6 noiembrie 2008

UN EVENIMENT AŞTEPTAT CU NERĂBDARE: "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA



Scriitorul Valeriu Anania

Ştiam că de mai multă vreme Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, îşi scrie memoriile. Iniţial dorinţa autorului fusese de a fi publicate la cinci ani după mutarea sa din această lume. Acum două luni de zile am fost uimit să aflu, chiar din gura autorului, că „Memoriile” vor vedea lumina tiparului în această toamnă. L-am întrebat care este motivul acestei apariţii surprinzătoare. Mi-a răspuns cu tâlcul obişnuit celui călit în anchetele şi temniţele comuniste: „E mai bine să apară cât sunt în viaţă pentru că aşa am un control deplin asupra lor. Altfel, cine ştie cine şi cum mai umblă prin ele, după ce n-oi mai fi în viaţă...”

Iată că în curând, Editura Polirom va scoate de sub tipar un volum masiv (700 de pagini) scris cu redutabilul talent de povestitor al celui care a mai izvodit din pana sa „Rotonda plopilor aprinşi”, „Străinii din Kipukua”, „Amintirile peregrinului Apter”, „Cerurile Oltului”, câteva volume de poezie şi o masivă operă dramatică. Memoriile lui Valeriu Anania cuprind o perioadă destul de întinsă, de la anii '30 ai epocii interbelice, când era elev al Seminarului Teologic Central din Bucureşti şi până în anul 1993, când a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Clujului şi Feleacului, aducând lămuriri nu numai asupra unor epoci şi regimuri politice din istoria României dar şi asupra implicaţiilor autorului în freamătul vremii. Redactate în două etape (prima parte până la întoarcerea sa din S.U.A., în 1976, iar a doua parte după 2001, când autorul recuperează un manuscris mai vechi), „Memoriile” lui Valeriu Anania sunt aşteptate cu înfrigurare.

Nici nu au ieşit încă de sub tipar şi iată că au şi început comentariile. Scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu („Cotidianul” şi „România literară”) mărturiseşte pe blogul său:

Am primit între timp pdf-ul cărţii din partea Editurii Polirom. Am citit deja primele 60 de pagini despre legăturile lui Valeriu Anania cu legionarii. Amănunţite, cu fapte. Memorialistul povesteşte în ce împrejurări a îmbrăcat cămaşa verde şi cum a renunţat la ea. Literar, textul are forţa unui roman nonficţional care, până acum, mi se pare excelent condus epic”.

„Suplimentul de cultura” nr. 203, publică în avanpremiera următorul fragment care face parte din capitolul „Din nou, pe brânci, nella citta dolente” şi care redă un episod din desfăşurarea anchetei la care a fost supus Valeriu Anania în timpul arestării sale în iunie 1958:

„Dupa mai multe incercari de o parte si de alta, ancheta s'a concentrat asupra relatiilor mele cu Radu Gyr si a "ajutoarelor" pe care i le dadusem acestuia. "Ajutorul legionar" era socotit una dintre cele mai vii si mai acoperite activitati reactionare. Definitia era foarte larga; ajutorul putea fi material sau moral, bani, mincare, gazduire, in genere orice fel de asistenta, chiar un sfat, o indrumare sociala si, pina la urma, simplul fapt ca intre doi sau mai multi presupusi legionari ar fi existat o legatura cit de cit. Ancheta nu parea deloc interesata de faptul (sau explicatia) ca intre mine si Radu Gyr existase o legatura – si o prietenie – nu de la legionar la legionar, ci de la scriitor la scriitor sau, in ultima instanta, de la om la om. Konig era informat – si destul de bine informat! – ca Gyr bause si mincase in casa mea, ca-i dusesem cadouri la spital, ca intervenisem la Arghezi pentru reintrarea lui in literatura, ca "activasem" pentru supravietuirea si infiltrarea lui in societatea socialista.

In sufletul meu incepeau clatinarile, unele prabusiri. De unde stia Securitatea atitea amanunte? Reveneam in celula, imi scormoneam amintirile, le confruntam cu dosarul si-mi descopeream prieteni in teancul de file pe care anchetatorul le tot rasfoia si dupa care conducea interogatoriul. Si daca acesti prieteni au spus, pe ce cale au ajuns sa spuna? Ca agenti informatori, sau fusesera si ei arestati si siliti sa marturiseasca? Gindurile acestea imi intunecau zilele, uneori si noptile. Capitolul acesta, al lui Radu Gyr, a durat, cred, vreo doua-trei saptamini; nu tagaduiam ca l-am asistat pe poet in unele trebuinte, dar nu recunosteam nicicum ca aceasta ar fi avut cumva semnificatia unui "ajutor legionar". Dar nici nu era nevoie de recunoasterea mea. Anchetei ii trebuiau doar fapte recunoscute; calificarea faptelor ii apartinea Securitatii, procurorului, tribunalului.

Momentele cele mai grele intr'o ancheta penala sint acelea in care trebuie sa vorbesti nu despre tine, ci despre altii. Din clipa in care ti se pare ca ai fost implicat intr'un delict oarecare, orice mentiune de nume proprii poate insemna implicarea acelor persoane in cauza ta, arestarea, anchetarea si condamnarea lor. Cu toata legea secretului, Konig nu mai facea o taina din aceea ca foarte multi insi din Patriarhie fusesera arestati, dar eu nu stiam daca trebuie sa-l cred sau nu. Doar mai tirziu aveam sa aflu ca in aceeasi noapte de 12/13 iunie mai fusesera ridicati parintele arhimandrit Sofian Boghiu, parintele protosinghel Felix Dubneac, ieroschimonahul-scriitor Daniil Sandu Tudor, profesorul Codin Mironescu; ceva mai tirziu, arhimandritul Grigore Babus, preotul profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu. Toti acestia, mai de aproape sau mai de departe, erau legati de patriarh si Patriarhie, erau oamenii Bisericii, iar numele lor apareau destul de des in intrebarile lui Konig sau mentiunile veninoase ale lui Enoiu. Si iata ca acum, la un moment dat, mi se punea intrebarea daca si cit l-a ajutat patriarhul insusi pe Radu Gyr. Era pentru prima oara cind numele lui Justinian era implicat direct in ancheta. Am tagaduit. Negatia intr'o ancheta la Securitate e aproape o obligatie morala a celui intrebat, si ea dureaza fie pina la epuizarea rezistentei fizice, in caz de tortura, fie in fata unor evidente zdrobitoare pe care anchetatorul ti le pune in fata. (In cazul din urma, unui preot i se face si cuvenita morala: – Pai cum, parinte, asa scrie la sfinta carte, sa minti? Si va suparati pe noi cind va spunem ipocriti!). Konig m'a turtit cu o droaie de amanunte asupra timpului si modului in care eu primisem pachete cu alimente din camara patriarhului si i le transmisesem lui Gyr. Fireste, n'am mai putut tagadui faptele, dar am dat o explicatie: Patriarhul obisnuia ca la marile sarbatori – in special la Craciun si la Pasti – sa ofere membrilor familiei lui si colaboratorilor mai apropiati pachete cu alimente si vin. Printre acestia ma numaram uneori si eu, dar niciodata nu eram instiintat din vreme si-mi faceam, ca de obicei, propriile mele cumparaturi si pregatiri cu doua-trei zile inainte. Cadourile patriarhului se distribuiau doar in ajunul sarbatorii respective, asa incit pachetele ce-mi reveneau imi erau un plus cu care nu aveam ce face, deoarece imi facusem deja cumparaturile. Asa m'am hotarit ca, la rindul meu, sa le ofer unuia care are lipsa de asemenea bunatati si i le-am dat lui Radu Gyr. Asadar alimentele proveneau, intr'adevar, din camara patriarhului, dar ele imi apartineau si, ca atare, eu si nu patriarhul era autorul acelor daruri. Daca uneori i-am dat lui Gyr sa inteleaga altfel (date fiind calitatea alimentelor si ambalajul), a fost numai spre a nu-l face sa se simta cumva umilit. Konig mi-a ascultat explicatia si a consemnat-o, apoi m'a privit cu niste ochi care oscilau intre admiratie si ura.

Doar la Aiud aveam sa aflu, din contactele cu doctorul Sirbulescu si altii, ca Securitatea imi cauta un "lot" in care sa ma implice si sa ma trimita la tribunal. O vreme figurasem in lista "lotului Gyr" (Sirbulescu imi vazuse numele acolo), dar pesemne ca anchetatorii s'au razgindit; in "lotul Gyr" eu nu puteam sa fiu decit mai pe la coada, iar ei imi cautau un loc de frunte, pentru un proces cu rasunet. Ancheta s'a concentrat apoi asupra grevei de la Cluj, din 1946, pe care tinea cu orice pret sa o prezinte drept actiune legionara condusa de un legionar. Documentele vechi de la dosar (le vedeam pe masa ingalbenite de vreme) pareau a nu ajuta prea mult. Erau acolo si discursurile mele de la Colegiul Academic, stenografiate probabil de agentii strecurati in sala; nici din ele nu transpira vreo atitudine legionara. Doar la Ploiesti, citindu-mi dosarul inainte de proces, aveam sa ma lamuresc ca declaratiile lui Nicolae Petrascu si Nistor Chioreanu (conducatorii organizatiilor legionare subterane ale acelor vremi) ii facusera Securitatii imposibila catalogarea grevei de la Cluj sub semnul Garzii de Fier. Au renuntat.

Cind sa fi fost? prin octombrie? prin noiembrie? Pierdusem notiunea timpului si nici acum n'o pot restaura. In dupa-amiaza aceea avusesem ancheta lunga, pina catre ora stingerii, si refuzam cu indaratnicie sa-mi recunosc "instigatia" de la Tirgoviste-Viforita. Enoiu venise de citeva ori in camera de ancheta si susotise ceva cu Konig. Intr'un tirziu a intrat acolo un sergent, mi-a pus, ca de obicei, ochelarii negri, dar am bagat repede de seama ca in loc sa ma duc la celula (stiam drumul atit de bine, numarul exact de pasi in fiecare directie) ma purta pe niste coridoare necunoscute, apoi am coborit pe o scara.

Cind mi s'au luat ochelarii, mi-am dat seama ca ma aflu in camera de tortura. Inca de pe scara auzisem un vijiit sinistru; era injectorul de pacura al sistemului calorific; acum aveam nu numai in urechi acel vijiit, care crescuse enorm, ci si in fata ochilor flacarile ce tisneau din injector, ca intr'o gura de iad, napustindu-se spre cazan. Camera de tortura se afla deci la subsol, in centrala termica a cladirii.

Mi s'a poruncit sa stau jos, pe podeaua de ciment. Erau acolo Enoiu, Konig, un ofiter balan, cu pistrui, despre care auzisem ca e "seful batailor", si un alt ofiter in care am banuit – iarasi de prin auzite – un medic. Acestia sedeau in dreapta mea. Din stinga am auzit o voce puternica, rinjind a batjocura:

– A-haa, asta e cu barba!

Era o namila de om, de peste doi metri. Doar in pantaloni si maiou, isi arata pulpele bratelor, groase, cu muschi puternici, si trasnea demonstrativ o vergea pe nu stiu ce, masa sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atit de voinici. Acesta trebuie sa fie faimosul Brinzaru, mi-am zis, batausul profesionist al Securitatii, care chinuise gereratii de osinditi. Am inceput sa ma rog in gind si i-am cerut lui Dumnezeu ca tot ce se va intimpla sa fie intru rascumpararea, cit de cit, a pacatelor mele celor multe.

Mi s'a ordonat sa-mi las in jos pantalonii si izmenele si sa-mi scot pantofii. Cu o funie mi s'au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s'au legat miinile in fata, apoi mi s'au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s'a virit o ranga de fier. Doi insi au ridicat ranga de capete si m'au purtat mai intii spre gura cuptorului (am simsit o arsita grozava, a flacarilor ce suflau nebuneste), apoi intre doua capre de lemn pe care se rezemau capetele rangii. Trupul mi se rasucise cu capul in jos, incepeam sa simt singele in timple.

Apropiindu-se, Enoiu mi-a pus o intrebare, ce stiu eu despre banii pe care patriarhul ii are in bancile din strainatate. Nu stiam nimic, atunci auzeam intii de asa ceva. La un semn, Brinzaru m'a trasnit cu vina de bou peste talpi. Mi s'a cutremurat tot trupul de durere.

– Spune! a zis Enoiu.

– Nu stiu, domnule, nimic! am raspuns.

Au inceput loviturile, una dupa alta, date mai intii de Brinzaru, din dreapta, apoi de celalalt, din stinga. Cel de al treilea tinea de capatul funiei in asa fel incit, cumpanit pe ranga, trupul sa-mi stea cu capul cit mai jos si talpile in bataia vergelelor. Imi propusesem sa fac toate eforturile posibile sa nu pling, sa nu ma vaiet, sa nu tip, sa nu urlu. Gemeam numai si sopteam: Pentru pacatele mele! pentru pacatele mele!... Cite lovituri sa fi fost? Am lesinat.

M'au trezit turnindu-mi peste cap o galeata cu apa rece. Trupul imi tremura tot. Enoiu s'a apropiat iarasi si m'a intrebat despre ce stiu eu in legatura cu afacerile banesti ale patriarhului pe santierele de lucru ale Patriarhiei, tranzactiile lui cu inginerii si antreprenorii... Nu stiam nimic, nici nu-l banuisem pe patriarh. Brinzaru a prins a ma lovi cu alta vergea, peste dosul descoperit, si probabil ca m'a batut pina ce a ostenit, ca de la un moment dat loviturile imi veneau de la celalalt. Am lesinat iarasi si din nou m'au trezit cu apa.

– Te-ai hotarit sa spui? a strigat Enoiu.

Brinzaru a revenit cu loviturile la talpi, un timp, apoi tovarasul lui mi-a aruncat o pinza uda peste fund si m'a batut de-mi plesnea pielea, pe urma n'am mai simtit usturimea, dar ma dureau grozav incheieturile miinilor, strinse de funie, unghiile fiecarei miini se infipsesera in cealalta. Li s'a poruncit calailor sa schimbe vergelele; Brinzaru ma lovea puternic peste talpi. La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

– Dati-i la doua ciocane!...

O ploaie de lovituri, din amindoua partile, ritmic, ca pe nicovala potcovariei, s'a napustit pe talpile mele. Atunci am inceput sa urlu, si-mi era rusine de mine, si nu voiam sa urlu, si urlam ingrozitor – imi dadeam bine seama – si muscam aerul si simteam nevoia sa-mi infig dintii in ceva si am nimerit, zvircolindu-ma, piciorul celui ce tinea de capatul funiei si l-am muscat de pantalon si i-am auzit injuratura, apoi am lesinat din nou.

– Spui? a zis Enoiu.

Si nu aveam ce spune.

Atunci mi-au pus pantofii in picioarele deja tumefiate, au luat rangi grele de fier si m'au lovit cu ele peste talpile pantofilor, si durerea de acum era mult mai cumplita decit cele de dinainte: cind imi izbeau calciiele simteam lovitura in cap, scursa prin sira spinarii, si ostenisem urlind si-mi ziceam ca mor.

M'au lasat. Din ce a urmat nu-mi mai aduc aminte decit ca doi "caralii" ma duceau, orb, de subsuori pe scara si eu incercam sa merg si pantofii nu-mi mai sedeau in picioare si i-am pierdut pe trepte. M'au purtat pe sus, m'au zvirlit gramada in mijlocul celulei si au inchis usa binisor. Linga mine lasasera si pantofii, ale caror fete erau sfisiate de presiunea rangilor”.


Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Valeriu Ananania
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

8 comentarii:

Simion spunea...

Apoi asta ii om nu jucarie! Deie Dumnezeu sa ma invrednicesc a citi si eu ce-o scris! Iar pe dumneavoasra sa va ajute la luvrarea ce-o faceti! Ii bine ca v-ati facut pagina proprie ca sa nu mai stati la unu si altu. Acuma sa nu va suparati ca va spun da eu cu dl Codrescu m-am cam lamurit cu toate ca vad ca-i puneti aici poeziile! Astia umbla dupa cai verzi pe pereti si nici nu s-or purtat bine cu dvs.
Simion

Răzvan Ionescu spunea...

Vă mulţumesc pentru gândul cel bun D-le Simion! Cred că sunteţi prea aspru cu d-nul Codrescu. Ar trebui să aveţi în vedere ce construieşte el de atata amar de vreme... cu câtă încăpăţânare! Oamenii ăştia sunt rari şi trebuie preţuiţi pentru jertfelnicie. În rest, ştiţi cum e în viaţă... Fiecare şi le ştie pe ale lui, însă doar Bunul Dumnezeu ştie cu adevărat dacă am făcut bine, ori nu!

Anonim spunea...

Domnule Profesor,

Astept cu nerabdare memoriile Mitropolitului.

Bunicul meu era student la Cluj in 1946 si isi aminteste foarte bine de momentele mai mult decat dramatice de atunci. Si mai bine de figura calugarului carturar, caruia i-a purtat si ii poarta un respect profund.

Va felicit pentru blog. E, dintre foarte mlte, cel mai pe gustul meu.

Cele bune,
Stefan

Răzvan Ionescu spunea...

Vă mulţumesc pentru aprecieri! Mă bucură ceea ce îmi spuneţi despre bunicul dvs. Cu siguranţă şi dânsul face parte din aceeaşi generaţie cu a mamei mele care şi ea s-a numărat printre elevii şi studenţii participanţi la faimoasa grevă din 1946. Dincolo de "Memoriile" Mitropolitului Bartolomeu,iată, rămâne în fiecare din noi memoria vie a celor care transmit urmaşilor lor,prin vremi, dragostea pentru neam şi credinţă. Experienţa Generaţiei Cluj '46 se cuvine păstrată aproape de suflet, asemeni cu cea a Sfinţilor Martiri năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu de care ne aducem aminte azi, căci într-un 12 noiembrie 1763 au fost traşi pe roată şi spânzuraţi pentru că nu au vrut să-şi lepede credinţa.

Anonim spunea...

Domnule Profesor,

Am uitat sa va felicit pentru colocviul de la Constanta. Desi nu am fost (si imi pare atat de rau ca am lipsit), am primit din mai multe parti ecouri exceptionale. Abia astept sa se publice volumul.

In acelasi timp, va rog sa ma scuzati pentru unele deraieri,date anonime pe alte bloguri. Va rog sa ma credeti ca va port aceleasi sentimente de respect si de recunostinta care m-au animat acum un an in celalalt colt al tarii...Deraierile le pun pe seama acelor 'babe Cloante din realitate care ne tulbura somnul, nesomnul si eterul'.Mi le asum insa. Plin de regrete.

Cele bune,
Stefan

Răzvan Ionescu spunea...

Nu ştiu pentru ce anume nutriţi faţă de mine sentimente de... recunoştinţă! Sună ca pe vremea... În orice caz respectul este legitim nu numai din partea dvs, dar deopotrivă şi din partea mea către dvs. Asta chiar dacă v-am dezamăgit mult prea adesea cu agitaţiile mele de pe „uliţele braşovene”, încrâncenările de prin „gazete mediocre de provincie” ori singurul citat din Valery pe care l-aş cunoaşte! Fiţi convins că vă preţuiesc în continuare iubirea autentică de carte şi competenţele filologice, dar mi-e mai greu să mă acomodez (la vârsta mea) cu fluctuaţiile temperamentale ale lui j.b.(V-am urmărit de pildă cu atentă curiozitate disponibilitatea, aproape ludică, de a trece la o altă confesiune, mărturisită categoric astă-vară în spaţiul comentariilor unui text din „Cotidianul”). Cu atât mai mult cu cât, nu numai că nu mă dezic de tot ceea ce am afirmat până acum pe alte bloguri, dar în viitoare „întâmplări similare” fiţi sigur că voi recidiva (dimpreună cu alte citate din Valery)! Chiar şi faţă de mitocăniile şi împărtăşania devălmaşă practicată de prieteni comuni! Dacă simpozionul de la Constanţa a fost un succes, el s-a datorat (dincolo de calitatea şi profesionalismul expunerilor) mai ales civilităţii, moderaţiei şi gentileţii tuturor participanţilor. În ceea ce priveşte blogul acesta, el este tot o consecinţă a mitocăniilor şi derapajelor (înspre politică şi ideologie), venite de astă-dată din cealaltă parte a eşichierului comentariilor, adică a celor care, explicându-mi părinteşte cum e cu fericirea mediocră a lui Vlahuţă, lacrimile, prietenia, comuniunea, etc., îşi asumă faţă de mine, cu generozitate ce-i drept, responsabilităţi duhovniceşti mai ales anonime sau pseudonime... Aşa că m-am ales cu „fiţuica” asta electronică în care, la nevoie, să-mi spun opiniile fără să mă mai expun nici pseudo-duhovnicilor amici îngrijoraţi de valenţele preponderent culturale ale iubirii mele pentru Hristos, nici detestabilelor şi lugubrelor „uliţe braşovene”. Deşi vă asigur că nimic nu are un farmec mai aparte decât o plimbare prin Şchei, urmărind cu gândul paşii cântăreţului Anton Pann de la Biserica Sf. Nicolae!

Anonim spunea...

Domnule Profesor,

Recunostinta e pentru serile de la Oradea. Si pentru amintirile cu Emil Botta.

In disponibilitati raman civil, ca sa zic asa, si pedestru. Nu va suparati pe mine.

Pe Anton Pann il cinstesc prin sudul acesta minunat pe care l-a abandonat pana si Caragiale exasperat (acela da radicalism). Huuu miul biul ghiu, miul biure doldu hananama mu.

Cele mai bune ganduri,
Stefan

Răzvan Ionescu spunea...

Statutul de civil şi pedestru pe care vi-l asumaţi este unul încurajator având în vedere aglomeraţia din jur, din ce în ce mai... ecvestră. Nu-mi rămâne decât să vă răspund cu o dedicaţie din acelaşi univers auctorial pe care îl propuneţi:

„Un cap subtil de turc-hagì.
Nu bea. Tăgăduieşte vinul:
La peşti, în Dacia răzbi
Cu Sinan – nu cu Damaschinul...”