ROMÂNIA ŞI JULIETA LA FIX

În satul unde locuiesc, Julieta are 90 de ani şi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Răbdătoare aşteaptă să vină vacile. Ea n-are, da’ nu contează, aşteaptă. Vacile sunt tot alea de anul trecut şi tot alea de acum doi ani. Doar că acum le-atârnă un biscuit din ureche. Fără el cică nu pot intra în Europa. „Nouă când ne pune dom’ doctor?” Tuşat că-mi recunoaşte studiile îi răspund timid şi competent: „Nu mai e mult”. Şi uite aşa, viaţa se scurge liniştit mai departe. La câţiva paşi, pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi bicilişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, către Italia ori Spania. „Or plecat saşii, pleacă şi românii” şuieră Julieta plescăind cu năduf. Ia s-o-ntărât, îmi zic. „Şi matale?” Nu-i trebuie mult. „Io? Cu eştia dom’ doctor”, şi-mi arată un pâlc de puradei de-o culoare incertă, năvălind dintr-o casă mare săsească ce stă să se prăbuşească. Vacile tot nu vin, dar Julieta nu se impacientează, aşteaptă. După 90 la ea şi după ‘90 la noi, timpul curge altfel. E singura din tot satul care mai are flori la drum, aşa cum era odată pe vremea saşilor. De-asta aşteaptă vacile, să nu i le calce.

Hermann are părul roşu, vreo 70 de ani şi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci şi jumătate ale amiezii se îndreaptă către capul satului ros de contradicţii. Nu e sas, e refugiat basarabean şi turnător. La Securitate. A vândut saşi cu nemiluita. Pe mărci. Bune ş-alea. Are benzinărie cu cifră octanică nesigură, da’ acasă i-au tăiat gazele şi i-au luat bunătate de contor. Nu le-a plătit. Are Mercedes, da’ merge vioi cu bicicleta Tohan second-hand. Cu ciucurei roşii. Asta fiindcă Julieta îl blestemă, făcându-şi de fiecare dată când trece o cruce mare. „Doamne ajută!” – zice ea uitându-se către cer, ca într-o înţelegere ştiută doar de ea şi Dumnezeu. Deşi a fost expert în lucrul operativ cu organele, Hermann e sperios şi credincios. În fiecare duminică e la biserică. Nu cu bicicleta, cu Mercedesul. Prudent, şi-a legat ciucurei roşii şi merge doar pe vis-à-vis. Camioanele şi limuzinele cu număr de Germania trec, dar glasul Julietei le întrece, semn că tradiţia, la nevoie, e mai tare decât tehnologia iar mişcarea de rezistenţă n-a putut fi înnăbuşită: „Peco ciucurel! Peco ciucurel!” strigă ea, şi iar se uită-n sus către tainica ei înţelegere! Hermann scuipă în sân şi o coteşte normal spre benzinărie. Normal, adică la stânga. Dar vacile tot nu vin. Julieta plescăie cu năduf şi aşteaptă.

La 50 de km de Julieta e oraşul. În oraş e Pişta. Şi el are program fix. Aşteaptă. Nu vacile. Aşteaptă de la ora 11 poştaşul cu „ordonanţa”. Adică banii că l-au disponibilizat. Au fost vreo 40000 de muncitori. Angajaţi au mai rămas 3000. Şi nici ăştia nu se simt prea bine. Pişta nu e ungur. Îl cheamă Dumitru şi e de pe lângă Botoşani. „Pişta” i-au zis băieţii ca semn că Transilvania l-a asimilat iar Europa nu are a se îngrijora în privinţa conflictelor inter-etnice. Stă la un cămin de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’” pe care nefamiliştii l-au cumpărat „pi vremia lu’ Iliescu” şi-acuma sunt ceea ce neam de neamul lor de nefamilişti n-a fost. Adică proprietari. Stă afară pe o băncuţă la stradă, e răguşit, aşteaptă şi fumează. Trei pachete pe zi. „De ce nu te duci acasă, Pişta?” – îl întreb. Se uită la mine chiorâş. „Hăleu !!! Da’ vreaţi sî ştiţi şi saraşie îi p’acolo?” Mă uit un pic nedumerit la căminu’ de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’”, altminteri mucegăit şi cu termopan. Întreb. „Şi ce faci?” Se uită la mine şoltic. „Beu şi aştiept ordonanţa, şe sî fac? Acasî aştiptam vaşili.” Mă uit la Pişta şi mă gândesc cum a dat răzeşul, din raţiuni superioare de stat, spaţiul mioritic pe spaţiul locativ.

Vaci... de Bucureşti

Colţea e sculer-matriţer şi are şi el program fix. E beat încă din zori. E dintr-o aşezare de sub munte, da’ soţia a vrut la bloc. Şi el a dat spaţiul mioritic pe spaţiul locativ. Numai că-ncearcă cu orice preţ să-l facă la loc mioritic. Stă la parter, a plantat roşii, ceapă şi salată pe pajiştea din faţă, are cuşti cu vreo duzină de porumbei călători şi câţiva pitici din gips. Şi el aşteaptă. Tot ordonanţa. Chiar dacă e beat din zori, munceşte tot de atunci. Coseşte printre blocuri, tunde boscheţii, văruieşte copacii, altoieşte trandafiri şi se lasă altoit de nevastă. Apoi se culcă în iarbă, printre pitici. Iubeşte copiii, e beat şi vesel. Dacă îl chemi să te ajute, la orice oră vine imediat şi sparge tot. E mereu beat dar plin de voioşie şi bune intenţii.

Eu sunt de la oraş, sunt bugetar, da’ îmi place la ţară, aşa că am şi eu program fix. Vara stau cu Julieta şi aştept vacile. Nu beau, nu sunt beat da’ ceva ameţeli tot am. De vreo cinşpe ani am ameţeli, iar când mă gândesc la 2007, 2008, ş.a.m.d., mă ia cu vertij. D’aia vin la ţară, să mă refac. Mi-am dat doctoratu’, şi sunt plin de citate. Unul, al lui Cioran, nu-mi dă pace. Cică singurul element cu adevărat original al culturii româneşti este ţăranul.Îmi plac vacile, îmi place mirosul de iarbă cosită şi balegă. Îmi place de Julieta şi aştept împreună cu ea Europa la şosea, ca doi îndrăgostiţi seara, cerul albastru înstelat, într-un balcon shakespearian. Numai că Europa şi vacile întârzie. Doamna Güngy care are fata măritată la Budapesta şi este îndrăgostită de Duna Tv (deşi se uită uneori şi la programu’ unu), râde de noi şi-mi spune că vacile sunt la Bucureşti. „Le-am văzut la televizor. N-au biscuit în ureche ca ale noastre, dar sunt toate colorate. Ioi, iştenem, oamenii zice că sunt vacile lu’ Mantale” râde Doamna Güngy scăpând singurul dezacord al sezonului. „Eh, ce vreţi, lume invidioasă, fiecare cu vacile lui” – încerc eu să împac lucrurile.

Vacile... "lu' Mantale"

Limuzinele cu număr de Germania se-amestecă mai departe aiuritor laolaltă cu biciclişti debili şi cai delabraţi. Printre ei, Hermann se-ntoarce panicat că sensul circulaţiei rutiere îl sileşte să se apropie periculos de Julieta. Furios îşi scoate cât mai la vedere ciucureii. Julieta îşi face o cruce mare. Automat îmi fac şi eu. Julieta se uită la cer şi ştie de ce. Eu mă uit în pământ şi nu ştiu pentru ce. Toţi au program fix. Chiar şi vacile care au apărut, în sfârşit, în zare. Doar Europa nu. Habar n-are ce pierde.

Răzvan Ionescu

Prototip

Din volumul "România şi Julieta la fix - scrieri apocrife" (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007)