FEMEIA DE LA SUCEVIŢA

Biserica Mănăstirii Suceviţa

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. […] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: “Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facere 2, 18-23)

Mare trebuie să fi fost mirarea pe care o va fi simţit întâiul om, buimăcit de somn, trezit intempestiv faţă în faţă cu acea arătare minunată, semn de netăgăduit al iubirii lui Dumnezeu către el. Această uimire ne mai poticneşte şi astăzi mersul către eternitate, în ciuda faptului că de atunci a trecut ceva vreme. Scoţând lumea din netocmire, Creatorul a văzut cu fiecare din actele sale că e bine. Textul grecesc al istoriei biblice spune kalon (frumos) şi nu agathon (bun), iar pe de altă parte cuvântul evreiesc folosit pentru această ipostază înseamnă şi bine şi frumos. Aşadar, cu fiecare zi a scoaterii sale din netocmire, toate erau pe pământ bune şi frumoase. Singurătatea omului însă, a fost cel dintâi lucru care nu a mai fost nici bun şi nici frumos. Cu alte cuvinte, mai întâi de toate, femeia a reprezentat o reintrare în armonia universală a iubirii originare care a dus la creaţia lumii, o reintrare în ordinea iniţială a frumuseţii şi binelui. Frumuseţea este pentru femeie un dar şi un dat ontologic. Sara, soţia lui Avraam era femeie frumoasă la chip (Facere 12,11), şi de frica egiptenilor Avraam o va prezenta drept sora sa; Rebeca, nepoata lui Avraam, era la rându-i frumoasă la chip (Facere24,16); cea mai mică dintre fetele lui Laban – Rahila – era chipeşă la statură şi tare frumoasă la faţă (Facere 29,17); moabiteanca Rut era harnică, modestă la fire şi plăcută la înfăţişare (Cartea Rut) Abigail, femeia lui Nabal, era foarte deşteaptă şi frumoasă la chip (I Regi 25,3); Estera era mândră la înfăţişare şi frumoasă la chip (Estera2,7) ; Iudita, văduva lui Manase era frumoasă la stat şi fermecătoare la chip (Cartea Iuditei 8,7). Ea îşi va folosi frumuseţea şi înţelepciunea pentru a-şi salva poporul de prigonirea şi asuprirea asirienilor. Susana, femeia lui Ioachim din Babilon, era frumoasă foarte şi cu frica lui Dumnezeu (Istoria Susanei 1,2). Ea este poate una din cele mai dramatice şi tulburătoare dovezi de virtute împinsă pană în pragul sacrificiului de sine.

Noul Testament aduce prin Maica Domnului însăşi frumuseţea lumii, o frumuseţe restaurată prin Cel pe care îl poartă în pântecele său. “Singur numele Născătoarei (Theotokos), Maica Domnului cuprinde în sine întreaga taină a iconomiei mântuirii”, spune Sfântul Ioan Damaschin. Sfinţii Părinţi fac o analogie între Eva, Maria şi Biserică. Maria este Femeia duşman al Şarpelui, fecioara ce întruchipează sfinţenia umană, noua Evă-Viaţă care salvează şi apără lumea, sub chipul Bisericii, care nu întâmplător o preamăreşte astfel: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-Te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.”

Cea dintâi fiinţă omenească îndumnezeită este aşadar o femeie. În ea se împlineşte vocaţia duhovnicească a umanităţii şi a universului. Pentru Paul Evdokimov, soluţia creştină în ceea ce priveşte femeia se află în acest arhetip al Maicii Domnului şi al femeii din Apocalipsă înveştmântată în Soare care zămisleşte chipul dumnezeiesc pe pământ şi chipul omenesc în ceruri.

Se spune că demult, cu mai bine de cinci sute ani în urmă, câţiva călugări şi-au făcut din trunchiuri de copac câteva colibe, o bisericuţă din lemn şi s-au aşezat pe locurile unde nu după puţină vreme avea să se nască Mânăstirea Suceviţa. Cu toate că li se dusese vestea pentru viaţa lor duhovnicească, cu toate că bisericuţa de lemn devenise cu timpul neîncăpătoare, nu găsiseră nici un sprijin în a porni ridicarea alteia din piatră, aşa cum şi-ar fi dorit. Vremurile erau grele şi lipsă de multe. Doar o femeie, căreia nimeni nu-i mai ştie azi numele, a adus, vreme de 30 de ani, în carul ei tras de o pereche de boi, cele necesare ridicării locaşului. Nu a cerut pentru asta nimic, decât într-un târziu a mărturisit că şi-ar fi dorit să-şi aibă în interiorul bisericii un sălaş al ei de îngropăciune. Episcopul locului, împreună cu celelalte feţe bisericeşti, nu au fost de acord. Abia după moartea femeii au dat poruncă să se cioplească din piatră chipul ei şi l-au aşezat undeva deasupra contrafortului de est al zidului ce împrejmuieşte biserica.

Asemeni unei păsări-duh, chipul cioplit în piatră al femeii pare că poartă în spate zidurile groase ale incintei, absorbind mânăstirea pe care a zămislit-o în zborul ei către înalt. Numele ei s-a pierdut. Nu mai există nicăieri. Asemeni vechilor iconari, care nu-şi semnau niciodată icoanele cu numele lor, ci doar “mâna lui Ion”, semn că icoana – lucrare teandrică – a fost doar făcută de mâna lui, la rându-i o prelungire a Mângâietorului, din amintirea femeii cu pricina a rămas astăzi doar chipul ei cioplit de pasăre-duh. I-am găsit numele, în mijlocul pajiştilor din Bucovina, într-o după-amiază ploioasă de vară, scrilejit pe-un colţ de curcubeu : Suceviţa Cerurilor.

Contrafortul pe muchia căruia se află chipul în piatră al
"Femeii de la Suceviţa"

Răzvan Ionescu