În urmă cu aproape 142 de ani, sâmbătă 16 mai 1868, trupa de teatru a faimosului Mihail Pascaly poposea şi la Braşov. Corespondentul revistei „Familia” din oraş se grăbea să anunţe cu entuziasm: „Domnule redactor! A trecut un timp îndelungat de când nu ţi-am scris. Acuma însă întrerup tăcerea şi viu a continua firul corespondenţelor mele, cu atât mai vârtos, căci am să-ţi împărtăşesc ştiri, de cari se interesează toţi românii şi deosebit cititoarele foiei dtale. Avem şi noi teatru naţional. Durere, numai pentru câteva săptămâni, dar acela ni e cu atât mai scump, mai dorit şi mai preţios. Celebrul nostru artist teatral din Bucureşti, dl. M. Pascaly a sosit în mijlocul nostru spre a deschide templul Thaliei române şi între murii acestui vechi oraş românesc...”.
Tonul patetic al corespondentului braşovean era din păcate unul legitim. Cu numai un an în urmă, împăratul Austriei Franz Joseph se încoronase şi rege al Ungariei, pecetluind la 27 mai legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Austro-Ungaria se întemeia în urma unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, având drept ţintă menţinerea vechiului Imperiu Austriac, în ciuda înfrângerii suferite de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 împotriva Prusiei. Legea naţionalităţilor din 1868 (legea XLIV) şi legea învăţământului (legea XXXVIII) din acelaşi an, agravau practic politica de maghiarizare forţată din Transilvania, singura limbă oficială fiind cea maghiară. În ceea ce priveşte învăţământul, limba maghiară era predată în toate şcolile şi avea „monopolul” în învăţământul universitar. Limbile naţionalităţilor nemaghiare puteau fi folosite numai în învăţământul confesional.
Aşadar, în aceste condiţii, duminică 17 mai, are loc la Braşov primul spectacol al trupei Pascaly. O dramă în cinci acte intitulată „Orbul şi nebuna”. În cuşca sufleurului: Mihai Eminescu. Împlinise 18 ani. După ce timp de o lună au dat reprezentaţii la Teatrul Reduta, în ajunul plecării, Pascali îi trimite lui George Bariţ, membru al Societăţii academice şi directorul „Gazetei de Transilvania” următoarele rânduri: „Înainte de plecare, cere a vă putea mărturisi o parte din recunoştinţa ce vă sunt dator de concursul de bunăvoinţă cu care aţi primit pe artistul şi pe românul; graţie iniţiativei domniei tale, supt patronarea şi auspiciile domniei tale greaoa mea misiune s-a făcut mai lesnicioasă, început s-a făcut, arta a câştigat un resunet şi artstul duce cele mai dulci suveniruri de îmbrăţişarea românilor din Braşov...”. A doua zi trupa lui Pascaly părăseşte oraşul, îndreptându-se spre Sibiu pentru un alt şir de reprezentaţii.
Vineri 29 iunie Societatea românească din Sibiu va oferi un banchet în onoarea trupei de teatru. La banchetul care se desfăşoară în salonul de la Römischer Kaiser, iau parte mai bine de 150 de persoane printre care şi câţiva studenţi ai facultăţii de drept din Sibiu. Între ei şi Ieronim Bariţiu, fiul directorului „Gazetei de Transilvania” din Braşov, care rămâne impresionat de apariţia unui tânăr „cu părul lung, de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”. Crezând că e vorba de un actor, Ieronim Bariţiu şi ceilalţi tineri studenţi au vrut să ştie ce roluri joacă d-nul Eminescu. Au rămas miraţi când au aflat că Eminescu nu era actor, „ci sufleur şi un poet de talent, dar foarte nefericit”.
De ce era nefericit Eminescu? Să fi fost din pricina lipsurilor, a sărăciei? Maria Flechtenmacher, actriţă în trupa lui Pascaly, povestea că, aproximativ în aceeaşi perioadă, Eminescu umbla cu nişte ghete rupte şi hainele ca vai de lume. Observându-i starea, directorul Pascaly îi dă 50 de lei să-şi cumpere ghete şi haine. În aceeaşi seară directorul îl întreabă dacă şi le-a cumpărat şi îi cere să i le arate. „Uite, Goethe şi Heine” – îi răspunde cu umor Eminescu, arătându-i în loc de încălţări şi îmbrăcăminte, operele complete ale lui Goethe şi Heine. Prin urmare nu neapărat sărăcia era cea care îl întrista pe tânărul poet care, la 14 aprilie 1867, scria:
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Din pricina contextului istoric, după numai un an, şoapta în limba română a sufleurului Eminescu în Transilvania căpăta semnificaţii tulburătoare. Firesc, şi tonul versurilor sale se schimbă: „[...] Cum lebăda viaţa ei toată viseză un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ [...] Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,/ Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin./ Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc/ Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,/ Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin/ Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe la sân./ Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus – / Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus”(„La o artistă”).
Şapte ani mai târziu, cu prilejul înfiinţării universităţii germane din Cernăuţi şi sărbătorirea de către autorităţile habsurgice a centenarului anexării Bucovinei de către imperiul austriac, Eminescu transporta la faţa locului, asumându-şi însemnate riscuri penale, mai multe exemplare din broşura intitulată „Răpirea Bucovinei”. Cu toate că era nesemnată, Eminescu ştia că lucrarea alcătuită după documente autentice îl avea drept autor pe Mihail Kogălniceanu. Într-una din acele zile, târziu, după miezul nopţii, aude un cor de voci bărbăteşti care intona „Deşteaptă-te române”. Dus pe gânduri, după o vreme, Eminescu spune: „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta aşa de mult ca acuma”.
Peste un an, la 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. După alţi 8 ani, la 1 iulie 1883, în revista „Convorbiri literare” apare „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”
În acelaşi an, la 28 iunie Maiorescu îl internează pe Eminescu (arestat şi pus în cămaşă de forţă!) la sanatoriul de boli mintale „Caritas” din str. Plantelor al doctorului Şuţu, unde rămâne până la 30 octombrie pentru „ a fi potolit”, vorba lui P.P. Carp. Este „potolit” cu mercur şi morfină. P.P. Carp, coincidenţă! - devine în aceleaşi zile ambasadorul Regatului Român la Viena. La 30 octombrie se consfinţea o alianţă între Regatul Român, Germania şi Austro-Ungaria, alianţă socotită de către cei mai mulţi istorici ca fiind „împotriva firii”. Austro-Ungaria stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfăşura o politică de discriminare şi deznaţionalizare faţă de românii din Transilvania.
Pe 1 noiembrie cu trenul de ora 9 dimineaţa, Eminescu este dus la Viena, înspre un alt institut de nebuni, la Ober-Dobling. E condus la gară de Maiorescu. Eminescu îl scuipă şi-i spune: „Argus” (adică „monstru cu 100 de ochi”). În aceeaşi dimineaţă, conform „Jurnalului” său, Regele Carol I al României, aflat la Sinaia, porneşte pe jos, după micul dejun, la ora 8,45, spre gară. La ora 12,30 soseşte în Bucureşti unde este întâmpinat de toţi minştrii, preşedintele Camerei, etc. Prin urmare trenurile în care se aflau Carol I şi M. Eminescu se vor fi întâlnit la un moment dat, mergând fiecare în sensul opus celuilalt. Dealtfel, nu avea să fie singura „întâlnire feroviară” a poetului. Conform aceluiaşi „Jurnal”, pe 2 noiembrie, la ora 10,30 Regele Carol I îi primeşte pe D. A. Sturdza (ulterior prim-ministru) şi pe P.P. Carp sosiţi direct de la...Viena. „Tratatul perfect, semnat à trois”- notează laconic suveranul. Apoi adaugă: „Orele 5-6 baronul Meyer foarte mulţumit de rezolvarea favorabilă”. Acesta nu era altcineva decât ambasadaorul austriac la Bucureşti. În aceeaşi zi, aşadar pe 2 noiembrie, coborând din tren în gara vieneză, Eminescu strigă „România liberată! România liberată”. Incidentul avea să treacă neobservat.
Eminescu avea să moară într-un mijloc de iunie (15 iunie 1889) în jurul orelor 4 dimineaţa. După ce a primit portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888) şi pe cel de la Justiţie (1912), Titu Maiorescu moare tot într-un mijloc de iunie (18 iunie 1917) pe la orele 4 dimineaţa.
Viaţa personală a împăratului Franz Joseph nu a fost lipsită de drame: fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, a fost detronat şi executat de nişte revoluţionari mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soţia sa, prinţesa bavareză, Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de catre anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moştenitorul tronului) l-a asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914, un naţionalist sârb, Gavrilo Princip. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial. Spre sfârşitul domniei Franz Joseph avea să accepte că: „imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă”. A murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani.
Cronologia poate urma fireşte, în fel şi chip. Ne vom opri totuşi a consemna doar că, la 16 mai 2008, un nătărău colosal de la un cotidian central, defunct astăzi, ne îndemna, deopotrivă grijuliu şi sapienţial, să-l „scutim de chinuri pe Eminescu”! Avea dreptate, sireacu'! Şi-atunci?! Dacă acum 142 ani, când a poposit la Braşov şi Sibiu, era nefericit, de ce să mai fie nefericit astăzi sufleurul Eminescu? Cine mai (ră)suflă? azi?! Teatrul de astăzi e fără sufleur în limba română! Iar teatrul – vorba lui Shakespeare este „oglinda vremurilor”.
În ultima clipă am aflat cu totul întâmplător răspunsul corect la întrebarea din titlu. Şi cine altcineva ar fi putut furniza un răspuns mai pilduitor decât un tânăr contemporan vremurilor noastre care, recent, a mărturisit în scris la examenul de bacalaureat că: „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic cu viaţa lui”.
Poate că tocmai de aceea, astăzi la 160 de ani de la naşterea „nefericitului Eminescu”, îmi vine în minte o observaţie a lui Alexandru Paleologu care socotea VOIOŞIA între caracteristicile fundamentale ale poporului român...
Tonul patetic al corespondentului braşovean era din păcate unul legitim. Cu numai un an în urmă, împăratul Austriei Franz Joseph se încoronase şi rege al Ungariei, pecetluind la 27 mai legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Austro-Ungaria se întemeia în urma unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, având drept ţintă menţinerea vechiului Imperiu Austriac, în ciuda înfrângerii suferite de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 împotriva Prusiei. Legea naţionalităţilor din 1868 (legea XLIV) şi legea învăţământului (legea XXXVIII) din acelaşi an, agravau practic politica de maghiarizare forţată din Transilvania, singura limbă oficială fiind cea maghiară. În ceea ce priveşte învăţământul, limba maghiară era predată în toate şcolile şi avea „monopolul” în învăţământul universitar. Limbile naţionalităţilor nemaghiare puteau fi folosite numai în învăţământul confesional.
Aşadar, în aceste condiţii, duminică 17 mai, are loc la Braşov primul spectacol al trupei Pascaly. O dramă în cinci acte intitulată „Orbul şi nebuna”. În cuşca sufleurului: Mihai Eminescu. Împlinise 18 ani. După ce timp de o lună au dat reprezentaţii la Teatrul Reduta, în ajunul plecării, Pascali îi trimite lui George Bariţ, membru al Societăţii academice şi directorul „Gazetei de Transilvania” următoarele rânduri: „Înainte de plecare, cere a vă putea mărturisi o parte din recunoştinţa ce vă sunt dator de concursul de bunăvoinţă cu care aţi primit pe artistul şi pe românul; graţie iniţiativei domniei tale, supt patronarea şi auspiciile domniei tale greaoa mea misiune s-a făcut mai lesnicioasă, început s-a făcut, arta a câştigat un resunet şi artstul duce cele mai dulci suveniruri de îmbrăţişarea românilor din Braşov...”. A doua zi trupa lui Pascaly părăseşte oraşul, îndreptându-se spre Sibiu pentru un alt şir de reprezentaţii.
Vineri 29 iunie Societatea românească din Sibiu va oferi un banchet în onoarea trupei de teatru. La banchetul care se desfăşoară în salonul de la Römischer Kaiser, iau parte mai bine de 150 de persoane printre care şi câţiva studenţi ai facultăţii de drept din Sibiu. Între ei şi Ieronim Bariţiu, fiul directorului „Gazetei de Transilvania” din Braşov, care rămâne impresionat de apariţia unui tânăr „cu părul lung, de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”. Crezând că e vorba de un actor, Ieronim Bariţiu şi ceilalţi tineri studenţi au vrut să ştie ce roluri joacă d-nul Eminescu. Au rămas miraţi când au aflat că Eminescu nu era actor, „ci sufleur şi un poet de talent, dar foarte nefericit”.
De ce era nefericit Eminescu? Să fi fost din pricina lipsurilor, a sărăciei? Maria Flechtenmacher, actriţă în trupa lui Pascaly, povestea că, aproximativ în aceeaşi perioadă, Eminescu umbla cu nişte ghete rupte şi hainele ca vai de lume. Observându-i starea, directorul Pascaly îi dă 50 de lei să-şi cumpere ghete şi haine. În aceeaşi seară directorul îl întreabă dacă şi le-a cumpărat şi îi cere să i le arate. „Uite, Goethe şi Heine” – îi răspunde cu umor Eminescu, arătându-i în loc de încălţări şi îmbrăcăminte, operele complete ale lui Goethe şi Heine. Prin urmare nu neapărat sărăcia era cea care îl întrista pe tânărul poet care, la 14 aprilie 1867, scria:
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Din pricina contextului istoric, după numai un an, şoapta în limba română a sufleurului Eminescu în Transilvania căpăta semnificaţii tulburătoare. Firesc, şi tonul versurilor sale se schimbă: „[...] Cum lebăda viaţa ei toată viseză un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ [...] Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,/ Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin./ Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc/ Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,/ Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin/ Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe la sân./ Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus – / Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus”(„La o artistă”).
Şapte ani mai târziu, cu prilejul înfiinţării universităţii germane din Cernăuţi şi sărbătorirea de către autorităţile habsurgice a centenarului anexării Bucovinei de către imperiul austriac, Eminescu transporta la faţa locului, asumându-şi însemnate riscuri penale, mai multe exemplare din broşura intitulată „Răpirea Bucovinei”. Cu toate că era nesemnată, Eminescu ştia că lucrarea alcătuită după documente autentice îl avea drept autor pe Mihail Kogălniceanu. Într-una din acele zile, târziu, după miezul nopţii, aude un cor de voci bărbăteşti care intona „Deşteaptă-te române”. Dus pe gânduri, după o vreme, Eminescu spune: „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta aşa de mult ca acuma”.
Peste un an, la 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. După alţi 8 ani, la 1 iulie 1883, în revista „Convorbiri literare” apare „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”
În acelaşi an, la 28 iunie Maiorescu îl internează pe Eminescu (arestat şi pus în cămaşă de forţă!) la sanatoriul de boli mintale „Caritas” din str. Plantelor al doctorului Şuţu, unde rămâne până la 30 octombrie pentru „ a fi potolit”, vorba lui P.P. Carp. Este „potolit” cu mercur şi morfină. P.P. Carp, coincidenţă! - devine în aceleaşi zile ambasadorul Regatului Român la Viena. La 30 octombrie se consfinţea o alianţă între Regatul Român, Germania şi Austro-Ungaria, alianţă socotită de către cei mai mulţi istorici ca fiind „împotriva firii”. Austro-Ungaria stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfăşura o politică de discriminare şi deznaţionalizare faţă de românii din Transilvania.
Pe 1 noiembrie cu trenul de ora 9 dimineaţa, Eminescu este dus la Viena, înspre un alt institut de nebuni, la Ober-Dobling. E condus la gară de Maiorescu. Eminescu îl scuipă şi-i spune: „Argus” (adică „monstru cu 100 de ochi”). În aceeaşi dimineaţă, conform „Jurnalului” său, Regele Carol I al României, aflat la Sinaia, porneşte pe jos, după micul dejun, la ora 8,45, spre gară. La ora 12,30 soseşte în Bucureşti unde este întâmpinat de toţi minştrii, preşedintele Camerei, etc. Prin urmare trenurile în care se aflau Carol I şi M. Eminescu se vor fi întâlnit la un moment dat, mergând fiecare în sensul opus celuilalt. Dealtfel, nu avea să fie singura „întâlnire feroviară” a poetului. Conform aceluiaşi „Jurnal”, pe 2 noiembrie, la ora 10,30 Regele Carol I îi primeşte pe D. A. Sturdza (ulterior prim-ministru) şi pe P.P. Carp sosiţi direct de la...Viena. „Tratatul perfect, semnat à trois”- notează laconic suveranul. Apoi adaugă: „Orele 5-6 baronul Meyer foarte mulţumit de rezolvarea favorabilă”. Acesta nu era altcineva decât ambasadaorul austriac la Bucureşti. În aceeaşi zi, aşadar pe 2 noiembrie, coborând din tren în gara vieneză, Eminescu strigă „România liberată! România liberată”. Incidentul avea să treacă neobservat.
Eminescu avea să moară într-un mijloc de iunie (15 iunie 1889) în jurul orelor 4 dimineaţa. După ce a primit portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888) şi pe cel de la Justiţie (1912), Titu Maiorescu moare tot într-un mijloc de iunie (18 iunie 1917) pe la orele 4 dimineaţa.
Viaţa personală a împăratului Franz Joseph nu a fost lipsită de drame: fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, a fost detronat şi executat de nişte revoluţionari mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soţia sa, prinţesa bavareză, Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de catre anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moştenitorul tronului) l-a asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914, un naţionalist sârb, Gavrilo Princip. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial. Spre sfârşitul domniei Franz Joseph avea să accepte că: „imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă”. A murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani.
Cronologia poate urma fireşte, în fel şi chip. Ne vom opri totuşi a consemna doar că, la 16 mai 2008, un nătărău colosal de la un cotidian central, defunct astăzi, ne îndemna, deopotrivă grijuliu şi sapienţial, să-l „scutim de chinuri pe Eminescu”! Avea dreptate, sireacu'! Şi-atunci?! Dacă acum 142 ani, când a poposit la Braşov şi Sibiu, era nefericit, de ce să mai fie nefericit astăzi sufleurul Eminescu? Cine mai (ră)suflă? azi?! Teatrul de astăzi e fără sufleur în limba română! Iar teatrul – vorba lui Shakespeare este „oglinda vremurilor”.
În ultima clipă am aflat cu totul întâmplător răspunsul corect la întrebarea din titlu. Şi cine altcineva ar fi putut furniza un răspuns mai pilduitor decât un tânăr contemporan vremurilor noastre care, recent, a mărturisit în scris la examenul de bacalaureat că: „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic cu viaţa lui”.
Poate că tocmai de aceea, astăzi la 160 de ani de la naşterea „nefericitului Eminescu”, îmi vine în minte o observaţie a lui Alexandru Paleologu care socotea VOIOŞIA între caracteristicile fundamentale ale poporului român...
Răzvan Ionescu
Postări
Un comentariu:
"Eminescu este sfantul precurat al ghiersului romanesc" - Tudor Arghezi.
Domane ajuta, Domnule Razvan Ionescu. Ma bucur ca macar si intamplator v-am "gasit" aici. Si exact cum era de asteptat spiritul artistic nu a disparut ba dimpotriva este umbrit frumos de Duhul Lui Dumnezeu. Probabail ca sunteti coplesit de cei ce va spun ca v-au vazut intr-o anumita piesa de teatru sau intr-un anume film dar cu ingaduinta dvs lasati-ma sa ma numar si eu printre ei si sa spun ca v-am vazut la TNB in "Menajeria de sticla" si rolul dvs Jim O'Connor a fost cel cu care am premovat si eu in anaul ll de facultate:)... fara a incerca sa va copiez , bine'nteles.
Nu stiu de ce v-am spus toate acestea dar e ceea ce am simtit sa fac si - hai sa fim sinceri- e mult mai usor asa din spatele tastaturii:)
Cu ingaduinta dvs voi trece "Ferestre(le) (d)in Pridvor" in rubrica "Bloguri de suflet" al paginii mele de internet.
Toate cele bune! Doamne ajuta!
Florin Nan
Trimiteți un comentariu