N-am citit până acum vreo altă carte scrisă de Vassilis Alexakis, în afara romanului „După Isus Hristos”, apărut acum doi ani la Paris (Éditions Stock) şi anul trecut, cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe şi al Ambasadei Franţei în România, la Editura Trei. Prin urmare, n-am de unde să ştiu dacă autorul aplică în „După Isus Hristos” o reţetă care să-l facă pe placul laicismului academic şi ideologic din Hexagon, sau acesta este pur şi simplu felul său de a fi... politically correct. Dacă ar fi să-l judec doar după această singură carte, încununată cu Marele Premiu al Academiei Franceze pe anul 2007, l-aş putea socoti pe Alexakis, dacă nu neapărat un scriitor obscur, atunci cu siguranţă unul lipsit de onestitate. Sau un biet om care, sufleteşte în orice caz, a avut ghinion în viaţă. Faptul că şi alte scrieri ale sale, „La langue maternelle” (1995) sau „Papa” (1997), s-au bucurat de premii literare mă pune, totuşi, pe gânduri.
Născut la Atena în anul 1943, Vassilis Alexakis emigrează în Franţa în anul 1968, refugiindu-se din calea „dictaturii coloneilor” din ţara sa natală. Astăzi, după mai bine de patru decenii scriitorul, socotit un „port-drapel al literaturii neo-elene de expresie franceză”, trăieşte între Paris şi Tilos, o insulă de o frumuseţe stranie din Arhipelagul Dodecanez. Miza romanului „După Isus Hristos” este înfăţişată ambiţios ca aflându-se în “ruptura incredibilă dintre o Grecie clasică - ţara filozofiei, a raţiunii, a democraţiei întruchipată perfect de pre-socratici şi apariţia creştinismului care se impune cu ferocitate, cu Imperiul Bizantin, cu distrugeri şi masacre”. Piedica–symbol, întruchipare a acestui creştinism cupid, crud şi ipocrit-pidosnic, ce a stat şi încă mai stă în calea europeană a post-modernismului expansionist şi a marxismului recent resuscitat, a rămas – se putea oare altfel? – Muntele Athos. Acţiunea romanului este declanşată de dorinţa unei bătrâne bogate, Nausicaa Nikolaidis, de a afla adevărul despre Muntele Sfânt şi “culisele” vieţii monahilor atoniţi, astfel încât să se asigure că nu face o alegere greşită, donându-şi averea acelor locuri şi vieţuitori. Sarcina acestei investigaţii sui-generis este încredinţată unui sudent pe care îl ţine în gazdă şi care îşi pregăteşte asiduu examenul de filosofie legat de presocratici. Prilej pentru o permanentă confruntare între cele două civilizaţii care şi-au pus amprenta asupra Eladei. De aici începe să se ţeasă o intrigă confuză, îngălată şi fadă, urmată căznit, cu paranteze interminabile, rezultat al unei alternanţe neizbutite de compilaţii, fie după naraţiuni de popularizare largă a temei legate de începuturile filozofiei, fie după texte de valoare similară, broşuri ori ghiduri turistice care prezintă istoria Muntelui Athos. Totuşi, nu i se poate nega autorului o anume informaţie la zi corectă asupra multora dintre realităţile atonite, fără ca prin aceasta scrierea lui Alexakis să se contamineze cumva de autenticitate. Sunt puşi la zid Părinţii Bisericii, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de filozofie, sau Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că a aşezat teatrul la zidul infamiei, creştinismul în general care a pulverizat prin forţă şi stil dictatorial, cultura şi statuile profane. Din această ultimă perspectivă nu se aminteşte nimic de legea şcolilor din anul 362, prin care împăratul Iulian Apostatul interzicea bunăoară accesul creştinilor la educaţie în şcolile publice, sau despre atitudinea nuanţată faţă de filozofie a Sfântului Vasile cel Mare, evidentă într-una dintre “Epistolele către Amfilohiu”, ori în faimoasa sa scriere “Către tineri”, sau că diatribele Hrisostomului erau adresate unui teatru aflat într-o totală degradare morală. Dar veţi spune desigur că, aflându-ne în faţa unei opere de ficţiune, rigorile ştiinţifice nu îşi au neapărat rostul. Cu atât ma mult cu cât astăzi, de mult prea multe ori, însăşi cercetarea ştiinţifică în domeniu înclină înspre domeniul ficţiunii. De acord. În final, concluzia romanului este, aşa cum era de aşteptat, că Nausicaa Nikolaidis (în chiar al cărei nume şi prenume aflăm tensiunea teribilă dintre un personaj celebru al “Odiseei” păgânului Homer şi numele unui sfânt creştin nu mai puţin faimos) nu are pentru ce să-şi lase averea unor asemenea oameni şi locuri precum călugării de la Muntele Athos.
Dintr-un interviu acordat cu prilejul lansării romanului în ţara noastră, în a doua săptămână după Sfintele Paşti a.c., autorul lasă să se întrevadă care este adevărata miză romanului său. Asimilat deplin de către “gauchismul” intelighenţiei franceze, Vassilis Alexakis deplânge cu obidă starea locurilor sale natale: „Faptul că nu s-a produs separarea dintre Biserică şi Stat, că, în şcoală, cursurile încep cu o rugăciune, că se fac slujbe de sfinţire şi că ora de religie este, în fapt, o lecţie de catehism, şi nu una despre diversele religii, dă adevăratul chip al Greciei de azi”. Mai departe, sunt aduse în discuţie două elemente nevralgice ale Muntelui Athos, nevralgice desigur din punctul de vedere al preceptelor Uniunii Europene: sexul şi banii. Sexul, pentru că femeile nu sunt admise pe teritoriul athonit, deşi sunt plătitoare de taxe din quantumul cărora s-a făcut importante restaurări, ca să nu mai vorbim de o discriminare pe care, evident, nu o putem regăsi la vechii greci care, erau mai toleranţi şi nu tratau femeia în acest mod exclusivist. “La Muntele Athos avem o societate care nu s-a schimbat de o mie de ani, care tratează femeile cu aceeaşi ură, aşa cum făceau şi atunci. Doctrina lor, ceea ce propovăduiesc, este foarte dură: ei consideră femeia un „păcat“, cînd intră în mănăstire trebuie să-şi renege mama, care este, şi ea, „purtătoarea păcatului“, în opinia lor. Ei neagă pur şi simplu partea feminină a existenţei, a lumii” – ţine să sublinieze Vassilis Alexakis. Mă abţin din decenţă să comentez inepţia teologică a scriitorului grec de expresie franceză, care pretinde că înainte de a scrie această carte, a cercetat arhivele (incomplete) ale Muntelui Athos, publicate în Franţa. În fine, al doilea punct nevralgic, banii, pentru că Athosul se încăpăţânează să rămână “stat în stat” iar “neplata taxelor către statul grec m-a deranjat foarte tare – adaugă autorul romanului “După Isus Hristos”. Nu se ştie ce bani au, nu plătesc impozite, au titluri de proprietate de la împăraţii bizantini, dar şi de la otomani, ai impresia că toată Grecia le aparţine, revendică insule, dar şi alte terenuri din Grecia. Călugării de la Muntele Athos vor să devină ceva asemănător Vaticanului, să nu depindă deloc de Grecia, să nu dea explicaţii despre afacerile lor”.
Deschid aici o paranteză. Dincolo de neînţelegerea şi opacitatea quasi-totală asupra fenomenului, dincolo de mizeriile denigratoare aruncate la grămadă, fără discernământ, asupra unui loc de o spiritualitate cu totul aparte pentru întreaga lume, cartea lui Alexakis m-a dus cu gândul la realităţile ortodoxiei noastre, la o confruntare destul de plauzibilă dintre expansiunea secularizării şi a laicismului pe de o parte şi o anume „izolare de castă” de care suferă parcă tot mai răzbit ierarhia şi clerul nostru. Nu ştiu dacă această izolare nu este cumva şi un efect instinctiv de apărare în faţa atacurilor şi dejecţiilor care s-au revărsat asupră-i în ultimele două decenii, dar ştiu sigur că lucrurile lăsate să se desfăşoare în continuare în voia lor, vor duce destul de curând la apariţia unui curent anticlerical fără precedent pentru ortodoxia autohtonă. E nevoie de luciditate, de înţelepciune şi echilibru, e nevoie de o comunicare reală care să ducă la recâştigarea respectului de ambele părţi. Am închis paranteza.
În sfârşit, revenind la cartea lui Vassilis Alexakis, un fel de epigon răsăritean destul de nereuşit al lui Dan Brown, mi-am adus aminte de rândurile scrise cu câţiva ani în urmă de către Andrei Pleşu într-un text intitulat „Nu e frumos...”, text care trimitea, dacă memoria nu mă înşeală, nu doar la evenimentele emoţionale legate de „Codul lui DaVinci”, ori caricaturile la adresa lui Mahomed, ci şi la „Evangheliştii” compatrioatei noastre Alina Mungiu:
“Nu se cade să nu acorzi unei instituţii străvechi şi prestigioase (fondatoare a civilizaţiei europene şi a primei ei unităţi) măcar acelaşi respect pe care îl acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate şi propriilor tale talente. E ridicol să-ţi aperi feroce propriile opţiuni şi să nu dai doi bani pe opţiunile (cel puţin la fel de onorabile) ale altora. Şi e de prost-gust să declari, în aceeaşi frază, că Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sînt o farsă. Nu şade bine să gîndeşti discriminatoriu şi nedemocratic, condamnînd la deriziune credinţa unei majorităţi. Nu se cuvine să faci turnee în lumea arabă cu parodii la Coran, să faci băşcălie de Vishnu sau de Buddha în India, să batjocoreşti pe Moise în mediul iudaic, şi nici măcar să pretinzi că toate tragediile greceşti sînt, de fapt, scrise de unul şi acelaşi asasin care a decis să păcălească lumea. Nu că nu se poate, nu că e interzis. Dar nu e frumos. La limită - e kitsch”.
Cred că rândurile discipolului nicasian se potrivesc ca o mănuşă şi în cazul romanului „După Isus Hristos” de Vassilis Alexakis. Chiar dacă pentru d-na Maia Morgenstern bunăoară, invitată cu prilejul lansării la Bucureşti să citească fragmente din romanul cu pricina, „a fost o onoare descoperirea acestei cărţi de un curaj nebun, un dar pe care mi l-a făcut viaţa”, să nu ne pierdem cu firea. Ca şi autorul romanului, domnia sa, de mult prea multe ori în ultima vreme, a dat semne că nu face distincţie între emoţie şi comoţie. În ceea ce îl priveşte strict pe Vassilis Alexakis, nu îmi rămâne decât nădejdea că, spre a-şi atenua frustrările atonite, domnia sa va găsi răgazul necesar să viziteze expoziţia intitulată „Muntele Athos şi Imperiul bizantin. Comori ale Sfântului Munte”, deschisă la Petit Palais din Paris între 10 aprilie şi 5 iulie a.c. Este pentru prima oară când un ansamblu considerabil de comori ale Muntelui Athos (icoane, picturi, obiecte etc.) este prezentat publicului din afara Greciei şi mai mult, pentru prima dată în afara Muntelui Athos.
În ceea ce priveşte chestiunea nefericitului ghinion sufletesc de care probabil că scriitorul grec de expresie franceză a avut parte cândva şi de care aminteam la începutul acestor rânduri, reparaţiile cuvenite i-au fost aduse prompt de către Academia Franceză.
Născut la Atena în anul 1943, Vassilis Alexakis emigrează în Franţa în anul 1968, refugiindu-se din calea „dictaturii coloneilor” din ţara sa natală. Astăzi, după mai bine de patru decenii scriitorul, socotit un „port-drapel al literaturii neo-elene de expresie franceză”, trăieşte între Paris şi Tilos, o insulă de o frumuseţe stranie din Arhipelagul Dodecanez. Miza romanului „După Isus Hristos” este înfăţişată ambiţios ca aflându-se în “ruptura incredibilă dintre o Grecie clasică - ţara filozofiei, a raţiunii, a democraţiei întruchipată perfect de pre-socratici şi apariţia creştinismului care se impune cu ferocitate, cu Imperiul Bizantin, cu distrugeri şi masacre”. Piedica–symbol, întruchipare a acestui creştinism cupid, crud şi ipocrit-pidosnic, ce a stat şi încă mai stă în calea europeană a post-modernismului expansionist şi a marxismului recent resuscitat, a rămas – se putea oare altfel? – Muntele Athos. Acţiunea romanului este declanşată de dorinţa unei bătrâne bogate, Nausicaa Nikolaidis, de a afla adevărul despre Muntele Sfânt şi “culisele” vieţii monahilor atoniţi, astfel încât să se asigure că nu face o alegere greşită, donându-şi averea acelor locuri şi vieţuitori. Sarcina acestei investigaţii sui-generis este încredinţată unui sudent pe care îl ţine în gazdă şi care îşi pregăteşte asiduu examenul de filosofie legat de presocratici. Prilej pentru o permanentă confruntare între cele două civilizaţii care şi-au pus amprenta asupra Eladei. De aici începe să se ţeasă o intrigă confuză, îngălată şi fadă, urmată căznit, cu paranteze interminabile, rezultat al unei alternanţe neizbutite de compilaţii, fie după naraţiuni de popularizare largă a temei legate de începuturile filozofiei, fie după texte de valoare similară, broşuri ori ghiduri turistice care prezintă istoria Muntelui Athos. Totuşi, nu i se poate nega autorului o anume informaţie la zi corectă asupra multora dintre realităţile atonite, fără ca prin aceasta scrierea lui Alexakis să se contamineze cumva de autenticitate. Sunt puşi la zid Părinţii Bisericii, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de filozofie, sau Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că a aşezat teatrul la zidul infamiei, creştinismul în general care a pulverizat prin forţă şi stil dictatorial, cultura şi statuile profane. Din această ultimă perspectivă nu se aminteşte nimic de legea şcolilor din anul 362, prin care împăratul Iulian Apostatul interzicea bunăoară accesul creştinilor la educaţie în şcolile publice, sau despre atitudinea nuanţată faţă de filozofie a Sfântului Vasile cel Mare, evidentă într-una dintre “Epistolele către Amfilohiu”, ori în faimoasa sa scriere “Către tineri”, sau că diatribele Hrisostomului erau adresate unui teatru aflat într-o totală degradare morală. Dar veţi spune desigur că, aflându-ne în faţa unei opere de ficţiune, rigorile ştiinţifice nu îşi au neapărat rostul. Cu atât ma mult cu cât astăzi, de mult prea multe ori, însăşi cercetarea ştiinţifică în domeniu înclină înspre domeniul ficţiunii. De acord. În final, concluzia romanului este, aşa cum era de aşteptat, că Nausicaa Nikolaidis (în chiar al cărei nume şi prenume aflăm tensiunea teribilă dintre un personaj celebru al “Odiseei” păgânului Homer şi numele unui sfânt creştin nu mai puţin faimos) nu are pentru ce să-şi lase averea unor asemenea oameni şi locuri precum călugării de la Muntele Athos.
Dintr-un interviu acordat cu prilejul lansării romanului în ţara noastră, în a doua săptămână după Sfintele Paşti a.c., autorul lasă să se întrevadă care este adevărata miză romanului său. Asimilat deplin de către “gauchismul” intelighenţiei franceze, Vassilis Alexakis deplânge cu obidă starea locurilor sale natale: „Faptul că nu s-a produs separarea dintre Biserică şi Stat, că, în şcoală, cursurile încep cu o rugăciune, că se fac slujbe de sfinţire şi că ora de religie este, în fapt, o lecţie de catehism, şi nu una despre diversele religii, dă adevăratul chip al Greciei de azi”. Mai departe, sunt aduse în discuţie două elemente nevralgice ale Muntelui Athos, nevralgice desigur din punctul de vedere al preceptelor Uniunii Europene: sexul şi banii. Sexul, pentru că femeile nu sunt admise pe teritoriul athonit, deşi sunt plătitoare de taxe din quantumul cărora s-a făcut importante restaurări, ca să nu mai vorbim de o discriminare pe care, evident, nu o putem regăsi la vechii greci care, erau mai toleranţi şi nu tratau femeia în acest mod exclusivist. “La Muntele Athos avem o societate care nu s-a schimbat de o mie de ani, care tratează femeile cu aceeaşi ură, aşa cum făceau şi atunci. Doctrina lor, ceea ce propovăduiesc, este foarte dură: ei consideră femeia un „păcat“, cînd intră în mănăstire trebuie să-şi renege mama, care este, şi ea, „purtătoarea păcatului“, în opinia lor. Ei neagă pur şi simplu partea feminină a existenţei, a lumii” – ţine să sublinieze Vassilis Alexakis. Mă abţin din decenţă să comentez inepţia teologică a scriitorului grec de expresie franceză, care pretinde că înainte de a scrie această carte, a cercetat arhivele (incomplete) ale Muntelui Athos, publicate în Franţa. În fine, al doilea punct nevralgic, banii, pentru că Athosul se încăpăţânează să rămână “stat în stat” iar “neplata taxelor către statul grec m-a deranjat foarte tare – adaugă autorul romanului “După Isus Hristos”. Nu se ştie ce bani au, nu plătesc impozite, au titluri de proprietate de la împăraţii bizantini, dar şi de la otomani, ai impresia că toată Grecia le aparţine, revendică insule, dar şi alte terenuri din Grecia. Călugării de la Muntele Athos vor să devină ceva asemănător Vaticanului, să nu depindă deloc de Grecia, să nu dea explicaţii despre afacerile lor”.
Deschid aici o paranteză. Dincolo de neînţelegerea şi opacitatea quasi-totală asupra fenomenului, dincolo de mizeriile denigratoare aruncate la grămadă, fără discernământ, asupra unui loc de o spiritualitate cu totul aparte pentru întreaga lume, cartea lui Alexakis m-a dus cu gândul la realităţile ortodoxiei noastre, la o confruntare destul de plauzibilă dintre expansiunea secularizării şi a laicismului pe de o parte şi o anume „izolare de castă” de care suferă parcă tot mai răzbit ierarhia şi clerul nostru. Nu ştiu dacă această izolare nu este cumva şi un efect instinctiv de apărare în faţa atacurilor şi dejecţiilor care s-au revărsat asupră-i în ultimele două decenii, dar ştiu sigur că lucrurile lăsate să se desfăşoare în continuare în voia lor, vor duce destul de curând la apariţia unui curent anticlerical fără precedent pentru ortodoxia autohtonă. E nevoie de luciditate, de înţelepciune şi echilibru, e nevoie de o comunicare reală care să ducă la recâştigarea respectului de ambele părţi. Am închis paranteza.
În sfârşit, revenind la cartea lui Vassilis Alexakis, un fel de epigon răsăritean destul de nereuşit al lui Dan Brown, mi-am adus aminte de rândurile scrise cu câţiva ani în urmă de către Andrei Pleşu într-un text intitulat „Nu e frumos...”, text care trimitea, dacă memoria nu mă înşeală, nu doar la evenimentele emoţionale legate de „Codul lui DaVinci”, ori caricaturile la adresa lui Mahomed, ci şi la „Evangheliştii” compatrioatei noastre Alina Mungiu:
“Nu se cade să nu acorzi unei instituţii străvechi şi prestigioase (fondatoare a civilizaţiei europene şi a primei ei unităţi) măcar acelaşi respect pe care îl acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate şi propriilor tale talente. E ridicol să-ţi aperi feroce propriile opţiuni şi să nu dai doi bani pe opţiunile (cel puţin la fel de onorabile) ale altora. Şi e de prost-gust să declari, în aceeaşi frază, că Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sînt o farsă. Nu şade bine să gîndeşti discriminatoriu şi nedemocratic, condamnînd la deriziune credinţa unei majorităţi. Nu se cuvine să faci turnee în lumea arabă cu parodii la Coran, să faci băşcălie de Vishnu sau de Buddha în India, să batjocoreşti pe Moise în mediul iudaic, şi nici măcar să pretinzi că toate tragediile greceşti sînt, de fapt, scrise de unul şi acelaşi asasin care a decis să păcălească lumea. Nu că nu se poate, nu că e interzis. Dar nu e frumos. La limită - e kitsch”.
Cred că rândurile discipolului nicasian se potrivesc ca o mănuşă şi în cazul romanului „După Isus Hristos” de Vassilis Alexakis. Chiar dacă pentru d-na Maia Morgenstern bunăoară, invitată cu prilejul lansării la Bucureşti să citească fragmente din romanul cu pricina, „a fost o onoare descoperirea acestei cărţi de un curaj nebun, un dar pe care mi l-a făcut viaţa”, să nu ne pierdem cu firea. Ca şi autorul romanului, domnia sa, de mult prea multe ori în ultima vreme, a dat semne că nu face distincţie între emoţie şi comoţie. În ceea ce îl priveşte strict pe Vassilis Alexakis, nu îmi rămâne decât nădejdea că, spre a-şi atenua frustrările atonite, domnia sa va găsi răgazul necesar să viziteze expoziţia intitulată „Muntele Athos şi Imperiul bizantin. Comori ale Sfântului Munte”, deschisă la Petit Palais din Paris între 10 aprilie şi 5 iulie a.c. Este pentru prima oară când un ansamblu considerabil de comori ale Muntelui Athos (icoane, picturi, obiecte etc.) este prezentat publicului din afara Greciei şi mai mult, pentru prima dată în afara Muntelui Athos.
În ceea ce priveşte chestiunea nefericitului ghinion sufletesc de care probabil că scriitorul grec de expresie franceză a avut parte cândva şi de care aminteam la începutul acestor rânduri, reparaţiile cuvenite i-au fost aduse prompt de către Academia Franceză.
Răzvan Ionescu
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu