ÎNTOARCEREA ÎN DACIA

În două numere la rând ale „Foii pentru minte, inimă şi literatură” din Gazeta de Transilvania (30 august şi 6 septembrie a.c.) am scris un text intitulat „Despre o anume fericire”(text care poate fi găsit şi în arhiva blogului d-lui Răzvan Codrescu). Pe parcursul a două episoade, pornind de la neiertătoarea luciditate a lui Oscar Steinhard (tatăl lui Nicolae Steinhardt) dintr-un sfârşit de august 1944, când a „sancţionat” entuziasmul celor care întâmpinau intrarea trupelor sovietice în Bucureşti spunându-le: „Staţi şi vă uitaţi şi nu ştiţi ce vă aşteaptă...”, arătam, cu îngrijorare, că primejdia repetării utopiilor din trecut este astăzi mai însemnată ca oricând. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de fascism ale cărui resuscitări sunt ţinute în frâu pe de o parte de unanimitatea condamnării lui, iar pe de altă partea de legitima neuitare a suferinţei poporului evreu, comunismul se plimbă nestingherit prin lume, deghizat în policrome haine de carnaval, profitând de un tratament preferenţial, răsfăţat şi tandru, din partea celor care îi atribuie doar accidente economice de parcurs, nu şi eşecuri de sistem, amnezici la milioanele de morţi cu care secera şi ciocanul a umplut ţărâna lumii. După modelul mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa care, ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, iartă şi tot iartă, drăgăstoase, ofuscate şi tâmpe, nesfârşitele obrăznicii ale odraslei Goe, până când infatigabilul vlăstar, îmbrăcat în costum de marinel, ajunge să oprească ditamai acceleratul, cu sprijinul neprecupeţit al sirenei lui Vasile Roaită, sau mă rog, al semnalului de alarmă! La urmă, când să afli făptaşul, ia-l de unde nu-i, nimeni nu mai poate desluşi prin învălmăşeală, „cine a tras de manivelă”. Suspecţii, în pofida zdruncinăturii accentuate, dorm adânc, pufăind uşor, asemeni trenului rămas de izbelişte în câmp, la km.24, între Buftea şi Periş. Tot cu prilejul celor două episoade amintite mai spuneam că, pentru eşecurile lumii de azi perspectiva creştină „asupra fericirii” ca şi cultivarea discernământului (esenţială în axiologia patristică) ar putea scuti pe viitor lumea de excese, adică de aspiraţia de a ridica pe pământ împărăţii utopice, luându-se la întrecere cu Dumnezeu. Numai că, într-o societate secularizată recursul la învăţăturile creştine fiind din ce în ce mai greu de auzit din pricina zgomotului de fond, mă gândeam (nu fără o amară ironie în final) că ar fi de încercat măcar recuperarea dimensiunilor mici, intermediare, de felul preceptelor morale pe care Alexandru Vlahuţă le recomanda fiicei sale Margareta la împlinirea vârstei de 17 ani. Atât mi-a trebuit! Internetul evlavios de nişă şi-a întrerupt ascensiunea spre tării şi s-a prăbuşit prob şi duhovniceşte asupra mea de la înălţimea treptei a şaptea a „Scării” Sfântului Ioan, numit la tinereţe şi Scolasticul, sancţionându-mi derapajele doctrinare şi „interpretarea creştină”(?!) a epistolei lui Vlahuţă, trecându-mă atât anonim, cât mai cu seamă pseudonim, prin scurte proceduri purificatoare, de la teologia lacrimilor şi până molitvele Sfântului Vasile cel Mare! Ce-i spunea dară, în nimicnicia sa, bietul şi hulitul Vlahuţă, acum mai bine de 100 de ani, fiicei sale aflate la final de adolescenţă?

Îi spunea că adevărata fericire o poţi afla doar atunci când eşti pregătit sufleteşte. Iar sufletul se pregăteşte în fiecare zi a vieţii prin fapte personale, prin lupta cu prostia fudulă din noi, cu răutatea şi cu necinstea care zac în fiecare. O îndemna totodată să fie modestă şi să încerce să nu adune de-alungul vieţii fapte de care mai târziu să-i fie ruşine. „Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată” – încheia nefericitul Vlahuţă, întinând astfel încă odată axiologia moralei creştine internaute şi internaţionale, neamintind vai! - o iotă, despre perspectiva universală a mântuirii, necum câte ceva despre Împărăţia cerurilor ori iminenta apropiere a vremurilor de apoi. Cu alte cuvinte, îi propunea fiicei sale să se îndrepte către împlinirea proiectelor mari şi ambiţioase specifice vârstei, cu răbdare, tenacitate atentă, împlinind mai întâi constant, minuţios, diurn, proiectele mici. Ce vedem noi astăzi în cadrul paradei circului electoral autohton, dincolo de nătărăii care au siluit cu chipurile nimicniciei şi minciunii lor, atât stâlpii şi cerul, cât şi râul dimpreună cu ramul?

Perspectivele măreţe şi rocamboleşti a mii de kilometri de autostradă, case, bunăstare, pensii, zeci de mii de euro ce-o să se reverse în buzunarele hămesite ale emigrantului român zvârlit pe Iza, de briza crizei din Ibiza, dar mai cu seamă o ţară normală (auzi dumneata!), fredonată, când sprinţar pe ritmuri de manele, când slavoslovită pios în eşantioane de „Tatăl nostru”, sau dând buzna şi îngrozind cetăţeanul, şi aşa sătul de masa hoţilor care se-ndreaptă către el din patru-n patru ani cu mâna întinsă, asemeni grozavei locomotive a fraţilor Lumière din anii de pionerat ai cinematofrafului. Preşedintele însuşi propune năstruşnic la ceas de cumpănă întoarcerea în Dacia şi salvarea economiei autohtone (la ani buni de la dispariţia ei), promiţându-ne incursiuni graţioase în căutarea merelor de Voineşti, a roşiilor de Mehedinţi, a pepenilor de Dăbuleni şi a cârnaţilor Dalli S.A. de Pleşcoi. Alţii, fără să mai stea pe gânduri, ne propun de-a dreptul daci cruzi, serviţi natur, şi colive grandioase înveşmântate în drapelul naţional. Căutătura destul de melancolică din ochii electoratului ar trebui să-i pună pe gânduri, dându-le de înţeles asupra interesului minim cu care îi va gratula la 30 noiembrie anul curent. Dată când e preconizată „Întoarcerea aleşilor în Dacia pustiită şi fără de popor”.

Pe vremuri în filmele istorice ale cinematografiei comuniste pentru scenele de confruntare dintre oşti, se foloseau regimente întregi de soldaţi în termen ai armatei române, îmbrăcaţi după caz, conform scenariului, în veşmintele potrivite fiecărui neam beligerant. Într-un astfel de moment auroral al cinematografului autohton când, într-un peisaj auster şi stâncos, trebuiau să se confrunte mulţimile soldaţilor romani şi cele ale dacilor megieşi întru simbioza idilică nepresimţită atunci, regimentul (sau regimentele) distribuite în rolul armatei dacilor au lipsit de la filmare, lăsând parcă sfidător, totul în seama romanilor, care aşteptau cuminţi şi gata echipaţi comanda „motor” a regizorului. Acesta îşi pierduse răbdarea şi, de o bună bucată de vreme, defila în sus şi în jos prin faţa romanilor rebegiţi de frig, urlând isteric şi ameninţând cu iminenta pedeapsă a Partidului, din sarcina expresă a căruia se executa acea peliculă, în faţa căreia cinefili de pretutindeni se pregăteau deja să se unească în faptă şi în gând. În plină criză de isterie a creatorului, unul dintre romani, pe cât de mic, pe-atât de oacheş, cu accente şi tonalităţi specifice etniei, sătul de acutele regizorului, le-a curmat brusc, lăsând perplex întreaga asistenţă: „Ha nu înţăleg dă ce va suparaţi şi strigaţi la noi! Că noi, romanii, am venit! N-a venit dacii!”.

Recunoaşterea lucidă a acestei „absenţe” cumva simbolice de la întâlnirile noastre cu istoria, coroborată cu realitatea la zi a absenţei unui neam intrat parcă în dezintegrare după experienţa comunistă, ar trebui să trezească în noi, măcar instinctiv resursele vindecării. Iată de ce insist, spre disperarea şi furia iminentă a celor care propun proiecte de anvergură, fie fundamentate sociologic, fie teologic, ori amândouă la un loc, întru legitima recuperare a unor valori naţionale profunde, pervertite de comunism în ultima jumătate de secol şi de mulţi alţii de-a lungul devenirii noastre, să-şi aducă aminte înainte de a forţa întreit bidivii noilor cruciade, de conţinutul scrisorii bietului proscris Vlahuţă şi, a şi mai bietelor sale proiecte morale minore. Aş propune aşadar, pentru început câteva ţinte de atenţie, ce-i drept mici, din perspectivă eshatologică universală, dar grandioase din perspectiva moral-sanitară a imediatului şi a ispitelor cotidiene: săpunul, spălatul, pasta de dinţi, curăţenia all inclusive (nu scuipa, nu arunca pe jos), cititul (în sensul deprinderii limbii materne, scris şi vorbit - respectiv ameliorarea răcnetului şi scrâşnetului). Apoi, treimea neaoşă: minţitul, furatul şi descurcatul. Adică mai precis reducerea lor. Măcar cu 20% pe perioada următorului ciclu electoral, având în vedere că e criză. În pauze aş mai încerca exerciţii în reprize scurte de ceea ce Tadeusz Kotarbinski numea „lucrul bine făcut”. Un asemnea demers politico-sanitar de primenire trupească şi sufletească, poate că ar mai curăţi dreapta de stânga şi ar deschide perspectiva tânărului politician de mâine de a putea fi într-adevăr curajos, responsabil şi el însuşi. Adică nici Iliescu de ieri, dar nici „omul lui Liiceanu” de azi!

Răzvan Ionescu