„Cât timp va exista, undeva prin lume,
un singur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată”
(MIRCEA ELIADE)
un singur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată”
(MIRCEA ELIADE)
În ziua de 12 martie 1982, într-o conferinţă dedicată operei lui Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă îşi amintea de ultima vizită făcută acestuia, cu doar câteva luni înainte de trecerea la cele veşnice. Întâlnise atunci un Eminescu bolnav şi neliniştit, „cu obrajii palizi şi căzuţi, cu glasul tărăgănat şi somnoros. [...] Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi aşezându-se pe scaun începu să citească... un şir lung de strofe, de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petec de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveniau mereu, în fiecare strofă. N-am putut reţine decât aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au înţeles mistic: „Atâta foc, atâta aur/ Ş-atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţei/ Ai risipit părinte…”.
Despre Eminescu s-a scris enorm. Influenţele exercitate asupra operei sale de filozofia lui Kant şi Schopenhauer sau de vechea spiritualitate indiană sunt evidente şi nu cred că pot fi puse la îndoială. După cum cred că a socoti definitorii numai aceste influenţe ar fi o eroare. După cum tot o eroare este a-l socoti pe Eminescu un poet religios. Nu orice strofă sau poem de influenţă religioasă poate să implice şi o practică a credinţei. Ştim însă din biografia sa, că Eminescu avea printre călugării şi maicile din mănăstirile moldovene, câţiva unchi şi câteva mătuşi, a căror viaţă creştină cu siguranţă că a cunoscut-o şi nu l-a putut lăsa indiferent. Mai ştim că imensa sa sete de cultură, de cunoaştere, l-a condus adesea la cercetarea multor cărţi vechi, inclusiv teologice. În biblioteca sa, nu întâmplător s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ori Fericitul Augustin. Moses Gaster a utilizat această bibliotecă atunci când şi-a întocmit faimoasa sa „Chrestomathie roumaine”. Printre manuscrisele eminesciene s-a putut afla şi o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru”, urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan. Acestor mărturii asupra interesului, apropierii şi sensibilităţii poetului faţă de spiritualitatea creştină mai putem adăuga însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o veche carte bisericească, din care s-a păstrat numai începutul: „Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: „Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Pe când avea numai 20 de ani, Eminescu îi aduna laolaltă pe cei de o generaţie cu dânsul, în zi de 15 august 1871, la Mănăstirea Putna, a cărei ocrotitoare este Maica Domnului. Într-o astfel de zi, poetul se adresa asistenţei cu următoarele cuvinte: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă, şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ”. Marea Sărbătoare de la Putna trebuia să fie deopotrivă „religioasă şi naţională”, pentru că, observa el, „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Aşadar, la numai 20 de ani, tânărul Eminescu sesiza temeiul unităţii morale a naţiunii noastre, care îl constituie creştinismul ortodox.
Eminescu ne dezvăluie că atât în fiinţa sa intimă, cât şi în expresia creaţiei lui literare, dimensiunea creştină îşi găseşte un loc firesc, loc în care poetul face dovada profundelor sale cunoştinţe teologice. În vreme ce Alexandru Elian atrăgea atenţia într-una dintre lucrările sale („Eminescu şi vechiul scris românesc”, 1955) asupra surselor eminesciene, identificând înrudiri şi influenţe în vechile scrieri româneşti, pe urmele acestuia, acad. Virgil Cândea („Glosse la „Fereştile Gândirii”, 1989) descoperea în poeme precum „Călin”, „Gelozie”, „Pentru păzirea auzului” ori „Când te-am văzut Verena”, termeni ori expresii izvorâte din conţinutul faimoasei scrieri a lui Nicodim Aghioritul, „Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri”. Dacă studiul Părintelui Galeriu („Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu”, 1991) atrăgea atenţia asupra conţinutului mărturisitor şi profund creştin al poemului „Rugăciunea unui dac”, trimiţând la anii de început ai zămislirii credinţei creştine autohtone, ori remarca subtilităţile teologice din poemul-rugăciune „Pe când erai Tu singur...”, sau profunzimile analitice dintr-un text al poetului publicat la 12 aprilie 1881 („Şi iarăşi bat la poartă...”) unde taina lui Hristos este înţeleasă ca Model superior de viaţă, Model viu, depăşind simplul palier etic şi asumând profunzimi existenţiale, Bartolomeu Valeriu Anania vedea în expresia lirică a celor câteva poezii eminesciene în contur religios, o ipostază a spiritului său („Ipostaze lirice eminesciene”, 1989) luând ca exemplu versuri precum cele din „Rugăciune”: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”, versuri pe care le consideră pornite din atenta cunoaştere a Tradiţiei care o socoteşte pe Maica Domnului, ocrotitoare navigatorilor, dar şi al felului în care este Ea zugrăvită pe bolta de deasupra altarului – la prora corabiei – îmbrăţişând ocrotitor cu braţele şi privirea, pe cei care, aflaţi înlăuntru, înfruntă valurile plutind pe marea vieţii, având la cârmă pe Hristos şi pe Maica Sa la proră. Exemplele, desigur, pot continua. Din păcate astăzi nimeni nu mai aminteşte despre descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian, care se găseşte în Biblioteca Academiei, pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, şi dedesuptul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Să fie această vecinătate doar o simplă coincidenţă? Dacă ar fi să ne situăm în siajul unui alt studiu al Părintelui Anania („Drama divină a lui Hyperion”, 1983), am zice că nu. Dar nici nu cred că ar trebui să urmărim cu obstinaţie „încreştinarea” poemului „Luceafărul”.
E limpede însă, că asemenea altor mari scriitori ai lumii, Mihai Eminescu a găsit în mod natural în universul creştin un punct de referinţă pentru tulburătoarea sa operă. În anul 1963, la Modena, în Italia, Rosa del Conte – profesoară de literatură la Universitatea din Roma – publică o lucrare de 482 de pagini, intitulată „Eminescu sau despre absolut”, poate cea mai vastă monografie într-o limbă străină închinată poetului, alături de cea aparţinând profesorului Alain Guillermou, intitulată „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”. Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai cu seamă influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei perioade, „autohtone”, a formării spirituale a lui Eminescu. În acest context, autoarea subliniază faptul că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, „care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă, fie în tradiţia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizantine”. Atent şi deschis către toate orizonturile culturale ale vremii, poetul a ştiut deopotrivă să-şi întemeieze mereu gândul pe valorile tradiţiei şi spiritualităţii româneşti.
Tocmai de aceea, de fiecare dată, la ceasul aducerilor aminte, nu pot să nu mă gândesc la mărturisirea şi dorinţa lui Mihai Eminescu, împărtăşită acelui duhovnic la Mănăstirea Neamţ, de a asculta mereu nu doar foşnetul valurilor mării, ci şi „Lumină lină”, cântat ca la Mănăstirea Agafton, la vremea vecerniei, când ziua se-ngână cu noaptea. Semnificaţia cântării acestui imn, unul din cele mai vechi imne de inspiraţie creştină (atribuit Sfântului Antinoghen martirul, episcop originar din Sevastia Capadociei), este aceea că, în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi, aşteptarea şi venirea lui Mesia erau ca luceafărul de seară, ca o stea căzătoare, aducătoare de încredere şi nădejde.
Despre Eminescu s-a scris enorm. Influenţele exercitate asupra operei sale de filozofia lui Kant şi Schopenhauer sau de vechea spiritualitate indiană sunt evidente şi nu cred că pot fi puse la îndoială. După cum cred că a socoti definitorii numai aceste influenţe ar fi o eroare. După cum tot o eroare este a-l socoti pe Eminescu un poet religios. Nu orice strofă sau poem de influenţă religioasă poate să implice şi o practică a credinţei. Ştim însă din biografia sa, că Eminescu avea printre călugării şi maicile din mănăstirile moldovene, câţiva unchi şi câteva mătuşi, a căror viaţă creştină cu siguranţă că a cunoscut-o şi nu l-a putut lăsa indiferent. Mai ştim că imensa sa sete de cultură, de cunoaştere, l-a condus adesea la cercetarea multor cărţi vechi, inclusiv teologice. În biblioteca sa, nu întâmplător s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ori Fericitul Augustin. Moses Gaster a utilizat această bibliotecă atunci când şi-a întocmit faimoasa sa „Chrestomathie roumaine”. Printre manuscrisele eminesciene s-a putut afla şi o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru”, urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan. Acestor mărturii asupra interesului, apropierii şi sensibilităţii poetului faţă de spiritualitatea creştină mai putem adăuga însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o veche carte bisericească, din care s-a păstrat numai începutul: „Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: „Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Pe când avea numai 20 de ani, Eminescu îi aduna laolaltă pe cei de o generaţie cu dânsul, în zi de 15 august 1871, la Mănăstirea Putna, a cărei ocrotitoare este Maica Domnului. Într-o astfel de zi, poetul se adresa asistenţei cu următoarele cuvinte: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă, şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ”. Marea Sărbătoare de la Putna trebuia să fie deopotrivă „religioasă şi naţională”, pentru că, observa el, „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Aşadar, la numai 20 de ani, tânărul Eminescu sesiza temeiul unităţii morale a naţiunii noastre, care îl constituie creştinismul ortodox.
Eminescu ne dezvăluie că atât în fiinţa sa intimă, cât şi în expresia creaţiei lui literare, dimensiunea creştină îşi găseşte un loc firesc, loc în care poetul face dovada profundelor sale cunoştinţe teologice. În vreme ce Alexandru Elian atrăgea atenţia într-una dintre lucrările sale („Eminescu şi vechiul scris românesc”, 1955) asupra surselor eminesciene, identificând înrudiri şi influenţe în vechile scrieri româneşti, pe urmele acestuia, acad. Virgil Cândea („Glosse la „Fereştile Gândirii”, 1989) descoperea în poeme precum „Călin”, „Gelozie”, „Pentru păzirea auzului” ori „Când te-am văzut Verena”, termeni ori expresii izvorâte din conţinutul faimoasei scrieri a lui Nicodim Aghioritul, „Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri”. Dacă studiul Părintelui Galeriu („Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu”, 1991) atrăgea atenţia asupra conţinutului mărturisitor şi profund creştin al poemului „Rugăciunea unui dac”, trimiţând la anii de început ai zămislirii credinţei creştine autohtone, ori remarca subtilităţile teologice din poemul-rugăciune „Pe când erai Tu singur...”, sau profunzimile analitice dintr-un text al poetului publicat la 12 aprilie 1881 („Şi iarăşi bat la poartă...”) unde taina lui Hristos este înţeleasă ca Model superior de viaţă, Model viu, depăşind simplul palier etic şi asumând profunzimi existenţiale, Bartolomeu Valeriu Anania vedea în expresia lirică a celor câteva poezii eminesciene în contur religios, o ipostază a spiritului său („Ipostaze lirice eminesciene”, 1989) luând ca exemplu versuri precum cele din „Rugăciune”: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”, versuri pe care le consideră pornite din atenta cunoaştere a Tradiţiei care o socoteşte pe Maica Domnului, ocrotitoare navigatorilor, dar şi al felului în care este Ea zugrăvită pe bolta de deasupra altarului – la prora corabiei – îmbrăţişând ocrotitor cu braţele şi privirea, pe cei care, aflaţi înlăuntru, înfruntă valurile plutind pe marea vieţii, având la cârmă pe Hristos şi pe Maica Sa la proră. Exemplele, desigur, pot continua. Din păcate astăzi nimeni nu mai aminteşte despre descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian, care se găseşte în Biblioteca Academiei, pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, şi dedesuptul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Să fie această vecinătate doar o simplă coincidenţă? Dacă ar fi să ne situăm în siajul unui alt studiu al Părintelui Anania („Drama divină a lui Hyperion”, 1983), am zice că nu. Dar nici nu cred că ar trebui să urmărim cu obstinaţie „încreştinarea” poemului „Luceafărul”.
E limpede însă, că asemenea altor mari scriitori ai lumii, Mihai Eminescu a găsit în mod natural în universul creştin un punct de referinţă pentru tulburătoarea sa operă. În anul 1963, la Modena, în Italia, Rosa del Conte – profesoară de literatură la Universitatea din Roma – publică o lucrare de 482 de pagini, intitulată „Eminescu sau despre absolut”, poate cea mai vastă monografie într-o limbă străină închinată poetului, alături de cea aparţinând profesorului Alain Guillermou, intitulată „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”. Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai cu seamă influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei perioade, „autohtone”, a formării spirituale a lui Eminescu. În acest context, autoarea subliniază faptul că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, „care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă, fie în tradiţia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizantine”. Atent şi deschis către toate orizonturile culturale ale vremii, poetul a ştiut deopotrivă să-şi întemeieze mereu gândul pe valorile tradiţiei şi spiritualităţii româneşti.
Tocmai de aceea, de fiecare dată, la ceasul aducerilor aminte, nu pot să nu mă gândesc la mărturisirea şi dorinţa lui Mihai Eminescu, împărtăşită acelui duhovnic la Mănăstirea Neamţ, de a asculta mereu nu doar foşnetul valurilor mării, ci şi „Lumină lină”, cântat ca la Mănăstirea Agafton, la vremea vecerniei, când ziua se-ngână cu noaptea. Semnificaţia cântării acestui imn, unul din cele mai vechi imne de inspiraţie creştină (atribuit Sfântului Antinoghen martirul, episcop originar din Sevastia Capadociei), este aceea că, în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi, aşteptarea şi venirea lui Mesia erau ca luceafărul de seară, ca o stea căzătoare, aducătoare de încredere şi nădejde.
Răzvan Ionescu
Postări
Un comentariu:
„Atâta foc, atâta aur/ Ş-atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţei/ Ai risipit părinte…”.
Trimiteți un comentariu