1 decembrie 2008

VASILE PARASCHIV ŞI LECŢIA DEMNITĂŢII

Luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv a refuzat, luni, 1 decembrie 2008, distincţia Steaua României în grad de cavaler, pe care i-o înmanase preşedintele Traian Basescu, menţionând că refuză primirea acesteia "de la un comunist la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie", relateaza Mediafax.

"Vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi şi împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii", a declarat Vasile Paraschiv, după ce Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de cavaler.

"Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată", a spus Vasile Paraschiv, la microfon, citind dintr-un discurs.

El a precizat că se opreşte la cât a citit pentru că, deşi este un om liber, i se interzice să vorbească (Ştire preluată de pe Mediafax).

* * *

Mi-am dat seama că, din păcate, sunt foarte mulţi, nu numai tineri, dar chiar şi oameni maturi, care nu ştiu cine este Vasile Paraschiv, şi cer amănunte despre acela ce a avut luciditatea şi curajul de a-l înfrunta pe Ceauşescu şi sistemul comunist încă din 1968, an când mulţi contemporani se lăsau seduşi de discursul fulminant cu care fiul Scorniceştiului condamna public invadarea Cehoslovaciei de către U.R.S.S. (în acel an, bunăoară, Paul Goma cerea să intre în rândurile Partidului Comunist Român). Între timp, dacă de Ceauşescu putem spune că am scăpat (fizic), de sistem (sau de reverberaţiile lui) se pare că, încă, nu. După 19 ani, din comunist, sistemul pare a fi ajuns unul aproape simpatic, adică „ticăloşit”, ceea ce reprezintă oarecum o şoaptă de răsfăţ, o reverenţă dulce şi tandră, picurată „soft”, la ceas de seară, în mereu vigilenta ureche a asasinului de meserie. Iată de ce mi se pare legitim a rememora parcursul lui Vasile Paraschiv, figură emblematică a luptei cu sistemul comunist, mai ales astăzi, într-un context în care, pe de o parte procesul şi condamnarea comunismului rămân pentru instituţia prezidenţială un exerciţiu de imagine patetic agrementat cu "asasinate de balcon", iar pe de altă parte absenţa reperelor morale este deplânsă de întreaga societate românească.

Vasile Paraschiv a fost muncitor şi membru al P.C.R. din 1946. La sfârşitul anului 1968 a hotărât să se retragă din partid, ajungând la concluzia că acesta încalcă legile ţării şi că a întors spatele muncitorilor. Câteva luni mai târziu îşi face cunoscută decizia public, în adunarea generală de alegeri în partid, sperând că gestul său nu va rămâne unul izolat. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa şi, în 28 iulie 1969, Vasile Paraschiv a fost internat cu forţa în spitalul de nebuni de la Urlaţi – Prahova. Era doar începutul. În anul 1971 a fost internat a doua oară. Sub presiunea evenimentelor din Polonia, Ceausescu promisese că va avea loc un Congres al Sindicatelor în aprilie 1971, în cadrul caruia se va decide largirea drepturilor sindicatelor. Vasile Paraschiv adresează o scrisoare CC al PCR si UGSR în care face 11 propuneri, cerând punerea lor în discuţie şi aplicarea lor practică. Este arestat din nou şi internat cu forţa în spitalul de psihiatrie de la Voila-Câmpina. În 1976, împreună cu Alexandru Ungureanu, scrie postului de radio Europa Liberă. Scrisoarea este interceptată de Securitate şi la 1 decembrie este arestat şi, din nou, internat cu forţa la Voila. În februarie 1977 semnează Scrisoarea deschisă a lui Paul Goma, adresată Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad. Este arestat de Securitate chiar la locuinţa scriitorului din Drumul Taberei şi i se cere retragerea semnăturii. Refuză. Este bătut până la pierderea cunoştinţei. A doua zi este internat la spitalul psihiatric din Săpoca-Buzău, la secţia bolnavilor incurabili. Aici, spre deosebire de precedentele internări, este obligat de către dr. Anton Nicolau, agent al Securitaţii, să înghită zilnic, sub supravegherea asistentelor, mai multe pastile menite probabil, să-l aducă la stadiul de legumă. Reuşeşte, printr-un mic truc, să înşele vigilenţa personalului medical. Securitatea îi întocmeşte un dosar pe baza căruia justiţia urma să-l condamne să-şi petreacă tot restul vieţii în spitalul psihiatric de la Călineşti-Prahova. Colegilor de serviciu li se interzice orice contact cu el. Urmărit pas cu pas de către agenţii Securităţii, cu telefonul ascultat, cu corespondenţa interceptată, Vasile Paraschiv se vede redus practic la tăcere. Hotărăşte să ceară paşaport pentru a pleca în Occident, nu pentru a emigra, ci pentru a vorbi celor de acolo despre situaţia din România. Socotind că pleacă pentru a rămâne definitiv, cum făceau cei mai mulţi, pentru ca apoi să ceară reîntregirea familiei, autorităţile îi eliberează paşaportul în 24 de ore. Ajunge pe 27 ianuarie 1978 la Paris. Aici, cu sprijinul lui Paul Goma şi al doctorului Ion Vianu, susţine o primă conferinţă de presă pe tema folosirii psihiatriei în scopuri politice în România, o a doua având ca temă crearea sindicatelor libere. După ce îi acordă lui Noël Bernard un interviu la Europa Liberă, Vasile Paraschiv se întoarce în ţară. La Curtici este dat jos cu forţa din tren şi suit în altul, în sens invers. Practic era expulzat. La protestele organizaţiilor sindicale internaţionale, Ceauşescu se vede silit să-i permită reintrarea în ţară la 9 iulie 1978. Întors la Ploieşti, Vasile Paraschiv dă citire, într-o şedinţă de sindicat, declaraţiei de înfiinţare a „SLOMR”- primul sindicat liber din România. După o săptămână este luat de pe stradă de patru ofieţeri desecuritate, urcat cu forţa într-o maşină, dus în pădurea Păuleşti şi bătut cu cruzime până îşi pierde cunoştinţa.Cu toate acestea îşi continuă lupta sa cu sistemul, discutând cu muncitorii probleme sindicale. Este iarăşi răpit de pe stradă, dus într-o altă pădure, în vârful unui munte, dincolo de Barajul Paltinu, lângă Câmpina, unde, sub ameninţarea cu moartea, i se smulge o declaraţie de loialitate faţă de partid şi faţă de Securitate. La 22 martie 1979 este iarăşi răpit de pe strada şi dus în aceeaşi cabană unde, timp de 7 zile si 7 nopti, este bătut, torturat, ameninţat cu spânzurătoarea. În cele din urmă este iradiat. Nu se mai putea ţine pe picioare. A doua zi este dus iarăşi la Voila unde, la externare, doctorul Petre Moruzi îl ameninţă că va fi ucis, dacă nu renunţă la ideile sale politice: „Ştii cum este în spitalele astea ale noastre... Doctorii se acoperă cu hârtii, iar bolnavii cu pământ.“


Astăzi, de 1 decembrie 2008, Vasile Paraschiv, în vârstă 80 de ani (şi cu o pensie de 6.000.000 lei vechi) dă o lecţie de demnitate românească prin gestul său, din nou, unic.


Celor care vor să ştie mai mult despre acest om de o rară curăţenie sufletească, le recomand să caute în librării două cărţi:


Vasile Paraschiv
, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist (Polirom, 2005) şi


Vasile Paraschiv
, Aşa nu se mai poate, tovarăşe Ceauşescu. Memorii după 20 de ani (Curtea Veche, 2007).


Răzvan Ionescu



6 comentarii:

heraasku spunea...

Stima.
O tema legata de problemele de azi. Muzeul Taranului Roman este atacat:
http://www.petitiononline.com/MTR2008/petition.html

Răzvan Ionescu spunea...

Am primit de la prieteni prin e-mail încă de săptămâna trecută această atenţionare pe care de altfel am şi semnat-o (poziţia 1632)însoţită de următorul comentariu:

"Muzeul Ţăranului Român este printre puţinele instituţii româneşti care mai dau un sens astăzi, celor petrecute cândva într-un decembrie 1989. În rest, de 19 ani ne-am lăsat schimonosiţi, iar curăţenia, prospeţimea şi originalitatea inepuizabilă a proiectului Horia Bernea nu pot decât să stânjenească pe capii unei ţări al cărei prezent se doreşte a fi rupt de natura genuină a ceea ce a fost şi pe ici, pe colo a mai şi rămas din oamenii locului. Pentru România de azi, Muzeul Ţăranului Român e anacronic. Sau o amintire care doare. Dar dacă mai vrem să păstrăm nădejdi într-o Românie primenită de ţoape, prost-gust şi mârlănie, Muzeul Ţăranului Român trebuie să rămână aşa cum este acum!".

neumanradu spunea...

Cred ca sunteti mult prea dur catalogand condamnarea oficiala a comunismului de catre Presedintele Romaniei doar un exercitiu de imagine. Este un prim pas, care cred ca are importanta lui.
In ceea ce priveste cele spuse de domnul Paraschiv desi nu sunt intru totul de acord cu ele, ma rezum la a aminti cuvintele citate de Parintele Steinhardt in Jurnalul Fericirii: sunt oameni impotriva carora nu poti avea dreptate.
Toate cele de folos!

Răzvan Ionescu spunea...

La rându-mi cred că sunteţi prea duios... În ceea ce priveşte primul pas aici suntem de acord. Numai că de atunci am cam rămas într-un picior...şi sunt foarte mulţi care au probleme de echilibru.

Anca spunea...

Domnul Vasile Paraschiv a explicat astăzi la Realitatea tv cum s-au desfăşurat faptele la Cotroceni şi a arătat cum toţi intelectualii prezenţi l-au aplaudat la unison pe preşedinte în frunte cu Radu Beligan, nu numai membru PCR dar ani în şir membru al Comitetului Central. "Nu puteam primi o decoraţie laolaltă cu oameni cărora nu le-a păsat decât numai şi numai de interesul lor personal, acceptând din punct de vedere moral un destin de târâtură". Punct. D-l neumanradu să rememoreze cam de câţi paşi a fost nevoie pt. condamnarea fascismului şi recunoaşterea holocaustului ca să se poată face exact acelaşi nr de paşi (nici unul în plus sau în minus)şi în condamnarea comunismului. Şi desigur, cam care s-ar cuveni să fie viteza... Nu de alta da nu cumva să fim prea duri!

Mihai spunea...

Evenimentul Zilei ne anunţă cu litere de-o şchioapă: "A murit un comunist de omenie, Paul Niculescu-Mizil". Iată cum hârtia şi cititorul român înghit în continuare astfel de cuvinte... Toţi au fost comunişti de omenie, dela Mizil până la Radu Beligan (ani în şir, membru al Comitetului Central PCR şi om de casă al lui Ceauşescu) - decorat de către preşedintele României la aceeaşi ceremonie în care Vasile Paraschiv a refuzat distincţia. Ieri, la emisiunea 3x3 de pe Realitatea tv, el a spus că în ciuda meritelor culturale, profesionale ale intelectualilor de azi sau de pe vremea lui Ceauşescu, ei şi-au urmărit întotdeauna doar propriul lor interes şi nu le-a păsat de poporul lor. "Toţi aceştia şi-au asumat şi atunci şi acum un destin de târâtură" - a spus Vasile Paraschiv. La Cotroceni, de 1 decembrie, nimeni nu a ţinut seamă de cele spuse de Paraschiv, dimpotrivă, l-au aplaudat în cor, ca nişte slugi credincioase pe Băsescu. În înregistrarea dată ieri de Realitatea tv i-am putut vedea pe: Radu Beligan, Ştefan Câlţia, Andrei Pipidi, Lucian Pintilie, Gh. Dinică, Marin Moraru, Mariana Nicolesco, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Şerban Papacostea, pictorul Marin Gherasim, Maria Slătinaru Nistor, tânărul naist Nicolae Voiculeţ (acesta din urmă îl bătea părinteşte-încurajator pe umăr pe Vasile Paraschiv!!!). Nimeni, absolut nimeni dintre toţi aceşti intelectuali, "conştiinţe vii" ale naţiei române nu a schiţat nici cel mai mic gest atunci când lui Vasile Paraschiv i s-a luat microfonul, interzicându-i-se practic să mai vorbească. S-au grăbit să se îndese la paharul cu şampanie să ciocnească cu cel care îi decoraase. În timpul ăsta Vasile Paraschiv le-a întors spatele şi a plecat. Dicţionarul limbii române nu conţine încă un cuvânt potrivit acestor... Mă abţin ca să nu mă cenzuraţi! Creştineşte poate că ar trebui să avem milă... însă singurul cuvânt (civilizat) care îmi vine pe buze este SILĂ... La atâta "omenie", o scârbă pe măsură.