţii Halmyris, între Murighiol şi Dunavăţ.

În acele părţi ale Dobrogei, undeva pe la anii 298-303, ori poate mai curând, în vremea persecuţiilor împăratului Diocleţian, cei doi au pătimit şi în cele din urmă au primit moarte martirică. Cea mai veche colecţie de acte martirice, „Acta Sanctorum”, iniţiată de un iezuit olandez (Jean Bolland), descrie suferinţele lor în amănunt. Aşadar, începătorul creştinismului autohton însoţit de începătorii martiriului creştin din ţinuturile de la margine de mare ale Dobrogei, vin în aceste zile în zidirile creştine de dincolo de munţi ce poartă în vecie pecetea Mitropolitului Andrei, la rându-i un începător.

„Începător a toate”, aşa i s-a spus lui Andrei Şaguna. Ani după ani, secole de-a rândul, ca într-un coşmar ce părea că nu are sfârşit, Transilvania a rezistat tuturor prigonirilor şi încercărilor care i-au pus în cumpănă limba şi credinţa. Şi-atunci când totul era pierdut, când sfârşitul părea să se apropie inexorabil, atunci s-a ivit Şaguna. Mitropolitul Andrei un om la răscruce de vremi, asemeni celui al cărui nume sfânt i-a fost dat la călugărie, Andrei Apostolul, venit şi el la răscrucea timpului, când Vechea Lege se sfârşea în începutul Legii Celei Noi. Mitropolitul a ştiut să reaprindă flacăra nădejdii în sufletul celor care la ei acasă erau trataţi asemeni unor străini lipsiţi de drepturi. Când ardelenii l-au avut pe Horea şi ai săi, li s-a înăbuşit izvorul, iar dacă l-au avut pe Iancu l-au silit la ani îndelungaţi de însingurare, cântând pribeag din fluier. Până aproape de pierderea minţilor. Până la nebunie. Până la dispariţie. Dar a venit Şaguna. În urma sa aveau să răsară şcoli, gimnazii, facultăţi, tipografii, publicaţii, cărţi în limba română, abecedare, manuale de teologie, o nouă catedrală la Sibiu. Biserica însăşi avea să se organizează după un statut alcătuit de el, statut ce-avea să intre în istorie. „Unde locuieşti?”, poate că-l va întreba Mitropolitul pe Apostolul sosit acum din depărtări. „Peste tot acolo unde Hristos rămâne viu în inimile celor care n-au ostenit să creadă-n Înviere”, îi va răspunde cel dintâi chemat a fi pescar de oameni. „Iar Taina mrejei începuturilor se află acolo, în adâncimile de necuprins, izvodite de Cel al cărui Duh şi-a-ntins odinioară aripile de păzitor deasupra apelor...”.

Şi totuşi, la întâlnirile de peste veac ale pescarilor de oameni, astăzi, când Andrei Apostolul şi Andrei Mitropolitul se vor lăsa cuprinşi de îmbrăţişarea liturgică a veşnicului acum în cetatea creştină de la poalele Tâmpei, loc de ctitorie al primei şcoli în limba română şi locul unde, dacă-ţi laşi pleoapele să cadă, mai poţi încă afla, cu ochii minţii, urmele paşilor lui Anton Pann, cântăreţul veşnic sărac şi îndrăgostit de la biserica Sfântul Nicolae din Şchei, astăzi aşadar, privind cu sfială printre genele abia întredeschise temător, înspre lumea pe care laolaltă o alcătuim, nu se poate să nu simţi nevoia să scrâşneşti, dureros, oricât ai vrea să uiţi, laolaltă cu Eminescu, cel ce-a văzut odinioară în Şaguna, omul politic până-n tălpi:

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...”

Răzvan Ionescu

Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului