DANSUL

Toamna aşternuse peste Paris un veştmânt auriu, iar asta se vedea cel mai bine dacă zăboveai o vreme pe aleile parcului Montsouris din arondismentul al paisprezecelea. Femeia din faţa mea, cu trup delicat şi privire pătrunzătoare, o flacără arzând sau, poate, ea însăşi plutind laolaltă cu celelalte frunze aurii ale toamnei, îşi depăna viaţa. Chipul său de o uluitoare mobilitate, mâinile lungi care desenau volute savante, ritmul ameţitor şi tonul lipsit de accente patetice îmi arătau că nu mă aflam câtuşi de puţin în faţa cuiva care îşi evoca trecutul cu tristeţe. Nici un fel de regret, nici un fel de nostalgie, cu atât mai puţin vreo amărăciune. La vârsta de doi ani, într-un accident stupid, piciorul stâng îi fusese complet zdrobit de un ascensor. Din punct de vedere medical piciorul era compromis şi nu mai exista altă soluţie decât amputarea. Disperaţi, părinţii găsesc un mare chirurg dispus pentru o intervenţie însoţită de tratament cu penicilină. După şapte operaţii piciorul este salvat, mai puţin două degete care îi sunt amputate. La vârsta de opt ani descoperă farmecul dansului şi este acceptată la şcoala de balet a Operei din Paris, cu complicitatea unui celebru maestru de balet care, observându-i handicapul, dar şi strălucirea talentului, îi dă un ciorap gros de lână care să-i îngroaşe laba piciorului, păcălind astfel vigilenţa medicilor. Nu pentru multă vreme. Într-un târziu infirmitatea îi este descoperită, iar medicul Operei o declară inaptă, expediind părinţilor o scrisoare în care le anunţă exmatricularea. Talentul şi munca dusă până la sacrificiu îi fac însă pe profesori să anuleze decizia intransigentului medic. La cincisprezece ani intră în corpul de balet al Operei. Apar primele izbânzi care, surprinzător, îi deschid perspectiva unei cariere cinematografice. După cel dintâi film, numeroşi cineaşti, precum Claude Autant-Lara, Gene Kelly, Albicoco sau chiar Walt Disney îi fac propuneri de colaborare care de care mai atrăgătoare... Îi refuză pe toţi în bloc. Nu voia să fie actriţă, voia doar să danseze. La douăzeci şi doi de ani devine prim-balerină a Operei din Paris. Munca dusă aproape până la un soi de ascetism o face să împace într-un acord armonic spiritul cu trupul. Dansul o poartă către o stare de fericire vecină cu starea de graţie. Încetul cu încetul este atrasă de coregrafii având caracter mistic, inspirate adesea de spiritualitatea hindusă. Avidă să cunoască, începe, prin lecturi, să treacă în revistă aproape toate religiile: Islamul, Hinduismul, Budismul, Iudaismul, Creştinismul. Este cucerită de scrierile a doi mari mistici creştini: Sfântul Ioan al Crucii şi Sfânta Tereza d’Avila. Într-o noapte deschide şi începe să citească Noul Testament. Îl soarbe cu frenezie, aproape pe nerăsuflate. Practic nu e o lectură obişnuită. Ascultă, vede, simte totul aievea. În sfârşit îşi descoperă lumina şi dragostea. Este El, Iisus. Un Iisus unic. Un Iisus care a înţeles omul până într-acolo încât nu numai că a primit să-i trăiască deplin suferinţele, dar i le-a transfigurat. „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni! Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre! Că jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” (Matei 11, 28-30). Fraza şoc. Fraza cheie. Această chemare-apel a lui Hristos depăşea cu mult răspunsul pe care-l căuta de atâta amar de timp. A înţeles deodată că Opera nu mai era şcoala tuturor şcolilor. Ci Hristos. Opera nu mai era templul descoperit în copilărie. Acel templu al frumuseţii, căruia îi dăruise cei mai frumoşi ani, putea fi deopotrivă şi un templu al vanităţii şi al invidiei. Mulţumită lui Iisus a descoperit însă un alt templu. Cel adevărat. Templul ameţitor al Iubirii. Se simţea năucită, ca atunci când întâlneşti un prieten drag, după ani şi ani de despărţire. Descoperise pe cineva înlăuntrul căruia existase dintotdeauna şi în braţele căruia putea muri şi învia deopotrivă. După ce atâta timp plăsmuise prin dans divinităţi ale fanteziei, se vedea acum răpită definitiv de realitatea Dumnezeului celui viu! Aproape firesc, la douăzeci şi opt de ani spune adio lumii. Adio regilor şi divinităţilor scenei! Adio aplauzelor şi coşurilor de flori! Adio hotelurilor de lux din turnee şi recepţiilor strălucitoare. Adio aşadar gloriei! Alege cărarea cea mai misterioasă şi cea mai stranie. Părăseşte de bună voie Opera şi o porneşte singură, fără să privească în urmă, pe drumul Ordinului Carmelitelor din Limoges. Televiziunile, ziarele, paparazzi, pornesc pe urmele ei urlând care mai de care, ca scoşi din minţi. Degeaba. Oceanul care o înconjoară protector e larg cât universul. Ordinul Carmelitelor, prin excelenţă o şcoală a rugăciunii, o învaţă să vorbească cu Dumnezeu. Seara, când întreaga obşte monahală se afla în capelă pentru rugăciune, ea ardea de nerăbdare să-i împărtăşească frământările şi să-l asculte. Căci Dumnezeu îi vorbea. Şi nu oricum. Dumnezeu îi vorbea despre dans. Căci dansul e o formă de laudă adusă Divinităţii. „Lăudaţi pe Domnul în timpane şi în horă; lăudaţi-l pe El în strune şi organe.” (Psalmul 150, 4). Atunci când îi mărturisea problemele, suferinţele, atunci când îi făcea cunoscute îndoielile faţă de anumite rigori ale vieţii din Ordinul Carmelitelor, Dumnezeu îi spunea zâmbind: „Dansează!” Aşadar, Dumnezeu nu-şi spusese ultimul cuvânt atunci când i-a deschis porţile mânăstirii. Cuvântul său nu e întotdeauna definitiv. Cuvântul său n-are frontiere, e fără de sfârşit. Este renaştere mai înainte de a fi naştere. Dumnezeu îi făgăduia renaşterea în El într-o bună zi. Dar unde şi când, nu ştia. Dansul, dansul, mereu dansul! Dansatorul, un descoperitor şi un cuceritor de spaţii! Dansul care oficiază nunta spaţiilor, înlăuntrul cu afara omului. Pentru tânăra novice din Ordinul Carmelitelor, dansul devenise un mijloc de a-l iubi pe Dumnezeu. Descoperindu-l mai profund pe Hristos, a descoperit sensul tuturor privaţiunilor ascetice pe care le făcuse pentru balet. Oare nu se poate vorbi cu Dumnezeu dansând?

După zece ani părăseşte Ordinul fără să-şi fi depus definitiv voturile monahale, cu gândul de a deveni o balerină a lui Hristos. „Voi dansa pentru Tine” – şi-a spus ea. Avea treizeci şi opt de ani. S-a alăturat unei mici comunităţi religioase din apropiere de Vendée, în care se experimenta valoarea gestuală a rugăciunii. Începe să predea lecţii de dans copiilor din aşezările învecinate, pe care-i învaţă un mic dans pe rugăciunea Tatăl nostru. Văzându-i într-o bună zi strădaniile, un preot face o remarcă neobişnuită: „Sentimentul religios este de obicei invizibil, dar aici el devine palpabil, îl vedem.” Era pentru întâia oară când un membru al Bisericii recunoştea scopul înalt al misiunii ei. Apoi s-a întâlnit cu Papa Ioan-Paul al II-lea, un papă care a iubit mult artiştii, dovedind adesea o sensibilitate aparte în faţa diversităţii expresiei artistice. Papa i-a spus că, din păcate, nu există încă un ordin monahal special al artiştilor, dar a adăugat zâmbind, „Dansează!”, gândind că ideea revelării frumuseţii divine prin dans este necesară. Astfel, după zece ani de tăcere, publicul avea s-o redescopere pe Mireille Cotiz. O altfel de dansatoare. O altfel de călugăriţă. O siluetă delicată, o privire pătrunzătoare, o femeie ieşită din tipare, o femeie care deranjează, stârneşte mirare şi surprinde. Ca şi micuţa cruce din lemn, singura podoabă pe care o poartă la gât. O poartă ca un strigăt. Strigătul ei mărturisitor că tot ceea ce este frumos aparţine lui Dumnezeu. Ca şi frunzele aurii ale acelei toamne care înveşmântase Parisul.

Răzvan Ionescu