Evenimente petrecute în ultima vreme m-au făcut să-mi aduc aminte de un text mai vechi pe care îl socotesc valabil şi astăzi. El stă în strânsă legătură cu altul, intitulat „România şi Julieta la fix”, postat pe acest blog la 25 noiembrie 2008, pe care îl puteţi (re)citi la capitolul „Vesele şi triste proze”.
În satul unde locuiesc a venit gripa aviară. La fix. De mâine intrăm în carantină laolaltă cu jumătate din ţară. În sfârşit suntem şi noi pe listele Comandamentului Antiepizootic de la Bucureşti. Ne-a citit la televizor! Adică am intrat în rândul lumii! Găinile mor pe capete şi locuitorii o tulesc care pe unde apucă, mândri de satul lor proaspăt intrat pe fluxul tuturor agenţiilor internaţionale de ştiri. N-avem a ne îngrijora ni se spune: „Chiar dacă numărul focarelor de gripă aviară a crescut, se menţine tendinţa de scădere”(citat aidoma din ştirile Realitatea TV/30 mai 2006).
Cu toate că a trecut binişor de 90 de ani, Julieta rămâne neclintită în bătaia virusului şi se ţine cu încăpăţânare de acelaşi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Până toamna trecută aştepta să vină vacile. Ea n-avea, da’ nu conta, le aşteapta pe ale altora. Îi plăcea să râdă de ele, fiindcă Europa le-atârnase un biscuit în ureche. Acum îi aşteaptă „pe eştia în combinizon” să vină să-i stropească bătătura cu maglavais. Găinile i le-au luat. Abia ce-a mai putut să pitească vreo şepte ouă în cutia de la televizor. Zice apăsat: „Mi-or zis să stau cu el dăşchis să aflu în permanenţă ştirile şi să acţionez conform instrucţiunilor!!! No, apă de bună samă, mereţi liniştiţi, le-am spus. Slavă Domnului că s-or dus şi teveul îi stricat de-acu’ tri ani, că altcumva eram de mult la doi meter de-a fundu’” - îşi face ea o cruce mare, plescăind mulţumită. „Dacă aveam ştiri, aveam io instrucţiuni, da’ n-aveam ouă! Dumneavoastră aţi pitit ceva dom doctor?”. „Nu” – ridic din umeri ruşinat. „Apă di ce?”- se răsteşte scurt la mine. „Pentru că al meu merge” – i-o întorc scurt ca s-o întărât. „No, apă aşa vi trebuie la dumneavoastră oamenii cu carte. Că fără ştiri sunteţi tăţi morţi! Acu’ ăţi fi rămas sărăcuţii de dumneavoastră numa’ cu ouăle lu’ dom Năstase”,şuieră ea ţuguindu-şi buzele competent. „Păi nu mai e el, doamna Julieta, c-au pierdut alegerile”. „No, asta-i bună! Ştiţi că io n-am băgat de samă?”, şi râde în hohote cu toată gura ei fără urmă de dinţi.
La câţiva paşi mai încolo, în capul satului toate vehiculele sunt obligate să treacă încet peste un covor gri care musteşte de lichid dezinfectant, în vreme ce două „combinizoane” le stropesc straşnic cu o spumă albă. „No, apă aşa ceva!!!” – se miră Julieta. „Nici pe răposatu’, nu l-o dus cu maşina pe covor!”. Mi-e teamă s-o-ntreb la care răposat se gândeşte? La bărbat-su' ori la… ptiu, Doamne iartă-mă! Mai bine tac!
Pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi biciclişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, unii către Italia şi Spania, alţii la rudele dezinfectate din Paşcanii sau Făureii ieşiţi din carantină. Toţi, proaspăt înspumaţi în alb, parcă ar pluti într-un nesfârşit şi ireal cortegiu de nuntă. „Or plecat tăţi…” suspină Julieta cu o neaşteptată blândeţe. Adusă de spate îşi vede mai departe de florile ei de la drum, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor.
Hermann o pândeşte de vis-a-vis. Are părul mai roşu decât anul trecut şi, bineînţeles, program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci şi jumătate ale amiezii se îndreaptă către capul satului, bucuros că în sfârşit, afacerile îi merg din plin. E mai înfloritor chiar şi decât atunci când vindea saşi cu nemiluita, pe mărci, în cârdăşie cu Securitatea. La benzinăria lui cu cifră octanică nesigură, a înlocuit combustibilul cu dezinfectant. La pompa 1 pentru hepatită, la pompa 2 pentru aviară, la pompa 3 pentru diverse. Are dever, e singurul furnizor pe o rază de 100 de km şi-i merge din plin. Nu închide niciodată şi uneori se mai face şi că le încurcă. Cu cât aviara se răspândeşte, cu atât Hermann prosperă. Şi-a plătit restanţele la gaze, are contor ultimul tip (care nu se-nvârte –zice el), şi-a luat Jeep Grand Cherokee şi şofer. Cu ciucurei roşii. Asta fiindcă Julieta îl blestemă în continuare. Nu mai strigă ca anul trecut, pentru că Hermann stă acum ascuns după geamurile fumurii ale maşinii. Dar Julieta are informaţii precise şi ştie sigur că e acolo. Aşa că şi-a făcut o pancartă mare de pe care să se poate citi de departe: „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ Aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”. Se uită la cer şi arată cu degetu’ în sus ca spre ceva care tocmai şi-a făcut apariţia şi acuşi, acuşi, o să coboare inexorabil. Cât este el de expert în lucrul operativ cu organele, când o vede, pe Hermann îl ia cu rece pe şira spinării. De-asta merge în fiecare duminică la biserică, cântă în cor şi dă mereu acatiste pentru sănătatea lui Iliescu.
La 50 de km de Julieta e oraşul. În oraş ar trebui să fie Pişta. Nu mai e. Anul trecut avea şi el program fix. Aştepta poştaşul cu „ordonanţa”. Stătea afară pe o băncuţă la stradă şi fuma trei pachete pe zi. A fumat ce a fumat, apoi a răguşit, pe urmă a slăbit ce-a slăbit şi-n cele din urmă a plecat la spital cu gândul s-o şteargă de pe lumea asta pe ailaltă, despre care eu i-am zis c-ar fi mai bună. „Mi-a fost teamă că mă minţiţi şi m-am făcut bine”- mi-a şoptit aproape fără glas într-o dimineaţă, din patul sanatoriului alb de la poalele muntelui. „Ai dreptate, Pişta. Ce-i în mână nu-i minciună! Dacă te minţeam?”. În camera lui de la căminul de nefamilişti mucegăit şi cu termopan „di pi vremia lu’ toaşu’”, a rămas pe masă o fotografie ruptă, cu un copil care plimbă o vacă prin spaţiul mioritic. „Ce faci Pişta?”. „Beu şi aştiept ordonanţa, şe sî fac? Acasî aştiptam vaşili.” Ecouri… O fotografie ruptă, un spaţiu mioritic, un spaţiu locativ şi un spaţiu gol pe-o bancă strâmbă din Europa în faţa unui cămin de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’”.
Colţea e sculer-matriţer şi de câteva zile bea până rămâne ţeapăn şi fix. E negru de supărare şi nimeni nu-i mai poate intra în voie. Nici piticii, nici copiii, nici trandafirii. Nu mai râde, nu se mai lasă altoit de nevastă, ba dimpotrivă, a devenit atât de ofensiv, încât nevastă-sa se scuză mereu că are ochii umflaţi (de somn), iar şeful de scară a găsit de cuviinţă să-l includă pe Colţea într-un program special despre rolul femeii în societatea europeană. De când aviara a venit şi la oraş, primăria i-a distrus lui Colţea tot spaţiul mioritic pe care şi-l făcuse la parterul blocului. I-a tăiat via, i-a dezgropat roşiile, i-a omorât porumbeii. Aşa că, după ce vine deja întărâtat, de la cursul despre rolul femeii în societatea europeană, Colţea se aşază în balcon, bea până ajunge ţeapăn şi strigă fix, unul şi-acelaşi lucru: „Otrăviţi fântânile!!!”.
Eu sunt de la oraş, mă şi mir că încă mai sunt bugetar, dar parcă nu îmi mai place la ţară ca mai înainte când aveam program fix. Ce-i drept, tot nu beau, da’ mă ia din ce în ce mai des cu vertij. Pe vremuri îmi plăceau vacile, îmi plăcea mirosul de iarbă cosită şi balegă. Acum nu-mi mai place nimic. Am senzaţia că totul în jur a început să pută a dezinfectantul lui Hermann. Îmi place doar de Julieta, aşa că aştept împreună cu ea aviara la şosea, ca doi îndrăgostiţi seara, cerul albastru înstelat, într-un balcon shakespearian. Doamna Güngy care are fata măritată la Budapesta şi este îndrăgostită de Duna Tv, deşi se uită uneori şi la programu’ unu, vine spre noi vânătă de furie. Se precipită cu faţa la gard şi cu mâinile ridicate în sus zbiară: „Poftiţi, dom doctor, me predau. Io vorbit cu Ildiko la Budopeşt se trimiţi la mine pachet şi io adus aviara in plic cu gulaş şi delikat! Begaţi la mine chetuşe şi duceţi ţuhaus !”. „Eh, lăsaţi doamna Güngy, nu vă mai formalizaţi”, îi zic eu, ce-i drept, nu foarte convins.
Limuzinele cu număr de Germania se-amestecă în spuma albă a lui Hermann, laolaltă cu biciclişti debili şi cai delabraţi. În spatele lor îşi aşteaptă cuminte rândul la vermorel cortegiul pestriţ al unui bulibaşă mort, care se-ndreaptă condus de neamuri spre cimitirul din cealaltă margine de sat. Aur, salbe, cercei, brăţări, telefoane, manele, pe scurt: tradiţii.
Ultimul care încheie cortegiul e Hermann însuşi, care se-ntoarce acasă, ascuns, ca totdeauna, în spatele mortului şi al geamurilor fumurii de la Jeep-ul Grand Cherokee cu şofer şi ciucurei roşii. Julieta îşi face o cruce mare şi scoate pancarta pe care scrie cu litere mari „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”.
Aviara Ciucurel, fata bulibaşei decedat, dizeuză la Viena într-un local cu specific românesc din Albertina Plazz şi politically correct, o reclamă imediat pe Julieta la oficiul protecţiei minorităţilor. Deja jignită, doamna Güngy depune mărturie în solidar, ca parte vătămată, aşa că Julieta, încolţită din toate părţile, se alege în cele din urmă cu o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Neavând însă nici un venit, trebuie să efectueze câteva ore de muncă în folosul comunităţii. Sunt bucuros să-i fiu alături.
Prin urmare, în fiecare zi, la ceasurile cinci ale amiezii se iveşte la stradă şi, adusă de spate, începe să plivească florile ei de la drum, singurele din tot satul, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor. O ajut fiindcă, v-am mai spus, mie îmi place de Julieta. Din când în când se opreşte şi îşi face o cruce mare. Automat îmi fac şi eu. Julieta se uită la cer şi ştie de ce. Eu mă uit în pământ şi nu ştiu pentru ce. Ne uităm unul la altul şi ne pufneşte râsul. Va să zică, iar avem program fix! „Apă câte ore d’astea pentru comunitate, zici că mai avem dom’ doctor? Nu mă-ndur să le dau în plus nici o santimă” – chicoteşte Julieta pierdută printre flori. Se opreşte iar. „Cum ziceai dom’ doctor că-i zice la comandantu’ ăla cu gripa găinilor?” „A-n-t-i-e-p-i-z-o-o-t-i-c, doamna Julieta” – îi răspund eu rar, pe litere. „Nu mai îmi spune, că iar îmi creşte tensia. Auzi cui i-am ştiut da io, bunătate de găini! Lu’ …pitic ăsta! Dacă gripa găinilor e când te prosteşti, apă să ştii dom’ doctor, că m-am bolunzit. Cheamă p-eştia cu combinizoanile să mă dea cu benzina lu’ Hermann să-mi reviu!”
Seara coboară încet peste satul aproape gol. Un mormânt imens din pântecele căruia se aude de departe, din ce în ce mai insistent, sunetul polifonic al unui telefon mobil. E al bulibaşei pe care, Aviara Ciucurel, dizeuza de la Viena, a ţinut morţiş să-l îngroape cu telefon cu tot, să-l mai sune şi ea din Albertina Plazz, când i se face dor. Câteva zile la rând, în liniştea nopţii, ţârâitul greierilor s-a împletit cu cele câteva melodii ale telefonului care ţâşneau din ţărână. Acum e linişte. Probabil că s-a terminat bateria. Mă uit la Julieta şi de atâta tăcere mă dor toate amintirile. Oare ce-o auzi dizeuza acum în telefon dacă sună de la Viena? „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.
Având în vedere „locaţia” destinatarului, recomandarea robotului îmi pare a fi una nu numai rezonabilă, dar mai cu seamă încurajatoare. E ca şi când încă nimica nu e pierdut şi ne confruntăm doar cu o situaţie trecătoare. Aşadar, ai toate motivele să petreci împăcat şi plin de speranţă o seară, la un restaurant cu specific românesc din Viena!
E linişte şi greierii se-aud ca la-nceputul lumii. De mâine intrăm în sfârşit în carantină. Închid ochii şi-ascult : „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.
Chiar aşa ! Şi noi avem dreptul la speranţă ! Şi noi avem dreptul la neuitare !
Viena, să nu ne uiţi !
Şi-aşa, nu mai ai ce pierde!
Ultimele modele de coşciuge marca "NOKIA"
În satul unde locuiesc a venit gripa aviară. La fix. De mâine intrăm în carantină laolaltă cu jumătate din ţară. În sfârşit suntem şi noi pe listele Comandamentului Antiepizootic de la Bucureşti. Ne-a citit la televizor! Adică am intrat în rândul lumii! Găinile mor pe capete şi locuitorii o tulesc care pe unde apucă, mândri de satul lor proaspăt intrat pe fluxul tuturor agenţiilor internaţionale de ştiri. N-avem a ne îngrijora ni se spune: „Chiar dacă numărul focarelor de gripă aviară a crescut, se menţine tendinţa de scădere”(citat aidoma din ştirile Realitatea TV/30 mai 2006).
Cu toate că a trecut binişor de 90 de ani, Julieta rămâne neclintită în bătaia virusului şi se ţine cu încăpăţânare de acelaşi program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci ale după-amiezii se iveşte la stradă, adusă de spate, târând de după porţile înalte un scaun şui. Până toamna trecută aştepta să vină vacile. Ea n-avea, da’ nu conta, le aşteapta pe ale altora. Îi plăcea să râdă de ele, fiindcă Europa le-atârnase un biscuit în ureche. Acum îi aşteaptă „pe eştia în combinizon” să vină să-i stropească bătătura cu maglavais. Găinile i le-au luat. Abia ce-a mai putut să pitească vreo şepte ouă în cutia de la televizor. Zice apăsat: „Mi-or zis să stau cu el dăşchis să aflu în permanenţă ştirile şi să acţionez conform instrucţiunilor!!! No, apă de bună samă, mereţi liniştiţi, le-am spus. Slavă Domnului că s-or dus şi teveul îi stricat de-acu’ tri ani, că altcumva eram de mult la doi meter de-a fundu’” - îşi face ea o cruce mare, plescăind mulţumită. „Dacă aveam ştiri, aveam io instrucţiuni, da’ n-aveam ouă! Dumneavoastră aţi pitit ceva dom doctor?”. „Nu” – ridic din umeri ruşinat. „Apă di ce?”- se răsteşte scurt la mine. „Pentru că al meu merge” – i-o întorc scurt ca s-o întărât. „No, apă aşa vi trebuie la dumneavoastră oamenii cu carte. Că fără ştiri sunteţi tăţi morţi! Acu’ ăţi fi rămas sărăcuţii de dumneavoastră numa’ cu ouăle lu’ dom Năstase”,şuieră ea ţuguindu-şi buzele competent. „Păi nu mai e el, doamna Julieta, c-au pierdut alegerile”. „No, asta-i bună! Ştiţi că io n-am băgat de samă?”, şi râde în hohote cu toată gura ei fără urmă de dinţi.
La câţiva paşi mai încolo, în capul satului toate vehiculele sunt obligate să treacă încet peste un covor gri care musteşte de lichid dezinfectant, în vreme ce două „combinizoane” le stropesc straşnic cu o spumă albă. „No, apă aşa ceva!!!” – se miră Julieta. „Nici pe răposatu’, nu l-o dus cu maşina pe covor!”. Mi-e teamă s-o-ntreb la care răposat se gândeşte? La bărbat-su' ori la… ptiu, Doamne iartă-mă! Mai bine tac!
Pe şoseaua naţională, se amestecă aiuritor limuzine cu număr de Germania şi biciclişti debili, căruţe delabrate şi autocare gemând de populaţie autohtonă, pornită cu mic cu mare care-ncotro, unii către Italia şi Spania, alţii la rudele dezinfectate din Paşcanii sau Făureii ieşiţi din carantină. Toţi, proaspăt înspumaţi în alb, parcă ar pluti într-un nesfârşit şi ireal cortegiu de nuntă. „Or plecat tăţi…” suspină Julieta cu o neaşteptată blândeţe. Adusă de spate îşi vede mai departe de florile ei de la drum, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor.
Hermann o pândeşte de vis-a-vis. Are părul mai roşu decât anul trecut şi, bineînţeles, program fix. În fiecare zi, la ceasurile cinci şi jumătate ale amiezii se îndreaptă către capul satului, bucuros că în sfârşit, afacerile îi merg din plin. E mai înfloritor chiar şi decât atunci când vindea saşi cu nemiluita, pe mărci, în cârdăşie cu Securitatea. La benzinăria lui cu cifră octanică nesigură, a înlocuit combustibilul cu dezinfectant. La pompa 1 pentru hepatită, la pompa 2 pentru aviară, la pompa 3 pentru diverse. Are dever, e singurul furnizor pe o rază de 100 de km şi-i merge din plin. Nu închide niciodată şi uneori se mai face şi că le încurcă. Cu cât aviara se răspândeşte, cu atât Hermann prosperă. Şi-a plătit restanţele la gaze, are contor ultimul tip (care nu se-nvârte –zice el), şi-a luat Jeep Grand Cherokee şi şofer. Cu ciucurei roşii. Asta fiindcă Julieta îl blestemă în continuare. Nu mai strigă ca anul trecut, pentru că Hermann stă acum ascuns după geamurile fumurii ale maşinii. Dar Julieta are informaţii precise şi ştie sigur că e acolo. Aşa că şi-a făcut o pancartă mare de pe care să se poate citi de departe: „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ Aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”. Se uită la cer şi arată cu degetu’ în sus ca spre ceva care tocmai şi-a făcut apariţia şi acuşi, acuşi, o să coboare inexorabil. Cât este el de expert în lucrul operativ cu organele, când o vede, pe Hermann îl ia cu rece pe şira spinării. De-asta merge în fiecare duminică la biserică, cântă în cor şi dă mereu acatiste pentru sănătatea lui Iliescu.
La 50 de km de Julieta e oraşul. În oraş ar trebui să fie Pişta. Nu mai e. Anul trecut avea şi el program fix. Aştepta poştaşul cu „ordonanţa”. Stătea afară pe o băncuţă la stradă şi fuma trei pachete pe zi. A fumat ce a fumat, apoi a răguşit, pe urmă a slăbit ce-a slăbit şi-n cele din urmă a plecat la spital cu gândul s-o şteargă de pe lumea asta pe ailaltă, despre care eu i-am zis c-ar fi mai bună. „Mi-a fost teamă că mă minţiţi şi m-am făcut bine”- mi-a şoptit aproape fără glas într-o dimineaţă, din patul sanatoriului alb de la poalele muntelui. „Ai dreptate, Pişta. Ce-i în mână nu-i minciună! Dacă te minţeam?”. În camera lui de la căminul de nefamilişti mucegăit şi cu termopan „di pi vremia lu’ toaşu’”, a rămas pe masă o fotografie ruptă, cu un copil care plimbă o vacă prin spaţiul mioritic. „Ce faci Pişta?”. „Beu şi aştiept ordonanţa, şe sî fac? Acasî aştiptam vaşili.” Ecouri… O fotografie ruptă, un spaţiu mioritic, un spaţiu locativ şi un spaţiu gol pe-o bancă strâmbă din Europa în faţa unui cămin de nefamilişti „di pi vremia lu’ toaşu’”.
Colţea e sculer-matriţer şi de câteva zile bea până rămâne ţeapăn şi fix. E negru de supărare şi nimeni nu-i mai poate intra în voie. Nici piticii, nici copiii, nici trandafirii. Nu mai râde, nu se mai lasă altoit de nevastă, ba dimpotrivă, a devenit atât de ofensiv, încât nevastă-sa se scuză mereu că are ochii umflaţi (de somn), iar şeful de scară a găsit de cuviinţă să-l includă pe Colţea într-un program special despre rolul femeii în societatea europeană. De când aviara a venit şi la oraş, primăria i-a distrus lui Colţea tot spaţiul mioritic pe care şi-l făcuse la parterul blocului. I-a tăiat via, i-a dezgropat roşiile, i-a omorât porumbeii. Aşa că, după ce vine deja întărâtat, de la cursul despre rolul femeii în societatea europeană, Colţea se aşază în balcon, bea până ajunge ţeapăn şi strigă fix, unul şi-acelaşi lucru: „Otrăviţi fântânile!!!”.
Eu sunt de la oraş, mă şi mir că încă mai sunt bugetar, dar parcă nu îmi mai place la ţară ca mai înainte când aveam program fix. Ce-i drept, tot nu beau, da’ mă ia din ce în ce mai des cu vertij. Pe vremuri îmi plăceau vacile, îmi plăcea mirosul de iarbă cosită şi balegă. Acum nu-mi mai place nimic. Am senzaţia că totul în jur a început să pută a dezinfectantul lui Hermann. Îmi place doar de Julieta, aşa că aştept împreună cu ea aviara la şosea, ca doi îndrăgostiţi seara, cerul albastru înstelat, într-un balcon shakespearian. Doamna Güngy care are fata măritată la Budapesta şi este îndrăgostită de Duna Tv, deşi se uită uneori şi la programu’ unu, vine spre noi vânătă de furie. Se precipită cu faţa la gard şi cu mâinile ridicate în sus zbiară: „Poftiţi, dom doctor, me predau. Io vorbit cu Ildiko la Budopeşt se trimiţi la mine pachet şi io adus aviara in plic cu gulaş şi delikat! Begaţi la mine chetuşe şi duceţi ţuhaus !”. „Eh, lăsaţi doamna Güngy, nu vă mai formalizaţi”, îi zic eu, ce-i drept, nu foarte convins.
Limuzinele cu număr de Germania se-amestecă în spuma albă a lui Hermann, laolaltă cu biciclişti debili şi cai delabraţi. În spatele lor îşi aşteaptă cuminte rândul la vermorel cortegiul pestriţ al unui bulibaşă mort, care se-ndreaptă condus de neamuri spre cimitirul din cealaltă margine de sat. Aur, salbe, cercei, brăţări, telefoane, manele, pe scurt: tradiţii.
Ultimul care încheie cortegiul e Hermann însuşi, care se-ntoarce acasă, ascuns, ca totdeauna, în spatele mortului şi al geamurilor fumurii de la Jeep-ul Grand Cherokee cu şofer şi ciucurei roşii. Julieta îşi face o cruce mare şi scoate pancarta pe care scrie cu litere mari „Ciucurelu’ aviară dă cu vermorel prin ţară/ aviara ciucurel haideţi să scăpăm de el/ Doamne ajută!”.
Aviara Ciucurel, fata bulibaşei decedat, dizeuză la Viena într-un local cu specific românesc din Albertina Plazz şi politically correct, o reclamă imediat pe Julieta la oficiul protecţiei minorităţilor. Deja jignită, doamna Güngy depune mărturie în solidar, ca parte vătămată, aşa că Julieta, încolţită din toate părţile, se alege în cele din urmă cu o amendă pentru tulburarea ordinii publice. Neavând însă nici un venit, trebuie să efectueze câteva ore de muncă în folosul comunităţii. Sunt bucuros să-i fiu alături.
Prin urmare, în fiecare zi, la ceasurile cinci ale amiezii se iveşte la stradă şi, adusă de spate, începe să plivească florile ei de la drum, singurele din tot satul, cărora le vorbeşte despre cum era odată pe vremea saşilor. O ajut fiindcă, v-am mai spus, mie îmi place de Julieta. Din când în când se opreşte şi îşi face o cruce mare. Automat îmi fac şi eu. Julieta se uită la cer şi ştie de ce. Eu mă uit în pământ şi nu ştiu pentru ce. Ne uităm unul la altul şi ne pufneşte râsul. Va să zică, iar avem program fix! „Apă câte ore d’astea pentru comunitate, zici că mai avem dom’ doctor? Nu mă-ndur să le dau în plus nici o santimă” – chicoteşte Julieta pierdută printre flori. Se opreşte iar. „Cum ziceai dom’ doctor că-i zice la comandantu’ ăla cu gripa găinilor?” „A-n-t-i-e-p-i-z-o-o-t-i-c, doamna Julieta” – îi răspund eu rar, pe litere. „Nu mai îmi spune, că iar îmi creşte tensia. Auzi cui i-am ştiut da io, bunătate de găini! Lu’ …pitic ăsta! Dacă gripa găinilor e când te prosteşti, apă să ştii dom’ doctor, că m-am bolunzit. Cheamă p-eştia cu combinizoanile să mă dea cu benzina lu’ Hermann să-mi reviu!”
Seara coboară încet peste satul aproape gol. Un mormânt imens din pântecele căruia se aude de departe, din ce în ce mai insistent, sunetul polifonic al unui telefon mobil. E al bulibaşei pe care, Aviara Ciucurel, dizeuza de la Viena, a ţinut morţiş să-l îngroape cu telefon cu tot, să-l mai sune şi ea din Albertina Plazz, când i se face dor. Câteva zile la rând, în liniştea nopţii, ţârâitul greierilor s-a împletit cu cele câteva melodii ale telefonului care ţâşneau din ţărână. Acum e linişte. Probabil că s-a terminat bateria. Mă uit la Julieta şi de atâta tăcere mă dor toate amintirile. Oare ce-o auzi dizeuza acum în telefon dacă sună de la Viena? „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.
Având în vedere „locaţia” destinatarului, recomandarea robotului îmi pare a fi una nu numai rezonabilă, dar mai cu seamă încurajatoare. E ca şi când încă nimica nu e pierdut şi ne confruntăm doar cu o situaţie trecătoare. Aşadar, ai toate motivele să petreci împăcat şi plin de speranţă o seară, la un restaurant cu specific românesc din Viena!
E linişte şi greierii se-aud ca la-nceputul lumii. De mâine intrăm în sfârşit în carantină. Închid ochii şi-ascult : „Pentru moment abonatul nu poate fi contactat. Vă rugăm reveniţi”.
Chiar aşa ! Şi noi avem dreptul la speranţă ! Şi noi avem dreptul la neuitare !
Viena, să nu ne uiţi !
Şi-aşa, nu mai ai ce pierde!
Ultimele modele de coşciuge marca "NOKIA"
Răzvan Ionescu
(din volumul “România şi Julieta la fix – scrieri apocrife”, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007.)
(din volumul “România şi Julieta la fix – scrieri apocrife”, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007.)
Postări
9 comentarii:
Aseară am fost la un spectacol: "My fair lady". Publicul, mai mult tânăr, se distra la replicile omului simplu, rostite într-un limbaj de cartier, dar amuzant şi înţelept!
Mi-e dragă Julieta, pentru că îmi aminteşte de vecinele mele de la ţară, în compania cărora am crescut, ţărănci neînvăţate, dar care te lasă cu gura căscată când îţi dau o replică în care cuprind atât de integral sensul a ceea ce înseamnă viaţă şi adevăr.
Păcat însă că umoriştii de pe ecranele televizoarelor de azi habar n-au să redea umorul real al omului simplu, plin de acea înţelepciune sănătoasă, nealterată de contactul cu idei înalte, însă false, culese de prin şcolile lumii. Ce reuşesc ei este să ia în băşcălie pînă şi lucrurile sfinte. Cât despre ţăranul cu minte puţină, dar dornic de afirmare...numai de bine şi la adresa lui, oricum, e mai simpatic decât deştepţii autentici, mulţi prea acri şi posaci...
Mulţumesc, d-le Ionescu, pentru porţia de zâmbet!
Niciun comentariu! Musai, cumpar cartea!
@Adriana
Să fie cu folos!Nu mor eu de grija televiziunilor şi nici motive de nădejde în ce le priveşte nu am. În schimb, dincolo de umorul amar al Julietei, putem afla starea precară a neamului ăsta, a cărui fibră a fost atinsă grav. Înmormântarea lui Dolănescu este emblematică. Un solist cu date naturale iniţial excepţionale, care (alături de o întreagă şleahtă)a manelizat folclorul improvizând, de pildă, spre deliciul vulgului, combinaţii nesfârşite de rime cu personajul mioritic "Bălălău" şi încingându-se cu tricolorul la brăcinari, probă a unui patriotism ieşit din comun. De fapt nu e întâmplător că s-au întâlnit la acest trist eveniment doi corifei ai acestui tip de patriotism jalnic, Vadim şi Păunescu (specializat în ultima vreme în cioclu-comentator)... De nătărăul de Condurăţeanu n-are rost să mai vorbesc. El doarme româneşte, merge româneşte, tuşeşte româneşte, sforăie româneşte, sughite româneşte, miroase româneşte, simte româneşte şi vede (neapărat)monstruos de româneşte cum esenţa de suflet românesc rămasă în viaţă, dă năvală să fotografieze prin geamul dricului esenţa sufletului românesc mort pe drumul către cimitirul românesc al poporului românesc muribund.
"Bălălău e mandatar
La "Intercontinental"
Face porţia mai mică
Ca să-şi ia maşina mică"
@Laura Ion
Nu toate textele din volum sunt aşa. Însă "România şi Julieta la fix" şi "Julieta, România şi bateria" (care se petrece la un an distanţă de primul text), sunt "coperţile" volumului, şi trebuie să recunosc că îmi plac şi mie. Rău e că, mi-a cam pierit cheful de râs...
Dacă mutaţi problemele în planul pe care îl sugeraţi, atunci desigur, nu prea mai este loc nici măcar de zâmbet...din păcate...
Numai bine!
@Adriana
N-am făcut nici un fel de mutaţie. Faptele şi lucrurile sunt exact acolo unde sunt. Vorba aceea: "aş râde da' nu mai pot de plâns"... sau invers.
Cred că aveţi dreptate. Mai degrabă eu le-am privit doar prin prisma amintirilor din copilărie, facându-mi plăcere să culeg la final zâmbetul care mi se zbate şi acum pe buze.
E foarte bine că râdeţi, mă bucur că o faceţi şi că într-un fel nu sunt străin de asta. Nădăjduiesc să-mi recâştig şi eu cât de curând o asemenea disponibilitate. Citiţi, vă rog, şi "România şi Julieta la fix" pe care am postat-o în 25 noiembrie 2008. O găsiţi desfăşurând pagina de blog până jos şi la Etichete daţi click pe "Vesele şi triste proze". Veţi mai afla acolo ceva asemănător: "Titi sau Viaţa la ţară".
Am citit tot ce-am găsit pînă la "Titi sau Viaţa la ţară".
Vă felicit pentru fiecare postare! M-am întristat şi am zâmbit, am zâmbit şi m-am întristat.
Pentru tristeţe sunt alţii de vină, pentru zâmbet numai dumneavostră şi harul cu care scrieţi.
Cât despre ceea ce se întâmplă pe la ţară, şi la mine acasă ca peste tot, o comună azi asaltată de birturi şi buruieni, îmi vine să plâng de câte ori merg s-o văd pe mama.
Am înţeles şi altceva. Dar, d-le Ionescu, un om ca dumneavoastră trebuie să se reîmprietenească, oricât de târziu, cu râsul. Dacă v-aţi păstrat disponibilitatea pentru umor, vă doresc din tot sufletul să găsiţi într-o zi motive de a râde din toată inima!
Cu deosebită consideraţie
Vă mulţumesc pentru că v-aţi făcut timp să citiţi ceea ce scriu şi pentru gândurile bune. Cui nu-i place să fie lăudat? Suntem naturi slabe, adică avem "naturelu simţitor" şi cât timp suntem conştienţi de asta, drumul spre umor e deschis. Altminteri, ca să mă păstrez în aceeaşi notă, "fandacsia-i gata"!
Trimiteți un comentariu