13 februarie 2009

POVARA OMULUI DEOSEBIT

“Il n’y a pas de héros sans auditoire.”
(ANDRÉ MALRAUX)




Într-un orăşel din Ungaria un handbalist român este ucis mişeleşte de către membrii unei notorii bande de criminali, care de multă vreme face „legea” în zonă şi în faţa căreia – din moment ce e atât de cunoscută şi există încă - autorităţile în drept se dovedesc „lipsite eficienţă”. La aflarea terifiantei veşti, spontan, oamenii din micul oraş încep să se adune, unul câte unul, la locul unde tânărului sportiv român i-a fost mârşav luată, viaţa. Cu ochii în lacrimi, locuitorii din Veszprem aprind lumânări, aşează flori. Nu pleacă. Rămân acolo, împietriţi, într-un amestec deopotrivă de durere şi de indignare. Lacrimile lor se amestecă cu picăturile de ploaie şi cei câţiva fulgi de zăpadă răzleţi care nu pot, şi nici nu vor, să şteargă sângele de pe caldarâm. Celor prezenţi li se adaugă alţii şi alţii. Din câteva zeci, ajung câteva sute. Poate o mie. Nu strigă, nu scandează. Doar tac. Cu toate astea prezenţa lor exercită o formidabilă presiune. Asurzitoare. Sunt toţi un urlet tăcut. Un urlet care face să tresară autorităţile, lumea, chiar şi pe unul dintre criminali, care anunţă că ar intenţiona să se predea... Un urlet care trece dincolo de graniţe. De aici încolo însă, pe teritoriul României... Nu. Mai bine tac. Nu pot şi nu vreau să spun altceva decât că... spontaneitatea dispare. Cu sprijinul neprecupeţit al televiziunilor, unde „tatulici” este doar unul dintre substantivele care îmi vine acum în minte, unul dintre multe altele, dospite în falansterul presei comuniste studenţeşti de odinioară, în stare şi astăzi, să compromită tot ce ating. Chiar şi Piaţa Universităţii.


Cu două săptămâni în urmă, la Braşov, a avut loc un jaf armat, în urma căruia au fost ucişi doi oameni. Unul dintre ei a murit împuşcat de chiar făptaşul pe urmele căruia, se năpustise cu mâinile goale. Avea 55 de ani şi se numea Gheorghe Lala. Nu era un atlet cu muşchii dăltuiţi în sălile de sport, nu avea alură de justiţiar ori superman şi nici o cât de câtă notorietate care să-l facă vandabil după gustul şi criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zâmbetul şi lumina ce i le-am descoperit pe chipul rămas în cele câteva fotografii, par să întunece puterea de înţelegere a arealului care i-a supravieţuit şi căruia ne este dat să-i fim contemporani. Sau complici. Într-o lume a urii, a frustrărilor şi a însingurării, Gheorghe Lala a iubit oamenii şi s-a dăruit lor firesc, deplin, fără rest, pentru că „asta a fost esenţa vieţii lui” – după cum mărturisesc toţi cei care i-au fost apropiaţi. „Era un om deosebit” – spune despre Gheorghe Lala, directoarea unei sucursale de bancă. Uneori, mai ales în astfel de cazuri, din pricina emoţiei, a tensiunii, cuvintele sunt neputincioase, vin greu, par banale, stângace ori sărace în conţinut. Nu şi în acest caz. Directoarea sucursalei de bancă a folosit, poate fără voia ei, cu precizie, cuvântul cel mai potrivit. Ce poate altceva însemna să fi „deosebit” decât să fi... altfel decât ceilalţi? Iar Gheorghe Lala, „un om deosebit”, a făcut ceva, ceea ce ceilalţi n-ar fi făcut. În cultura şi civilizaţia păgână acestui „ceva” i s-ar putea spune sacrificiu sau ofrandă. În cultura şi civilizaţia creştină i se spune jertfă de sine. Şi totuşi, în pofida exemplarităţii gestului său şi a zgomotului stârnit de eveniment, el, Gheorghe Lala, a murit cu zâmbetul pe buze, plecând discret, către biserica din Predeal, printre ai cărei ctitori s-a numărat şi unde a oferit ajutor constant vreme de 15 ani. Un om deosebit care, din pornirea sufletului său generos, a făcut ceva ce lui îi stătea în fire, în vreme ce celorlalţi, nu. Erou aşadar, l-a făcut nu numai firea lui, ci şi absenţa celorlalţi. Aproape concomitent cu gestul lui Gheorghe Lala, un respectat duhovnic ale cărui cuvinte au fost aşezate cu îndemânare pe frontispiciul îngrijorărilor legate de introducerea paşapoartelor biometrice, avertiza că a trecut vremea vorbelor şi îndemna credincioşii la fapte de curaj, fapte mărturisitoare: „Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic. Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul!”. Oare ce altceva a făcut Gheorghe Lala, de în vacarmul veacului iubirii de sine, jertfa sa autentică, izvorâtă din dragoste de semeni şi uitare de sine, faptă rară şi plină de nobleţe în lumea creştină de astăzi, nu a avut ecoul cuvenit exact acolo unde s-ar fi cuvenit să-l aibă şi nu a fost asumată deplin (aşadar, şi public) tocmai de către cei a căror vocaţie este jertfirea? Absorbită de cifre şi cip-uri, lumea creştinilor a tăcut, Biserica a tăcut, aşijderi glasul duhovnicilor naţionali, la fel asociaţiile, comisiile şi forurile activismului creştin. Tocmai atunci când societăţii, aflate într-o răzbită derivă morală, ar fi fost nevoie să i se deosebească în primul rând înţelesurile naturale, fireşti, ale atitudinii creştine sau să primească un mesaj spiritual, mângâietor, ca să nu spun duhovnicesc. S-au auzit numai clopotele bisericii din Predeal şi reverenţele autorităţilor de stat şi locale. Atât de preocupaţi suntem doar de propriile noastre zgomote ori marote, încât am ajuns să nu mai sesizăm nici sunetele esenţiale şi autentice de lângă noi? Cât despre autointitulata (vai!), „societate civilă” ce şi cum să spui? Preocupată doar de „vocalizele cu procent”, a rămas de mult încremenită în propriul ei „recent”! Cineva îmi spunea că tot Braşovul s-ar fi cuvenit să iasă cu o floare şi o lumânare aprinsă, în semn de solidaritate cu familia şi jertfa lui Gheorghe Lala... Aşa, ca la Veszprem... Fatalitate. N-a fost să fie... În schimb, am avut de-a face cu gestul auroral plin de solidaritate al unor luptători K1, care s-au precipitat să arate unei poliţii lovite de orbul găinilor, cum se jucau ei de-a baba oarba făcând genuflexiuni cu suspectul (fost) principal, în cadrul organizat al clasicei terapii pre-operatorii, ce se aplică îndeobşte suferinzilor de glaucom. Cu alte cuvinte, în loc de o societate unde, atunci când e cazul să putem fi toţi ca unul, am ajuns să fim jucaţi în picioare şi amuţiţi de societatea... K1! Tocmai pe strada care poartă întipărită pentru generaţii momentul - emblemă al solidarităţii braşovene, „15 noiembrie”, nu am fost în stare (încă?) să ne adunăm cu o floare şi o lumânare aprinsă, atrăgând astfel atenţia autorităţilor (poliţie, justiţie, parchet etc) „lipsite de eficienţă”, dar deopotrivă şi „societăţii K1 pline de eficienţă şi randament”, că suntem mai mulţi şi purtăm cu toţii o minimă responsabilitate pentru viitorul copiilor noştri? Braşovul este un oraş cu o ferventă viaţă artistică, viaţă muzicală, viaţă literară. Sensibilităţile noastre încep şi se sfârşesc doar în săli de concerte, în librării şi în galerii de artă? Dincolo de vanitatea fiecăruia dintre noi, zace doar „golul istoric” din poemul bacovian „Lacustră”? Printre atâtea cipuri, întrebări-cheie, cifre, profeţi şi opinii inept-apocaliptice, poate că, cine ştie?, se va mai afla răgazul citirii acestui fragment de poem:

„Trăim într-o eră în care nesimţirea este dominantă
Şi apreciată,
Iar bunătatea şi sensibilitatea sunt luate în derâdere
Şi nimic mai mult.

Societatea îmi prezintă cu eleganţă
Minunatul sentiment de scârbă
Şi îmi hrăneşte un demon interior numit furie
Cu un sortiment complex şi delicios
De prostie

Ce îţi poţi dori mai mult de la valorile adevărate ale lumii
Bazate pe popularitate şi nu pe calitate,
Ce îţi poţi dori mai mult de la lume,
Dacă nici măcar tu nu te oboseşti să faci
Nimic...”

Nu vă grăbiţi să le judecaţi! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai câteva luni, la 7 iunie 2009, va împlini 16 ani. Îl cheamă Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu două săptămâni ÎNAINTE ca tatăl lui să moară. Pe tatăl lui îl chema Gheorghe. Gheorghe Lala.

Răzvan Ionescu


7 comentarii:

elisa spunea...

Zguduitor,absolut zguduitor.Imi pare foarte rau de baiat,daca a avut un astfel de tata,ii va fi foarte greu in aceasta lume nesimtita,care priveste in jur cu scarba,numind raul bine si binele rau.
Tatal din ceruri sa-i poarte de grija.
Da,ar fi trebuit o tara intreaga sa aclame acest gest suprem.Poate se vor mai trezi uni din letargia lor.
Traim niste timpuri tare tare urate.

Răzvan Ionescu spunea...

Vă mulţumesc pentru că aţi reacţionat. Timpurile urâte n-au venit peste noi, aşa ca o fatalitate! Noi ni le-am făcut prin lipsa de reacţie, care duce la un soi de complicitate. Nu cred că trebuie acum nici să deznădăjduim. Apartenenţa creştină "ne condamnă" la iertare şi la nădejde. În sfârşit, uitaţi-vă numai la chipul, la zâmbetul plin de înţelegere al lui Gheorghe Lala. De fiecare dată când îl privesc mi se face dor de oameni...

Catalin spunea...

Gheorghe Lala s-a aflat intr-o situatie limita si a reactionat conform sufletului sau bun care razbate din fotografii: a ales jertfa, reactionand firesc, ca un OM.
Dilema mea este: ce as face daca as fi pus intr-o situatie asemanatoare aceleia in care s-a aflat acest om? Sincer nu stiu sa-mi raspund. Imi fac curaj sa cred ca nu as fi fugit.
Iar poezia pustiului este graitoare si tragica. Chiar mi-au dat lacrimile.

Răzvan Ionescu spunea...

Dragă Cătălin,

În asemenea situaţii când totul se decide într-o secundă, instinctul este cel care decide conform firii fiecăruia. Iar lui Gheorghe Lala instinctul i-a dictat fulgerător că el trebuie să răspundă apelului celor care strigau hoţii. Tocmai ieşise dintr-o farmacie. Nu cred că a ştiut că cel în urmărirea căruia pornise era înarmat. Dacă ar fi zăbovit o secundă în plus, gândul l-ar fi dus spre cei de acasă, şi mai cu seamă către Sebastian de care se pare că era legat într-un mod aparte... Impresionant însă este acest instinct genuin care la el a acţionat în acest fel. El n-a făcut ceea ce a făcut gândindu-se că se jertfeşte, el a acţionat aşa, pentru că aşa a făcea tot timpul. Sărea în ajutorul semenilor. S-a întâlnit cu un ucigaş nemernic. Nu cred că trebuie să-ţi faci probleme de conştiinţă dacă îţi vine să fugi... Prin ceea ce am scris am vrut să atrag atenţia asupra felului în care populaţia Braşovului şi în ultimă instanţă nu numai, a reacţionat după aceea... Adică în NICI UN FEL.Aci este adevărata problemă de conştiinţă a societăţii româneşti.

Anonim spunea...

In fata unui astfel de comentariu se cuvine sa ne facem mici si sa tacem. Asta penru ca nu am putea face nimic sa schimbam lucrurile. Intr-adevar ni se ridica un mare semn de intrebare. De ce nu facem chiar nimic? Oare cand ne vom trezi? Oare ne vom mai trezi? Sau preferam sa fim comozi in continuare?
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Gheorghe Lala, si sa vegheze asupra lui Sebastian si intregii familii!
Pacat ca sunt prea putini cei care sesizeaza importanta lucrurilor si fac ceva in sensul asta! Noi restul, marea majoritate suntem amortiti, si nu reusim sa ne mai trezim din starea asta!! Offf...

kosmotrekker spunea...

Un gest MAGNIFIC , si totodata impresionant prin solitudinea in care s-a desfasurat.Actionand singur,murind singur ,vorbindu-se foarte putin despre el si cu foarte putina lume la inmormantarea sa.As zice ,iata un destin exemplar al unui OM care s-a uitat pe sine pentru a fi ,de fapt,alaturi de CEILALTI.Exact ceea ce ne cere Hristos de aproape doua mii de ani incoace.
Iti multumesc pentru temele sensibile care le abordezi pe blog.Ma indeamna la meditatie si imi inmoaie sufletul de fiecare data cand le citesc.
Cu prietenie,Sorin.

Răzvan Ionescu spunea...

Îmi place să cred că toţi cei care scriu îşi închipuie (din vanitate sau din naivitate, sau din amândouă la un loc)că pot schimba lumea. Înaintaşii noştri (sau mă rog, unii dintre ei)chiar au reuşit... În ceea ce mă priveşte resimt pentru indiferenţa braşoveană o durere aproape fizică. Întrucâtva cuvintele dumneavoastră alină, dar, sincer să fiu, m-am cam plictisit de predispoziţia spre meditativ a poporului român. Sau a ceea ce a mai rămas din el.