ALB...

… şi încep a muri, căci mi s-au arătat în păr cele dintâi fire albe…
(MIHAIL SADOVEANU)

Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea. Tu, timp al copilăriei, în care albul mereu mă face să mă simt vinovat. Vinovat de moartea care se-apropie ca un fulg şoptindu-mi la ureche: Eşti gata ? Ţin minte că pe-atunci, prima întrebare existenţială pe care am început să mi-o pun, era „ce-aş fi fost dacă n-aş fi fost?” Cu alte cuvinte, dincolo de negaţia existenţei prezente, întrebarea clama candid dreptul nesmintit al subsemnatului la eternitate. Veşnicia existenţei era mai presus de orice îndoială. Desigur, la acea vârstă habar n-aveam că era vorba de un „habitus” mental sădit undeva în conştiinţa omului încă de pe vremea zilei a şasea a creaţiei Divine. Abia cu timpul am înţeles că există moarte, dar la acea vreme, ea se întâmpla întotdeauna altcuiva. „Mie n-o să mi se întâmple aşa ceva – îmi spuneam, mai am timp, se va inventa negreşit ceva care mă va vindeca de moarte.” Târziu, o dată cu vârsta maturităţii, am acceptat moartea şi poate că această acceptare a ei a stat în legătură cu evidenţa propriei stări de păcat, de vinovăţie. Copilăria poartă în curăţenia ei ceva din starea genuină a întâiului Adam, care habar n-avea de moarte. Pentru copilărie, veşnicia e o stare de normalitate.

Maturitatea abia, aduce după sine conştiinţa căderii şi acceptarea morţii ca pe o consecinţă a păcatului. De-abia după aceea începe înţelegerea morţii ca poartă de trecere, de întoarcere către eternitatea absolută, nostalgie a Paradisului de odinioară. În jocul timpului şi al vârstelor, bătrâneţea cu albul firelor sale de păr, cu candidele ei ştergeri de memorie, cu paşii şovăielnici care cândva deprindeau mersul şi care acum parcă se străduie să-l uite, este reîntoarcerea dureroasă la starea dintâi a copilăriei. Iarna, prin albul ei, prin frigul ce se cuibăreşte în oase, aduce aminte de vremea bătrâneţii. Dar iarna este deopotrivă şi un timp al ingenuităţii. E vremea săniuşului, a oamenilor de zăpadă şi a plutirii peste întinsuri argintii de gheaţă. E vremea bradului de Crăciun, e vremea jucăriilor, a râsului de copil, a clinchetelor de clopoţei, a darurilor din iubire, e vremea covrigilor calzi şi a lui Lerui-Doamne-Ler. E vremea crucilor împodobite în mătase când, după vecernie, în ajun de Bobotează se joacă Chiraleisa. Iarna e timpul Naşterii Domnului. Această unică îngemănare între copilărie şi bătrâneţe, între naştere şi moarte, a fost sesizată de geniul rugător al lui Andrei Rubliov, în icoana în care pruncul, abia născut, cu chipul îmbătrânit al celui „vechi de zile”, stă aşezat într-un insolit leagăn-sicriaş – prefigurare a morţii, în vreme ce Maica sa este înfăţişată cu spatele întors odraslei, cu mâna sub cap, într-o evidentă atitudine meditativă. Bucuriei materne a rubicondelor Madone apusene, cu bebeluşi bucălaţi, plesnind de sănătate şi mândre foc de „isprava” lor, le este opusă austeritatea unei Naşteri al cărei scop era recuperarea prin jertfă a adevăratului sens al existenţei omului: viaţa - ofrandă ca prag către veşnicie.

Albul zăpezii şi iarna, albul firelor de păr ale bătrâneţii, albul sfinţilor de pe pereţi de biserică: sfinţenia - ultima ipostază a frumosului uman pe traseul recuperator al chipului divin, idealul creştin; sfinţenia – cea mai frapantă manifestare a transcendentului din tradiţia răsăriteană; o opoziţie teafără la “încremenirea în proiect” a omului şi a lumii, o străfulgerare în realitatea imediată a acelui absolut diferit, a ceea ce Rudolf Otto numea das ganz Andere. În contextul inflaţionist de valori false al acestei lumi trecătoare, sfinţenia reprezintă irumperea unei realităţi inocente, purificate şi readuse la starea sa originară, la destinul său iniţial de vas de lut - receptacol al prezenţei divinului. E apanajul lui Dumnezeu să-şi aleagă tainic vasul pe care-l va umple cu lumina Lui, aşa cum i-a ales pe Petru, Iacob şi Ioan la vremea Schimbării la Faţă (Matei,17). Din această realitate transcendentă Sfântul iradiază lumină şi frumuseţe. Lumina sa fracturează obişnuitul, modelul său şochează, personalitatea sa e prilej de scandal. Pentru lumea de azi, parcată în mers pe orizontala materiei, un sfânt pare o fiinţă inutilă. Şi apoi chiar, la urma urmei, la ce mai serveşte astăzi un sfânt? Tocmai această inutilitate părelnică e de natură să pună întrebări stânjenitoare acestei lumi care l-a uitat. Întoarcerea deplină a feţei sfântului înspre transcendent deranjează, căci ea semnifică întoarcerea omului la demnitatea sa cerească. Privirea ochilor lui înfurie. Profanarea locaşurilor creştine a fost mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Existenţa sfinţilor însă nu reprezintă câtuşi de puţin doar o pildă morală a unor personaje-eroi, încremenite pe pereţii bisericilor, conform mentalităţii lumii contemporane. Pentru că ei sunt uriaşe exemple ale acţiunii. Viaţa lor este o necontenită luptă de descătuşare din prizonieratul materiei. Simplitatea lor este însăşi izvorul şi rădăcina curăţiei. Sfântul Isaac Sirul spunea despre curăţie că este “uitarea chipurilor cunoaşterii celei împotriva firii, aflate în lume în fire”. Pentru a se elibera de ele şi a se plasa în afara lor, iată limita: omul trebuie să ajungă la simplitatea şi la blândeţea primordială a firii sale, devenind astfel asemenea pruncului (Pavel Florenski)…

În scrierile Sfinţilor Părinţi viaţa, fiinţa umană se ordonează precum taina ceremonialului liturgic ori arhitectura spaţiului sacru, sau frumuseţea unei icoane prin care descoperi chipul eternităţii de dincolo de pragul acestei lumi şi înveţi arta de a fi asemănător cu Arhetipul dumnezeiesc. Primenirea liturgică a omului şi a lumii prin euharistie face prezent şi vizibil, în timp şi spaţiu, misterul lui Hristos, în care vechiul Adam se reînnoieşte fără să se distrugă, natura umană fiind asumată fără a fi schimbată, iar omul este îndumnezeit neîncetând să rămână om în esenţă. În interiorul templului creştin desluşim limpede tulburătoarea frumuseţe a creaţiei şi destinaţia ei liturgică. În Biblie se spune că numai Dumnezeu este sfânt. Aşadar sfinţenia creaturii este rezultatul „contaminării” cu sursa. Nu putem fi sfinţi prin propria noastră natură ci numai prin participare. De altfel cuvântul ebraic kadosh, cel latin sanctus, ca şi cel grecesc aghios, conţine o relaţie de apartenenţă deplină la divinitate. Numai astfel creatura este scoasă din condiţia ei empirică şi aşezată în comuniune cu energiile divine necreeate, schimbându-i-se natura şi cunoscând puritatea frumuseţii tulburătoare. Uriaşul „vacarm” al atâtor inimi pioase adunate laolaltă dezvăluie călătoria prin care, în timpul Liturghiei, cortegiul întregii lumi se îndreaptă către un alt eon, Altarul lui Hristos, locul Frumuseţii autentice. La hirotonirea unui preot, în momentul în care episcopul îi pune mâinile pe cap, cel ce urmează a intra în rândul sacerdoţilor îşi reazămă fruntea de prestolul altarului, recompunând astfel imaginea Sfântului Ioan, care-şi rezemase capul pe pieptul lui Hristos (Ioan 13, 23). Părintele Serghei Bulgakov evocă inefabilul traversării încăperii altarului asemuit cu fiinţa lăuntrică de foc a Mântuitorului: “Întreaga sfinţire a fost ca un fulger. Cel mai tulburător moment a fost prima trecere prin uşa împărătească, când mă îndreptam spre altar. Treceam fără doar şi poate prin peretele focului arzător, dătător de lumină, înnoitor. Intrasem într-un alt eon; intrasem în Împărăţie"(Paul Evdokimov).

Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea...Un timp al copilăriei, un timp al sfinţeniei, când îmbrăcaţi în straie de hârtie, închipuiam pe la porţi personajele „Vicleimului”. Noi înşine deveneam atunci martori şi heralzi ai Naşterii Domnului şi a primelor reacţii ale umanităţii la teofania Fiului. Cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, eram noi înşine magii din Persia, porniţi să aducă Împăratului Împăraţilor darurile cuvenite de aur, smirnă şi tămâie. Pe uliţe înzăpezite, în colibe modeste, în conace înstărite ori în palate domneşti, Hristos se năştea atunci aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate în stare să primească Taina Necuprinsului care-şi face locaş în om. Mare-i seara de-astă seară/Dar nu-i seara de-astă seară,/Ci e seara lui Crăciun,/Lui Crăciun celui bătrân/Când s-a născut Fiul Sfânt/Fiul Sfânt pe-acest pământ...

Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea. Un timp al copilăriei care mereu mă face să mă simt vinovat. Vinovat de moartea care se-apropie ca un fulg, şoptindu-mi la ureche: "Eşti gata?". Şi-atunci, la întrebarea ei, voi, lucruri ale timpului când eram copil, am să pot oare să nu răspund decât DA?

Răzvan Ionescu