PAŞII EI RISIPIŢI DE SPUMA MĂRII...

Paşii ei risipiţi pe nisipul mării, în serile în care desculţă se lăsa parcă luată la rost de şoapta, ori de vuietul valurilor... Aşa mi-o amintesc pe Gina Patrichi. Mergând pe malul mării de la un capăt la altul. Pe vremea când doar aspiram spre acea lume de dincolo de cortină, cu mirosul ei pătrunzător de eter-mastick, vacanţele la mare se alcătuiau de-a lungul unor popasuri înşirate pe firul monotoniilor tandre. Îmi alegeam un loc strategic prin preajma plajei de la „Rex” şi o pândeam. Uneori o vedeam încă de la ieşirea din hotel, alteori îi aflam silueta dintre desenele altor trupuri undeva, depărtându-se sau apropiindu-se. Pe atunci nici nu îndrăzneam să visez că voi avea privilegiul de a-i fi vreodată prin prejmă, altfel. Apoi au fost acele spectacole de vis de la Bulandra, „Elisabeta” şi „D-ale carnavalului”, pe care orice student al I.A.T.C. din generaţia noastră le poate povesti pe dinafară şi acum, replică de replică, pas cu pas, poantă cu poantă. Asemeni unui concert căruia cunoscătorii îi recapitulează volutele sonore, urmărind ştimele memoriei. Nu scăpam nici o reprezentaţie, alergam cu sufletul la gură, plasatoarele şi portarii ne cunoşteau, scările şi gradenele erau ale noastre, făceam oarecum parte din distribuţie... Apoi am cunoscut-o de aproape, o profesionistă până în măduva oaselor, fanatică până dincolo de puterea omenească a înţelegerii. O autoritate imensă în teatru. Uneori cuvântul ei putea să răsucească destine, fără ca ea să-şi dea seama sau să vrea neapărat asta. Cei cărora lumea teatrului le este cunoscută, ştiu că asemenea „puteri” nu aveau nimic de-a face cu funcţiile adminstrative şi nici măcar cu numărul rolurilor jucate. Zeul teatrului îşi alege trimişii după criterii doar de el ştiute, ce ţin de acea tainică putere de a-i vrăji până şi pe ceilalţi slujitori ai săi, de dincolo de ultima cortină. Puternic, asemeni „Re-Ginei” Mab, cuvântul ei şfichiua ori aşeza în rost paşii către efemera lume a viselor. La final le îmbrăca pe toate într-un râs pe care încă îl mai port atât de limpede în urechi, încât dacă acum l-aş auzi la altcineva, cu siguranţă aş sfârşi pe rug, eretic, acuzându-l pe Dumnezeu de impardonabila impostură a plagiatului de sine.

Din vremea repetiţiilor la „Dimineaţa pierdută” păstrez două momente ce poartă pecetea inconfundabilă a ceea ce se afla dincolo de aura de mister pe care o transmitea pe scenă Gina Patrichi. Prima. La finalul unei şedinţe, în biroul directorului, când lumea se pregătea de plecare, mai zăbovind la o mică şuetă, Gina care era obsedată de un moment dificil din spectacol căruia tocmai îi aflase cu o seară înainte rezolvarea (cu ajutorul unei uluitoare artiste care s-a aflat mereu, discret, în spatele multor izbânzi teatrale, Miriam Răducanu) a vrut să-i arate Irinei Petrescu şi celor din jur, soluţia la care ajunsese. Brusc, ne-a uluit pe toţi, aruncându-se pe jos şi târându-se pe mochetă, jucându-şi monologul spre disperarea tăcută a rochiei albe şi vaporoase de vară care, în urma acestui intempestiv impact, avea să sufere drastice modificări. Al doilea moment e legat de monologul din trăsură al lui Titi Ialomiţeanu, personajul pe care îl jucam eu. Ajunsesem într-un moment de impas peste care nici eu, nici regizoarea Cătălina Buzoianu nu mai ştiam cum să trecem. Cătălina (un om căruia îi datorez enorm) îşi vărsa năduful asupra mea, iar eu, în pragul abandonului, aşteptam doar momentul de a contraataca la fel de furibund. La câţiva metri de mine, Gina, ghemuită în penumbră, asemeni unei păsări de pradă care simte cu toate viscerele primejdia, a început să şuiere către mine scurt, sacadat, aprig, astfel încât Cătălina să n-o audă: „Taci... Ascult-o... Nu-i spune nimic... Fă ce spune... Taci... Lasă... Înghite... Taci... Fă... Înghite... Taci... Fă... Înghite”. Şi tot aşa vreme de câteva minute bune. Totul mi se părea neverosimil. Nu-mi venea să cred! Reacţia ei era atât de puternică şi atât de uluitoare, încât mi-a anesteziat nu numai furia mocnită ci şi orice tentativă de contraatac. Apoi, când pericolul a trecut, m-a luat de mână şi m-a întrebat simplu: „Nu vrei să te ajute un pic Miriam?” Timp de vreo câteva săptămâni am lucrat cu această uluitoare artistă. Apoi, într-o duminică după-amiază, când terminasem ultima dintre aceste repetiţii oarecum clandestine, cred că undeva pe la Muzeul Medrea, Miriam Răducanu îmi spune: „Hai să-i arătăm Ginei, nu-i dai un telefon?”. „Miriam..., e dumincă după-amiază şi ştiu că n-are spectacol, poate o fi şi ea la masă...” – am încercat eu să preîntâmpin vreo gafă. „Gina?!!!... Îi spui că suntem împreună la Medrea. Atât”. Aşa am şi făcut. „Bine, vino şi ia-mă” mi-a răspuns Gina la fel de scurt. Prin telefon se auzeau glasuri şi râsete, semn că avea musafiri. M-am suit în maşină şi m-am dus s-o iau. „Unde pleci...” a întrebat-o puţin mirat soţul ei, d-l Victor Anagnoste, strălucit avocat şi bărbat de o rară distincţie. „Bizu’ dragă... M-a chemat Miriam la Medrea... mă-ntorc în 20 de minute”. „Miriam” s-a dovedit şi de astă-dată a fi un fel de cuvânt magic, un fel de „iarba fiarelor”, care le rezolvă pe toate. La Medrea totul s-a petrecut rapid. Gina m-a privit atent, cuibărită cu picioarele sub ea, cocoţată pe un scaun. Era la fel ca atunci când şuiera ca să mă împiedice să urlu. Tot ca o pasăre de pradă. La sfârşit, mă aşteptam la efuziuni. N-au fost. A rămas câteva clipe pe gânduri, cu ochii aţintiţi undeva în gol, apoi şi-a ţuguiat buzele, a făcut ochii mici şi-a zis rece, sec, fără nici un fel de inflexiune în glas: „Acum e bine”. Apoi am dus-o acasă unde o aşteptau musafirii. Pe drum, cum altfel, am tras o repriză straşnică de râs. Atât. Asta era Gina. O muncă de ocnaş pe care, cu farmecul ei unic, o învăluia pe scenă în mister. Aş mai putea adăuga desigur, oricând, zeci de alte flash-uri, dintre acelea ce pot recompune, fie şi adunate la un loc, doar jumătăţi de întreg. Zile lungi de turneu, cu râsete şi jocuri interminabile, cu farse în care se jucau adevărate partituri tragi-comice, seri cu drumurile spre casă după spectacol împreună cu „Pompo” (aşa o poreclise ea pe Irina Petrescu), cu nopţile târzii la video, unde vedeam împreună cu Micki Dobrin şi Ioana Pavelescu, ultimele filme cu De Niro, Pacino ori Dustin Hofmann, cu nesfârşite taclale printre pahare de şampanie, când la ivirea zorilor Gina se uita prelung în zare şi spunea: „Dragă... nu ţi se pare că e cam... pâclă?!!” Ţin minte că odată improvizasem cu toţii un spectacol de poezie cu care umpleam grădinile de vară din Bucureşti. Fiecare spunea ce ştia. Jimmy Besoiu ne prezenta cu neîntrecutul său talent de causeur. ”Gina, tu ce spui?”. „Sonete de Shakeaspeare, dragă!”- a răspuns ea cu afect regal. „Câte?” „Ei, asta-i acuma, câte!!! Un... sonete”!!! Umorul ei era mereu devastator, chiar şi atunci când cădea cumva la mijloc, aşa cum s-a întâmplat odată, undeva în Mărginimea Sibiului, când am intrat într-un restaurant modest, dar curat, populat mai cu seamă de oieri, unde sibianul Jimmy Besoiu ştia precis că găsim o ciorbă de burtă grozavă. La masă cred că eram 10 persoane. La un moment dat, Marcel Iureş a făcut un gest cu mâna, fără să-şi dea seama că picoliţa se afla cu tava plină cu cele 10 ciorbe exact între el şi Gina. 6 dintre ele, galbene şi grase, s-au vărsat în întregime pe interpreta Ivonei din „Dimineaţa pierdută”! Ne-a am albit! Încremenit, Marcel se pregătea să devină frescă. „Serviţi şi... rochii?” – a întrebat Gina după câteva secunde de stupoare tensionată, declanşând hohotul general şi eliberator. Dacă în locul ei ar fi fost altcineva, cu siguranţă seara ar fi fost compromisă. Ea însă, a ales instantaneu soluţia cea mai simplă. Într-un loc mai ferit s-a dezbrăcat la piele şi a „îmbrăcat” pe trupul gol una din feţele albe de masă ale localului. În vreme ce o ajuta la această operaţiune oarecum anevoioasă, „Pompo” a mormăit îmbufnată replica de geniu care avea să pecetluiască o seară memorabilă: „Trebuia şi-aici să te remarci!!!”. Într-o zi, cred că prin 1988, am surprins-o undeva în penumbra sălii de la Schitu Măgureanu luând-o în braţe pe Irina şi izbucnind în plâns. Atunci am ştiut că se petrecuse ceva rău. După o vreme n-a mai putut juca. Una dintre corzile vocale îi fusese grav afectată. Practic îşi pierduse vocea. Şi totuşi, cu preţul unor exerciţii complicate şi al unui efort de care numai fanatismul ei pentru teatru era în stare, a reuşit imposibilul. Să vorbească şi să joace iar. Un timp. Doar un timp.

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie inteligentă. Ei bine, în spatele Ginei a stat întotdeauna un bărbat rarissim despre care ar fi nedrept dacă n-aş spune aici câteva cuvinte. Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasă, elegant şi cu umor, a iubit-o enorm şi i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul. Povestea lor poate că o va spune vreodată, Oana, fructul iubirii dintre ei. Pe atunci o adolescentă delicată, taciturnă, care lăsa să se ghicească dincolo de aparenţe, o fire puternică, maturizată prematur de aceeaşi iubire pe care mama ei i-o împărţea cu teatrul. Nu i-am mai văzut de atunci... Dar îi iubesc în amintirea mea la fel. Asemeni casei de pe strada Orlando colţ cu B-dul Ana Ipătescu pe care uneori, din fuga maşinii, prefer mai degrabă s-o simt, decât să o privesc. Când mi-e dor, o caut pe Gina în nisipul mării. În serile de toamnă, ori în după amiezele iernilor dulci, când plaja de la Rex e pustie şi când doar pescăruşii mă însoţesc, îmi place să fug de mine însumi cel de acum, spre a redescoperi „castelele din Spania” de odinioară şi paşii ei desculţi, risipiţi de spuma mării...

Răzvan Ionescu

(Text apărut în volumul „Carte cu Gina Patrichi” de Mircea Morariu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”& Revista „Teatrul azi”, Bucureşti, 2008)