DE CE S-A SINUCIS KEVIN CARTER?

Iarăşi, cu gândul la Gheorghe Lala...

Există o secvenţă în filmul regizorului danez Lars von Trier, "Breaking the Waves" care ar putea descumpăni pe mulţi. Personajul feminin central, model de jertfă iubitoare pentru soţul ei, parcurge toate umilinţele la care semenii noştri sunt în stare să supună o femeie, cu aceeaşi candoare, cu aceeaşi naivitate şi cu aceeaşi inconturnabilă curăţenie, chiar dacă şirul acestor ignare batjocoriri nu a ocolit nici intimitatea trupului ei. La un moment dat, senină, ea intră într-o biserică. Şi acolo, după o vreme, spune ceva ce te poate pune pe gânduri: „Eu nu pot să iubesc cuvântul. Cum să iubeşti un cuvânt. Un cuvânt e ceva mort. Eu vreau să-l iubesc pe Hristos cel viu”. Să nu ne grăbim să punem la stâlpul infamiei luciditatea plină de tragism şi aspiraţia, de altfel întru totul legitimă, a acestei femei. De ce legitimă? Pentru că în spatele cuvintelor ei se află faţetele dureroase ale felului în care înţelegem să ne raportăm astăzi, chiar la înseşi valenţele restauratoare ale Logosului, la substanţa lui vie, altfel spus la prezenţa, dar şi la fapta sa în egală măsură, iar nu numai la rafinatele sale aspecte simbolice din Cartea Cărţilor. Că Logosul s-a întrupat, este un fapt. Că omul modern nu mai reuşeşte să creadă în acest fapt, iarăşi este dovada insensibilităţii noastre faţă de transcendent dar şi a incapacităţii de a rezona la mişcările şi adevăratele semnale ale Mângâietorului. Am în minte o sintagmă al lui T.S. Eliott, dissociation of sensibility – sensibilitatea dezbinată, care se referă la un anumit fel de dezbinare, extrem de insidios, între gândire şi simţire, între minte şi inimă, la clivajul generalizat dintre raţiune şi sentiment. Ei bine, mă tem că tocmai consecinţa acestui tip de dezbinare, dar nu numai, e scoasă la iveală de cuvintele personajului din filmul lui Lars von Trier: „Eu nu pot să iubesc Cuvântul. Cuvântul e ceva mort. Eu vreau să-l iubesc pe Hristos cel viu”. Cuvântul viu este acela care determină aproape concomitent fapta şi ne scoate din starea de spectatori la propria noastră cădere. Cuvintele lui Dumnezeu, cuvintele lui Hristos sunt cuvintele acţiunii. Or, lumea în care trăim, căreia îi lăsăm pradă nu numai viaţa, dar şi mântuirea noastră şi a familiilor noastre, face din noi nu numai nişte spectatori amorfi, dar ne şi transformă în dependenţi de această stare care, alimentată de ecranul televizorului, asigură o intimitate pe cât de plăcută şi solitară, pe atât de solidară, o stare de complicitate fără precedent a păcatului colectiv, scoţîndu-ne imaginar de sub incidenţa responsabilităţii personale. Aşa cum Dumnezeu nu mai este un Dumnezeu personal, ci devine un Dumnezeu confundat sau cufundat cu şi în natură, aşa şi responsabilitatea nu mai este una personală ci colectivă, iar păcatul este o notă de plată achitată pauşal.


Fotografia pe care o vedeţi a fost făcută în ziua de 11 martie 1993 în timpul foametei din Sudan şi a câştigat Premiul Pulitzer în anul 1994. În ea poate fi văzut un copil care se târăşte spre o tabără cu alimente a Naţiunilor Unite, aflată la un kilometru depărtare. În spatele său la o distanţă cuviincioasă un vultur aşteaptă. Kevin Carter, autorul fotografiei, a mărturisit ulterior ca a aşteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând ca vulturul să-şi ridice aripile, astfel încât să obţină un efect mai dramatic. Într-un târziu, a apăsat pe declanşator, a alungat pasărea şi s-a asezat sub un copac, fumând, plângând şi vorbind cu Dumnezeu. Nici el şi nici altcineva nu ştie ce s-a întâmplat cu copilul! E sigur însă ca fotograful nu l-a ajutat. La scurtă vreme după ce a luat cu această fotografie faimosul premiu Pulitzer, Kevin Carter s-a sinucis. Din cauza depresiei, spun ziarele. În jurnalul său, printre multe alte însemnări, s-a găsit şi următoarea scrisoare – cine ştie? - poate chiar rodul acelei vorbiri cu Dumnezeu din ziua de 11 martie 1993:

„Dragă Dumnezeule, îţi promit că nu voi risipi mâncarea, oricât de rău i-ar fi gustul şi oricât de sătul aş fi. Te rog, Doamne, să protejezi acest copil, să-l îndrumi şi să-l scoţi din nefericire. Te rog să ne faci mai sensibili faţă de lumea din jurul nostru şi să ne ajuţi să nu mai fim orbiţi de egoismul şi de interesele noastre. Sper ca această fotografie să servească întotdeauna ca un memento care să ne spună cât suntem de norocoşi şi că nu trebuie să considerăm niciodată că totul ni se cuvine de drept. Vă rog să trimiteţi fotografia prietenilor voştri. Să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinţei care se găseşte oriunde, în orice loc de pe glob şi să le trimitem şi altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Gândiţi-vă şi priviţi fotografia, ori de câte ori vă plângeţi în legătură cu mâncarea pe care o aveţi, sau când vedeţi câtă mâncare se iroseşte zilnic. Aceasta este lumea reală în care trăim. M-am gândit să o împart cu voi”.

Sfântul Serafim de Sarov scrie undeva că „deznădejdea se naşte din laşitate, trândăvie şi vorbe deşarte”. Kevin Carter ar fi putut lua copilul în braţe, să-l ducă el către tabăra cu alimente a Naţiunilor Unite. E limpede că n-a făcut-o din moment ce nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu copilul. Ce a înţeles Kevin Carter? A înţeles că nu trebuie niciodată de acum încolo să-şi bată joc de mâncare şi a vrut să transmită acest mesaj lumii întregi. A luat premiul Pulitzer şi apoi s-a sinucis… sau invers. E cazul tipic pentru cuvântul mort despre care femeia din filmul lui Lars von Trier spunea că nu-l poate iubi! Unde este Hristos cel viu în scrisoarea lui Kevin Carter? Şi mergând un pic mai departe, unde sunt cuvintele noastre vii de teologi, de vorbitori creştini cu şi despre Dumnezeu în lumea de azi?

E adevărat, lumea se schimbă, civilizaţiile se schimbă, culturile se schimbă, dar limbajul Bisericii al cărei cap este Iisus Hristos, nu se schimbă. Însă când avem de-a face cu poziţia dubioasă a unor teologi ori clerici, care comentează inadecvat Scripturile, atunci Cuvântul îşi pierde şi adevărul, şi taina, şi puterea; devine un cuvânt exasperant de fad şi de rece. Şi îţi aduci aminte de două lucruri: că iadul este imposibilitatea de a iubi şi că semnul cel mai caracteristic al activităţii demonilor este febrilitatea, permanenta şi sterila nelinişte. Efortul creştin nu trebuie îndreptat doar spre a înţelege simbolurile timpurilor apuse ci şi pe acelea ale veacului în mişcare, ca efect al schimbărilor social – istorice, pentru a putea face mai lesne vizibilă şi de înţeles celorlalţi, prinşi în caruselul timpului, eternitatea, adică drumul spre mântuire - semnul distinct al nobleţei creştine. Iar pentru asta trebuie să se lucreze cu timp şi fără timp la învierea cuvântului pe care l-am primit viu şi pe care trebuie să-l restituim făptuitor, dacă ne socotim cu adevărat responsabili de lucrarea Lui. Altminteri, fie ca individ, fie la nivelul întregii societăţi, rămânem în situaţia stranie a lui Kevin Carter, autorul acestei fotografii, care în loc să salveze copilul, s-a aşezat la umbră şi a început să vorbească, printre lacrimi, cu Dumnezeu. După o vreme şi-a pus capăt zilelor.

Tradiţia noastră populară are o vorbă la ale cărei înţelesuri s-ar cuveni să medităm, dacă nu care cumva om fi uitat-o demult. Să ne-o amintim: „N-aude, n-a vede, na Greul Pământului”… Aşa se spune despre cineva care nu e, nu vrea sau nu mai poate să fie atent la proximitatea celuilat şi e orb la priorităţile clipei. E cazul nostru. Suntem de faţă, fără a mai putea fi prezenţi.

Răzvan Ionescu