SCRIPCARUL PE ACOPERIŞ

„Fiddler on the roof” („Scripcarul pe acoperiş”) este versiunea cinematografică a unui celebru music-hall american din urmă cu aproape patru decenii care, pe lângă faptul că a reuşit încasări în valoare de 25.000.000 $, a rămas în istoria cinematografului prin cele trei premii Oscar şi două Globuri de Aur pe care şi le-a înscris în palmares. Titlul filmului, regizat de Normann Jewison, a fost inspirat de tema mai multor lucrări ale lui Marc Chagall (Moşe Segal, pictor originar din Rusia de ieri, Belarusul de azi) care înfăţişează diversele ipostaze ale destinului uman, „asistate” de un straniu şi candid cântăreţ la vioară, care îşi „zice” melodia de undeva de deasupra caselor şi vieţilor oamenilor, dincolo de acoperişul zidirilor acestei lumi. Subiectul este cel al unei nuvele la fel de faimoase a lui Sholom Aleichem, intitulată „Tevye and his Daughters” (cunoscută şi sub numele de „Tevye the Dairyman” sau „Tevye the Milkman”), care s-a bucurat de un mare succes în epocă. La noi, dramatizarea nuvelei a figurat ani de-a rândul în repertoriul Teatrului Evreiesc, ultima oară, în deceniul trecut, prilejuind o excepţională performanţă profesională, regretatului actor Dan Tufaru, interpretul lui Tevi Lăptarul, un evreu simplu din Rusia pre-revoluţionară care, pe lângă faptul că se confruntă cu sărăcia şi problemele existenţei cotidiene, este îngrozit de zvonurile ce bântuie în lumea evreiască. Viaţa de familie îşi are cursul ei firesc, cu petreceri tradiţionale, cu obiceiuri, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-şi căsători fetele, tinere ce aparţin unei generaţii care pare să nu pună prea mult preţ pe tradiţii. Fiica mai mare nu vrea cu nici un chip să-şi lege viaţa de cea a unui bărbat în vârstă, deşi bogat, cu care Tevi se înţelesese în prealabil şi chiar băuse „aldămaşul”. În cele din urmă Tevi îi va face pe plac fetei, lăsându-se înduplecat de dragostea ei pentru un tânăr sărac. Ginerele vine singur la el să-i ceară fiica de soţie, iar Tevi se arată destul de intrigat de acest gest deoarece nu era conform tradiţiei. Şi cum în toate încercările vieţii îşi îndreaptă privirea în sus, într-un permanent dialog plin de umor înţelept cu Dumnezeu, şi de astă-dată Tevi îşi spune: „Oare au avut Adam şi Eva peţitor?”. Îndreptându-şi privirea către cer, îşi va răspunde sieşi: „Da! Atunci, au şi ei acelaşi”. O altă fată a lui Tevi alege să urmeze drumul Siberiei din pricină că iubitul ei fusese exilat acolo. Tatăl se vede iar în situaţia în care trebuie să accepte cu durere decizia fetei, dând întâietate fericirii ei. După plecarea acesteia îşi va îndrepta iarăşi privirea către cer, şi-i va spune înduioşat Celui de Sus: „Vezi să se îmbrace gros”. Cea de a treia fată îşi alege ca soţ un tânăr de altă religie. O încercare dură pentru Tevi care, de astă dată, neputând să întoarcă spatele credinţei şi neamului, pur şi simplu îşi reneagă copilul. Dar când tinerii căsătoriţi vor veni să-şi ia rămas bun, deşi nu vrea să le vorbească, îi binecuvântează discret fără ca ei să-l audă. După atâtea încercări la care a fost supus în confruntarea dintre tradiţia căsătoriei de altă-dată şi non-conformismul fetelor sale care şi-au urmat porunca inimii, Tevi începe să se întrebe dacă soţia sa îl iubeşte cu adevărat. Cînd începe dragostea? La prima vedere? Învaţăm să iubim cu timpul, ne îndrăgostim, iar apoi dragostea scade în intensitate până ne plictisim unul de altul? Sau dragostea creşte, odată cu trecerea anilor? În cele din urmă, ca şi cum toate nu fuseseră de ajuns, din porunca stăpânirii, sătenii micuţei aşezări evreieşti sunt strămutaţi de pe pământul lor. Scena finală îl arată pe Tevi trăgând prin noroi un car în care se află agoniseala lui de-o viaţă. Scripcarul, care apare mereu ca un leitmotiv, este iarăşi prezent în spatele lui, iar Tevi încuviinţează din cap sa-l urmeze, semn că nu şi-a pierdut speranţa şi buna dispoziţie. Scripcarul devine astfel o metaforă a supravieţuirii prin tradiţie, memorie, umor şi înţelepciune, într-o viaţă ce stă sub semnul permanent al exilului şi al nesiguranţei. „Scripcarul pe acoperiş” a devenit în câteva decenii un film de referinţă pentru poporul evreu. Bunicii din Israel, atunci când îşi primesc în vizită nepoţii care locuiesc în străinătate cu părinţii lor, fac ce fac şi-i duc să vadă „Scripcarul pe acoperiş”. La urma urmei, cine este şi ce vrea cu cântecul său acest personaj atât de straniu din picturile lui Chagall, care revine ca un leitmotiv şi în filmul ce a pecetluit prin faima sa cinematograful celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut? Este chiar Dumnezeu, Cel Care ne însoţeşte paşii prin încercările vieţii cu melodii sau semne al căror înţeles nu suntem întotdeauna pregătiţi să-l desluşim. Tevi însă a ascultat, a înţeles şi a supravieţuit, păstrându-şi credinţa şi tradiţiile, în ciuda tuturor încercărilor, trecând cu înţelepciune şi umor (nu şi fără durere, uneori chiar cu încrâncenare) peste toate avaturile unei lumi şi ale unui timp care l-au purtat printr-un exil perpetuu şi o continuă schimbare.

Dincolo de coincidenţa (întâmplătoare şi nu prea) cu numele de familie al unuia dintre edilii de astăzi ai Braşovului, există o oarecare legătură între filozofia de viaţă a celebrului music-hall din veacul trecut şi posibila voinţă de schimbare a stării de astăzi a Braşovului vechi, aflat la răscruce de vremi. Oricum ai lua-o, ea, legătura, ţine de direcţia privirii. În sus. Fie că o îndrepţi către Dumnezeu, fie că o îndrepţi numai către „cerul înstelat de deasupra noastră”, ai prilejul să observi, cu atentă îngrijorare, starea din ce în ce mai precară a acoperişurilor, a stucaturilor, a tencuielii, a cornişelor, ba chiar a unor ziduri întregi ce stau aproape să se prăbuşească. Cu fiecare an, lună, săptămână, oră, situaţia patrimoniului naţional şi european din centrul vechi al Braşovului şi al Şcheiului (în opinia mea ele nu trebuiesc câtuşi de puţin despărţite) se agravează, în unele zone făcându-şi apariţia semnele limpezi ale unei iminente catastrofe.

În acelaşi timp însă, trebuie recunoscut cu luciditate că un proiect serios de restaurare de o asemenea amploare (dincolo de refacerea zidurilor, a turnurilor şi a bastioanelor Cetăţii Corona, de pildă) depăşeşte cu mult resursele locale, atât pe cele din punct de vedere financiar cât şi capacităţile de execuţie. Prin urmare, cred că a sosit vremea ca autorităţile locale (primarie şi consiliu judeţean) să treacă peste orice animozităţi, neînţelegeri, conflicte, etc. şi să pornească demersuri minuţioase şi insistente, pentru a înscrie Braşovul într-un program coordonat de U.N.E.S.C.O. Personal nu cred că d-nul Nicolae Manolescu bunăoară, ambasador al României, pe lângă respectivul for şi, în plus, transilvănean la origini, ar rămâne indiferent în susţinerea unui astfel de demers. Apoi, există câţiva braşoveni la origine, carora li s-ar putea cere sprijinul. Atenţie, când spun sprijin, am în vedere unul logistic şi nu unul financiar! Academia Română, prin acad. Alexandru Surdu (autor al unei importante contribuţii despre istoria Şcheilor), ca şi Ordinul Arhitecţilor din România, ar trebui să se constituie parte într-un asemenea demers de proporţii. Ion Ţiriac ar putea oferi proiectului un lobby, legături cu personalităţi, demnitari, oameni de afaceri europeni care, prin prestigiul lor, să atragă atenţia asupra importanţei Braşovului medieval în istoria civilizaţiei europene. Adrian Sârbu, care din anul 2007 nu mai este doar proprietarul grupului Media Pro, ci şi director operaţional al companiei americane Central European Media Entreprises (CME), ar putea oferi sprijin în realizarea la standarde profesionale şi mai ales în difuzarea pe plan internaţional a unui film despre Braşovul vechi şi despre Şchei. În acelaşi sens, chiar dacă la dimensiuni poate ceva mai mici, ar putea fi avut sprijinul lui Radu Moraru şi implicit al Televiziunii B1. Nu în ultimul rând prestigiul naţional şi internaţional de care se bucură un pictor de talia lui Ştefan Câlţia (născut la Braşov în urmă aproape şapte decenii) ar putea deschide noi căi de comunicare în izbânda unui astfel de demers.

Edilii de azi ai Braşovului trebuie să-şi îndrepte privirile şi în sus spre a constata că legitimitatea compatibilităţilor europene nu se află doar la nivelul orizontal al asfaltărilor, bordurilor, parcurilor etc., ci şi în restaurarea şi conservarea importantului patrimoniu medieval local. Istoria va consemna nu numai disponibilitatea şi abilităţile lor în faţa provocărilor şi a oportunităţilor prezentului, ci şi atenţia (dacă nu dragostea) pentru valorile trecutului şi ale tradiţiei. Altminteri, aceeaşi istorie, va consemna doar complicitatea lor, prin tăcere şi imobilitate, la perpetuarea demersului comunist de distrugere a satelor şi tradiţiilor autohtone. Există astăzi în întreg arealul autohton un „duh” al construcţiilor de-a valma, care nu ţine seama de moştenirea şi valorile iniţiatice ale trecutului. Motivul central al Legendei Meşterului Manole pare comun tuturor popoarelor sud-est europene, dar versiunea românească prezintă câteva elemente specifice. Nu voi stărui acum, decât asupra unuia dintre ele. Dacă în celelalte variante balcanice ale legendei, acţiunea propriu-zisă începe cu surparea zidurilor, varianta românească debutează prin căutarea (alegerea) locului viitoarei zidiri, ceea ce presupune reminiscenţa unui ritual de construcţie. Cei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari, cu Manole zece care-i şi întrece” adresează următoarea întrebare ciobanului întâlnit pe cale: „Nu cumva-ai văzut/ Pe unde-ai trecut,/Un zid părăsit/ Şi neisprăvit?”E momentul să mai amintesc aici de o tradiţie locală, conform căreia domnitorii sau boierii români îşi făceau o îndatorire sfântă din a restaura bisericile ruinate sau a duce la bun sfârşit pe cele ale căror ziduri rămăseseră neterminate în urma vremurilor potrivnice. (De altfel, într-un număr publicat în aprilie 1944 al Revistei Fundaţiilor Regale, Maria Golescu semnează un splendid eseu pe tema „zidurilor părăsite şi neisprăvite”).

Aşadar, dacă povestea lui Tevi Lăptarul şi a Scripcarului de pe acoperiş, de care aminteam la început, nu face decât să ne aducă aminte, odată în plus, de importanţa tradiţiilor în lecţia de supravieţuire şi devenire a unui neam cu un destin tragic în istorie, dar şi în confruntarea cu provocările şi ispitele modernităţii, Legenda Meşterului Manole impune nu numai dimensiunea jertfelnică a oricărui demers creator, ci şi dimensiunea restauratoare, esenţială şi deopotrivă (re)integratoare, în memoria civilizaţiei europene.

Răzvan Ionescu