15 noiembrie 2008

DOUĂZECIŞIUNU


Lui Dănuţ Iacob şi tuturor celorlalţi, ştiuţi ori neştiuţi, dintr-o zi de 15 noiembrie 1987


Doăzecişiunu. Atâţia au trecut. Douăzecişiunu de ani. Ştiu. Ţi-e silă. Ai obosit. Ţi-e lehamite. Stai sprijinit cu mâinile de marginea chiuvetei şi te uiţi la tine cel din oglindă. Cel de acum. Te uiţi şi nu te recunoşti. Douăzecişiunu de ani. Îţi vine să strigi că a intrat cineva străin în casă. Aşa cum a făcut-o maică-ta, atunci când te-ai întors după două săptămâni de anchete şi bătăi la Rahova. Ţi-e gura amară şi mai bine ţii ochii închişi. Ai patruzeci de ani şi e sâmbătă. Pe speteaza scaunului din sufragerie te-aşteaptă pregătite, costumul cel bun, cravata şi o cămaşă albă. Te duci iarăşi la vreun simpozion, ca să îţi aduci aminte. Al 18-lea. De la revoluţie încoace, anul şi simpozionul. Amintiri. Dureri. Lacrimi. Să nu uităm. De parcă tu ai avea cum să uiţi. De parcă vreunul dintre voi... De afară se-aude un scrâşnet prelung de cauciucuri. Tresari. Au venit să te ia? Ochii se deschid brusc. Lumina îţi plezneşte irisul. Nu. Nu a venit nimeni să te ia. Pleoapele se prăbuşesc la loc obosite. Douăzecişiunu. Atâţia au trecut. Numeri. Unu... doi... trei... patru... cinci... scrâşnetele de cauciuc se repetă. Nu mai tresari. Sunt doar nişte şmecheri care se joacă, întrecându-se cu maşinile lor de fiţe. Şase... şapte... Atunci nu mai aveai în buznar decât şapte ţigări, şase lei, iar în casă nimic de mâncare. „Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi”. Nimic afară de o fată frumoasă pe care o cheamă Corina. Atunci aveai 19 ani şi era dumincă. Era tot dimineaţa ca acum. Era tot noiembrie ca acum. Era o zi de noiembrie ca o fată frumoasă. Era cald în noiembrie, iar tu îţi găsiseşi fata ta frumoasă din octombrie. Trei silabe. Co-ri-na. Te-ai căsătorit. Cât timp a trecut din octombrie? Cine mai ştie? Câteva săptămâni. Câteva zile. Câteva ore. Câţiva ani. Douăzecişiunu. Atunci aveai 19 ani şi trebuia să votezi pentru prima oară. Nu era nici o scofală. Se ştia dinainte cine e alesul. Peste două săptămâni ai s-o faci iar. Acum îl votezi uninominal pe băiatul securistului care te bătea temeinic atunci. „La bicicletă”, atârnat de pereţii uzi. „La bicicletă”. O procedură terapeutică fireşte, la fel ca în staţiunile balneo-climaterice. Doar că „bicicleta” n-avea roţi. Securistul în schimb avea două mâini. Şi două picioare. Doi şi cu doi fac patru. Cu ele azi îşi plimbă nepotul. Ce mai contează? Douăzecişiunu. De douăzecişiunu de ani se ştie cine e alesul. Alesul care-şi plimbă nepotul. Dar tu, la urma urmei atunci, o aleseşi pe ea. Douăzecişiunu. Atâţia au trecut. Douăzecişiunu de ani. Doi şi unu. Doi şi cu unu. Doi şi cu unu fac trei. Trei silabe. Co-ri-na. Aprinzi o ţigară. „Tutunul dăunează grav sănătăţii”. Ţi-au mai rămas şase. Şase-şase, poartă-n casă. Gardianul cu care ai jucat table toată noaptea. Ziceai că-i o joacă. N-a fost. Au fost şase luni cu suspendare. Alţii au luat trei ani. Sau şase ani. Sau şase ore de bătaie. Sau patru. Patru... unu... şase. 416. Eşti un număr de înregistrare. Durere, foame, bătaie, leşin. Zgomotul sec cu care se deschide şi se-nchide vizeta. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, eşti mort”. Nu. Nu l-ai uitat. Prin urmare, nu eşti mort. Au trecut douăzecişiunu de ani. Aproape cât toată viaţa lui Corneluş. Nici pe el nu l-ai uitat. Cornel Pavel Vulpe. Născut în 1969. Mort în 1994. De cancer. Fulgerător. Un cancer galopant. Avea 25 de ani. N-a vrut să spună niciodată ce i-a făcut lui, securistul la anchetă. Securistul care azi îşi plimbă nepotul.

Douăzecişiunu de ani. Atunci ţi-ai împletit degetele de la mâini ca la „scara măgarului” şi Corneluş s-a suit pe palmele tale, să ia din poarta uzinei steagurile cu tricolor. Steagurile de la poarta unu. Poarta unu, şase-şase, poartă-n casă. Din când în când te trezeşti că iei de prin parcuri o mână de nisip. Îl apeşi în palmă. Adânc. Aşa, ca să mai simţi încă odată tălpile de atunci, cum îţi frig palmele acum. „Dacă ai uitat o singură dată... eşti mort”. Nu. Nu eşti mort. Câte steaguri au fost? „Vedeam cum apar oamenii în balcoane şi ne aplaudau. Pot să jur cu mâna pe inimă, că aveau flori în mâini”. Poate. Ori poate că ţi s-a părut. Unu... două... trei... patru... cinci... şase... cine mai ştie? Unu l-a lovit în frunte pe Calancea. Un steag. Unul singur. A curs puţin sânge. Nu. Nu era un steag roşu. Era steagul tricolor de la Steagul Roşu. Pe primarul roşu de atunci, l-a lovit steagul tricolor de la Steagul Roşu şi i-a curs sânge roşu. Şi fiindcă i-a curs sânge roşu, s-a căcat pe el de frică. Douăzecişiunu. Douăzecişiunu de ani. La Steagu, s-au terminat steagurile. Le-ai luat tu atunci pe toate, ca să le poarte ei pe piept acum şi să te plimbe din patru în patru ani, gratis, cu autobuzul. Roman S.A. În staţii şi în rest te plimbă cu vorba. Cât despre sânge, nu le mai curge de nici o culoare. Nici dacă-i tai. Ori dacă-i dai cu capul de bordură. E tot a lor. Doar a lor. Şi pe tine te-au dat atunci cu capul de fiecare bornă, din kilometru în kilometru, ca să nu mai fugi niciodată acasă din domiciliul forţat. Sau să cânţi „Deşteaptă-te române”. Fiindcă atunci borna nu era a lor. Era a întregului popor. „Deşteaptă-te române”! Ce voce avea Iosif! El a cântat primul, acolo, în dreptul spitalului judeţean, „Deşteaptă-te române”. Cu tot sufletul. Eraţi câteva sute şi cu toţii foarte emoţionaţi. V-aţi luat după el. După el, după Iosif Farcaş. Abia mai târziu, peste câţiva ani, avea să apară Marko Belo. Cel mai bine plătit scriitor de poveşti pentru copii din România! De-atunci „Deşteaptă-te române” a rămas constant doar la şase. Şase la sută. Până vine apa caldă sută la sută la tine la şase, laşi stropii reci să te biciuie, aşa ca la Rahova, când te trezea din leşin la anchetă securistul care azi îşi plimbă nepotul.

Numeri. De la unu până la douăzecişiunu. Sau până la cinşpe. De ce a fost nevoie de voi în 15 noiembrie 1987? Ca să vadă pentru prima oară Marian Ricu, forjorul de la I.U.S., ananas? Sau ca să vedeţi voi pâinea aia mare şi coaptă de sub candelabrul din primărie? Pentru portocale, banane şi pepsi? Şi de ce tocmai tu? Fiindcă aşa a fost să fie de la Dumnezeu. Să fii tu. Ca să mă vindec de frică eu. Iar crucea asta trebuie s-o ducem cumva până la capăt. „În felul ăsta am învăţat să cunosc oameni” – spune Corina. Trei silabe. Co-ri-na. Au rămas de-atunci silabele tale. Te-mbraci tiptil, pe întuneric, ca să n-o trezeşti şi, ca acum douăzecişiunu de ani, cobori să iei pâine. Şase. Şase etaje. Şase etaje, douăzecişiunu de ani şi o singură pâine. Pe stradă priveşti oameni. Oamenii pe care Corina a învăţat să-i cunoască. Pe unii îi cunoşti şi tu. Pe alţii nu. Unii, deşi te cunosc, nu-şi mai aduc aminte. Tu în schimb, îi ţii minte pe toţi. Pentru că tu eşti 416. „Dacă ai uitat o singură dată numărul ăsta, eşti mort”. Pe mine nu mă cunoşti. Eu însă te ţin minte. Şi îţi mulţumesc. Fiindcă nu îmi (mai) e frică. Ştiu, ai să spui că eu sunt unu. Dar poate că mai sunt şi alţi de unu. Tu eşti cât 416. Au trecut douăzecişiunu de ani, iar tu, 416, ai o singură problemă. Eşti abia la început. Să ţii minte! Findcă şi eu te ţin minte! Să nu-ţi fie nici silă, nici lehamite! Cu fiecare dimineaţă în care te scoli şi cobori să iei pâine, să ţii minte că eşti abia la început. Şase etaje, douăzecişiunu de ani, un steag şi o singură pâine.

Răzvan Ionescu

6 comentarii:

Anonim spunea...

Cel mai bun text din blogosfera 2008! Si nu ma gandesc numai la stil. Felicitari!

Răzvan Ionescu spunea...

Vă mulţumesc pentru aprecieri cu o oarecare strângere de inimă. Pentru că aprecierile li se cuvin în primul rând lor, celor de atunci, din 15 noiembrie 1987. Ori noi,prin ceea ce suntem astăzi, nu numai că le răspundem cu uitarea sau cu indiferenţa, dar le arătăm faţa hidoasă a acestei societăţi din care fiecare facem parte...Îi putem privi în ochi pe cei din Braşovul lui 15 noiembrie? La întrebarea asta nu trebuie să lăsăm capul în jos. Nu. Trebuie doar să-i facem pe ei să nu îşi simtă înşelată istoria de istoria noastră. Ca să putem să ne ridicăm împreună. Dezamăgirea şi lehamitea sunt cele mai parşive şi mai eficiente arme înpotriva celor care au îndrăznit să-şi afirme identitatea. Vă recomand să citiţi "Raportul Tismăneanu" şi să vedeţi ce anume şi cum se spune despre 15 noiembrie.

Anonim spunea...

Va referiti la prezentarea stranie, in raport, a cauzelor revoltei? La faptul ca totul a pornit de la nemultumiri salariale si ca 'Jos dictatura' s-a strigat abia in fata Judetenei de Partid?

In 1987 eram foarte mic, imi amintesc doar de infrigurarea cu care ai mei ascultau Europa libera...dupa cateva zile. Imi aduc insa mai bine aminte de manifestatia colosala anticomunista de la 15 noiembrie 199o, la care am fost cu tata. Cred ca a fost cea mai autentica comemorare a spirituui revoltei de la Brasov. Din pacate insa si atunci tzara motaia turcita.

Răzvan Ionescu spunea...

Da, exact la asta mă refer. Cât despre turcire e drept că avem oarecare talent... Mă-ntreb doar care ar fi dinamica cromatică a turcirii din '90 şi până azi? De la monocrom înspre policrom, sau de la monocrom la toţi o apă şi-un pământ? Conu' Alecu Paleologu obişnuia să spună deseori că ceea ne caracterizează este "voioşia"!

Părintele Cristian spunea...

Să ştiţi că e cel mai frumos text care s-a scris pentru 15 noiembrie! Dacă mi-aţi îngădui eu l-aş mai populariza şi pe alte bloguri, să-l citească cât mai multă lume!

Să vă binecuvinteze Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului laolaltă cu toţi cei dragi! Zile de post cu rodnicie înspre Bethleem-ul Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos!

Răzvan Ionescu spunea...

Părinte, vă mulţumesc pentru statornicie şi rugăciune! Îmi face bine neuitarea dumneavoastră. Textul ăsta l-am scris mai ales pentru Braşov şi cum bine ştiţi l-am publicat în Gazeta de Transilvania. Astăzi am primit câteva telefoane de la prietenii de acolo care mi-au spus că textul a fost citit şi la televiziunile locale. Eu zic că este de ajuns. Dacă va fi citit şi aici pe blog, cu atât mai bine. Există riscul ca un eventual demers al dvs. să fie interpretat şi taxat altfel. Primiţi vă rog urările mele de bine şi de spor duhovnicesc pentru întreaga familie. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne-om vedea nădăjduiesc, cât de curând şi-om zăbovi mai pe-ndelete.