OMNIPREŞEDINTELE

„Gazeta de Transilvania” (miercuri 17 decembrie a.c. şi joi 18 decembrie a.c.) a publicat traducerea unui text apărut de curând în „Der Spiegel” sub semnătura lui Ullrich Fichtner, text ale cărui reverberaţii îngrijorătoare bat până în realitatea autohtonă a acestor zile incandescente de “cârdăşie naţională”. Sunt motivele pentru care mi s-a părut nimerit să public şi aici textul cu pricina, însoţit de editorialul de prezentare al d-lui Eduard Huidan (R.I.).

Putin este prim-ministru şi preşedinte. Sarkozy este preşedinte şi prim-ministru. Sînt două exemple de personalităţi politice de anvergură, care, fără să-şi facă probleme, calcă în picioare principiile democraţiei, îşi depăşesc prerogativele în forţă. Despre Sarkozy s-a spus, în ultima vreme, chiar că "înscenează salvarea lumii". O fi bine? O fi rău? Rămîne să trageţi concluzia dintr-un foarte interesant articol despre modul în care evoluează, spre o imagine de "dictator luminat", preşedintele Franţei, pe care îl publicăm începînd cu numărul de astăzi al ziarului nostru, la rubrica "A patra putere". Putere cu care, deja, Sarkozy face, cum veţi constata, un joc periculos. Traian Băsescu vrea şi el să fie mai mult decît un preşedinte-jucător, drept care şi-a numit sluga credincioasă, într-un moment de derută, de penibilă inspiraţie, drept candidată la fotoliul de premier al României. În acest fel, speră că va controla sistemul, că va putea acţiona, oriunde şi în orice împrejurare, după "pohtele" cunoscute de-acum poporului la care nu cred că se va mai întoarce. Popor care nu mai crede nici în smiorcăielile din 2004, nici în afrontul din 2008. România nu este Franţa, iar Băsescu nu este Sarkozy. Singurul element care îi apropie este apetitul pentru crearea de conflicte. Conflicte cu miză uriaşă la Sarkozy, alimentate de dorinţe meschine - normal, dată fiind marea diferenţă de cultură politică şi generală dintre cei doi - la Băsescu. Franţa este, la urma urmei, o republică prezidenţială, ceea ce, pentru România, cu un Băsescu în frunte, ar fi o catastrofă. Desigur, şi Sarkozy s-a lăsat, odată, "parfumat" de votca lui Putin - care Putin a declarat că nu bea, fiindcă Rusia are nevoie şi de un om care să fie treaz tot timpul - dînd un spectacol ridicol, taxat cum se cuvine de presa pe care acum se luptă să şi-o supună. De la acea imagine la cele ale unui preşedinte mai tot timpul "afumat" este, însă, o distanţă enormă. Ca de altfel şi între ţelurile pe care şi le propun cele două personaje conflictuale.

Eduard Huidan

OMNIPREŞEDINTELE

Întrebarea cînd şi dacă Nicolas Sarkozy doarme vreodată se pune din nou în această perioadă, în care preşedintele Franţei înscenează salvarea lumii. A fost văzut pe toate posturile şi primele pagini, cu Merkel şi Barroso, cu Brown şi Zapatero, cu Bush şi Medvedev. Sarkozy stătea serios la mesele rotunde, treaz la pupitre, vorbea în faţa parlamentului lumii şi al Europei şi, ca întotdeauna, vorbea tare şi clar. Despre planuri şi proiecte, cum poate fi cîştigată lupta împotriva crizei financiare şi economice mondiale, despre idei şi pachete cu care sistemul global ar putea demara din nou după prăbuşire. Chiar şi cel care a urmărit superficial activitatea lui Sarkozy trebuie să ajungă la concluzia că el este un creator, unul din cei mai puternici lideri politici ai lumii noastre. Imediat ce se va încheia preşedinţia Consiliului European a Franţei, Sarzoky va fi nevoit să se ocupe de lucruri mai mărunte. Recent, s-a îndreptat din nou spre politica internă şi a prezentat cu mult tam-tam un plan naţional de salvare care să liniştească poporul, dar care nu convinge pe niciun economist. Franţa era în criză încă dinaintea marii crize, politica şi economia se luptă de ani de zile cu reformele, deficitul din comerţul exterior şi datoriile statului escaladează. În ţară se încetăţeneşte presimţirea sumbră legată de pregătirea precară pentru vremurile grele care vor veni, iar cascada apariţiilor energice ale lui Sarkozy nu poate face uitată constatarea din urmă cu mai bine de un an a primului său ministru François Fillon, aceea că Franţa ar fi practic falită. Toate acestea deşi "tele-preşedintele", "omnipreşedintele", "hiper-preşedintele" promisese de la începutul mandatului său, din mai 2007, contrariul rozaliu. Societatea Franţei s-a divizat din acest punct de vedere în două tabere duşmane. Dacă se dă crezare sondajelor, jumătate din francezi sînt mulţumiţi de preşedinte, în timp ce cealaltă jumătate consideră că el este un nenoroc pentru ţară. Cei din urmă au argumente bune, dacă nu mai bune, de partea lor. Spre deosebire de democraţia de consens Germania, semnalele în Franţa indică confruntarea şi Sarkozy însuşi a incitat acest spirit, făcînd din "rupture" ţelul suprem al activităţii sale. Ceea ce, în campania electorală, părea eliberator, acţionează acum ca o constrîngere, pentru că preşedintele nu renunţă doar la tradiţiile proaste, ci şi la cele mai bune ale Franţei. Invocînd cele mai înalte valori, cele mai frumoase idealuri şi cele mai bune cauze, Sarkozy face experienţe pe trupul bătrîn al democraţiei franceze - şi îşi execută inciziile periculos de aproape de organele ei vitale. În Franţa de azi, se pune din nou problema realizărilor de bază istorice, asemeni împărţirii puterilor, libertăţii presei, protecţiei minorităţilor. Sub semnul întrebării se află conceptul de modă veche al virtuţii, pe care francezul Montesquieu a declarat-o cu aproape 250 de ani în urmă drept bază a oricărei republici şi fără de care, aşa cum scrie Montesquieu, statul devine „prada” puterii.

Patru scene din Franţa.

Scena 1: Demonstrantul Hervé Eon este chemat în instanţă pentru că, în timpul unei vizite a lui Sarkozy în provincie, a avut atîrnată de gît o pancardă cu cuvintele "Cară-te, tîmpitule" şi condamnat pentru "ofensarea şefului statului". "Cară-te, tîmpitule" sînt cuvintele adresate de Sarkozy unui cetăţean care a refuzat să dea mîna cu el.

Scena 2: Cotidianul "Le Figaro", proprietatea prietenului lui Sarkozy, Serge Dassault, întreprinzător în domeniul înarmării, publică pe prima pagină o fotografie retuşată a ministrului justiţiei, Rachida Dati; în imagine lipseşte un inel de 15.600 euro de pe degetul doamnei ministru.

Scena 3: După o demonstraţie a naţionaliştilor corsicani de pe domeniul actorului Christian Clavier, prieten al lui Sarkozy, şeful poliţiei răspunzător de zonă este demis la "recomandarea" Parisului.

Scena 4: Un fost redactor şef al "Libération" este ridicat în zori de zi pentru o scrisoare de cititor publicată cu doi ani în urmă, i se pun cătuşele, este numit de poliţişti "scursură" şi trebuie să se supună mai multor percheziţii corporale.

S-ar mai putea relata multe asemenea poveşti neplăcute din Franţa anului 2008, al doilea al guvernului Sarkozy. Ţara este acum subiectul unor materiale care ar putea proveni parţial din America de Sud a anilor '70. Comisarul UE pentru drepturile omului, Thomas Lage, după o vizită efectuată în închisori franceze, nu numai că a calificat situaţia drept "inacceptabilă", ci i-a reproşat politicii pariziene din domeniul justiţiei că este în contradicţie cu "drepturile fundamentale ale omului". În vară, "Human Rights Watch" a zugrăvit o imagine neagră a procedurilor brutale ale poliţiei franceze şi ale metodelor ei şi mai brutale de interogatoriu. În Franţa se întîmplă ceva şi acest ceva este extrem de neliniştitor. În patria revoluţiei, în ţara de naştere a drepturilor omului, după anii plumburii, dar comozi, ai stagnării de sub Jacques Chirac, cu Sarkozy a pătruns în cel mai scurt timp un stil politic care deteriorează marea cultură democrată a ţării. Este în desfăşurare o brutalizare a discursului politic, ca şi cînd Sarkozy şi acoliţii săi ar fi luat lecţii de la George Bush cel tînăr. Principiul lor este: cine nu e cu noi, trebuie să fie împotriva noastră. Şi axa aferentă a răului o formează sindicalişti, jurnalişti, jurişti, studenţi, cercetători, imigranţi, care sînt noul spirit în cel mai rău caz în sălile de tribunal sau în secţiile de poliţie. Cel care consideră că aceasta e doar o caricatură răutăcioasă, ar face bine să-i asculte pe francezi. Pierre Haski, cofondator al portalului internet jurnalistic "Rue 89", a scris recent într-un editorial că societatea franceză s-ar afla "într-un punct periculos" al istoriei sale, că este divizată de Sarkozy şi că ar trebui să se pregătească "să sufere în anul 2009 un şoc brutal". Cu mesaje asemănătoare, apar acum intelectuali celebri şi mai puţin celebri în talkshow-uri de televiziune şi sînt prezenţi în acele ziare care şi-au păstrat un dram de independenţă. Este vorba despre grija că multele anecdote difuzate despre abuzul de putere al lui Sarkozy s-ar putea transforma în marea poveste a mandatului său.

Reforma instituţională tocmai promulgată nu poate decît să întărească această grijă. Actul constituţional, menit iniţial a-i acorda parlamentului mai multe drepturi, a consolidat cel puţin în aceeaşi măsură rolul oricum covîrşitor al preşedintelui, şi a diminuat puterea guvernului. El, guvernul, ales de preşedinte independent de popor, acţionează între timp ca un cabinet privat al Palatului Elysée, unde deplinătatea puterii domneşte aproape ca la Versailles-ul regilor. Sarkozy poate să se deplaseze singur la conferinţele şefilor de stat şi de guverne, el este deja şi unul şi altul, iar miniştrii i-au servit încă de la început doar ca şefi de departamente. În febra puterii, Sarkozy se consideră răspunzător pentru toate şi fiecare în parte, ţine discursuri despre Alzheimer şi psihiatrie, despre fabricarea de maşini, construirea de locuinţe şi oraşe, prezintă planuri despre economia durabilă şi împotriva lipsei de locuinţe, are viziuni legate de viitorul Africii, şansele Quebec-ului, idei în materie de energie eoliană, Tibet şi rugby şi, atunci cînd cu adevărat nu are nimic de făcut, cere la UNESCO protejarea gastronomiei franceze ca patrimoniu cultural mondial. Cuvîntările şi planurile sale reflectă arareori statul, de cele mai multe ori Sarkozy caută acutizarea - un candidat permanent - şi, astfel, sistemului politic al Franţei îi lipseşte în aceste vremuri tulburi un pol important de linişte, o mărime de referinţă de bază, o instanţă neutră.

Dacă Sarkozy ar fi cel puţin Creatorul în postura căruia apare, maestrul bunăstării generale, asemenea aspecte ar putea fi neglijate. Dar situaţia critică a sistemului este acutizată prin aceea că preşedintele pare să fi uitat de la preluarea funcţiei ce le-a promis celor slabi din punct de vedere social, în timp ce se ţine de făgăduielile făcute celor puternici social. Sarkozy a renunţat la principiul de bază al tratării în mod egal a tuturor cetăţenilor, un lucru de care nimeni nu se mai îndoieşte în Franţa. El nu este "preşedintele tuturor francezilor", ci se aseamănă mai mult cu şeful unui clan care s-a pregătit pentru osul cel mare. În această perioadă este din nou în desfăşurare o mare operaţiune pe care se poate studia metoda Sarkozy. Televiziunea de stat se reformează în aşa fel încît posturile publice să nu mai poată difuza, începînd din ianuarie, publicitate după orele 20. Sarkozy numeşte această măsură un salt calitativ, spectatorul este mulţumit şi totul pare logic. Doar că finanţarea canalului de stat, critic la adresa guvernului, nu mai e asigurată. Există temerea că se va face rabat la jurnalismul serios şi această teamă este mai mult decît îndreptăţită. Pentru că Sarkozy a dispus confecţionarea legii sale în aşa fel încît, în final, el, preşedintele statului personal, hotărăşte viitorii intendanţi. Şi că posturile private, la vîrful cărora se află acum prietenii putred de bogaţi ai lui Sarkozy, se vor bucura din ianuarie de încasări consistent mai mari este un efect secundar evident dorit. În mod natural, acesta ar fi ceasul opoziţiei. Dar, şi acest lucru aduce democraţia Franţei în impas, opoziţie nu mai există. Socialiştii, singurii în măsură să pună pe picioare o alternativă pentru următoarele alegeri prezidenţiale din 2012, au făcut în ultimele săptămîni manevre la limita autodizolvării. Incapabil de a-şi rezolva problemele interne, terorizat de revendicările legate de putere ale vechilor şi noilor granzi, partidul iese din discuţie ca opţiune. În rest, pe scena politică se învîrt personaje fie prea palide, asemeni lui François Bayron cu a sa "Mişcare democrată", fie prea visătoare, asemeni revoluţionarului Olivier Besancenot, care, ca remediu universal împotriva crizei, propune abolirea globalizării. Astfel de personaje nu îl pot pune în dificultate pe Sarkozy. El şi oamenii lui nu au, totuşi, motive de bucurie. Pentru că în situaţii ca aceasta, cînd întreprinderea politică se blochează, în Franţa poporul s-a pus în mişcare. Nu au trecut decît trei ani de cînd, în jurul Parisului, au ars baricade şi guvernul a declarat starea excepţională din cauza revoltelor de la periferii. De atunci, nicio problemă care la vremea sa a condus la turbulenţe nu a fost luată în serios în discuţie. Sarkozy, care promisese un "Plan Marshall" pentru banlieues, nu mai vrea să ştie nimic despre acest dosar şi, în locul banilor, economiştilor, edililor, arhitecţilor şi profesorilor, în punctele incandescente din perspectivă socială sînt trimise noi unităţi de poliţie. Cel puţin acest lucru ar putea să se dovedească în curînd drept măsură de prevedere pentru că neliniştile cresc simţitor. În Franţa, forţele dezintegrării sînt mai puternice decît altundeva, deoarece societatea ei este un amestec colorat de etnii, religii şi cetăţeni cu spiritul liber, dar chitul care îi uneşte se sfărîmă. Acest proces nu a început cu Sarkozy, dar preşedintele nici nu a întreprins nimic pentru a-l ameliora, a-l linişti sau a găsi un nou liant, ba dimpotrivă. Prin linia sa directoare "divizare în locul reconcilierii", el subminează în continuare unitatea naţiunii. Iar actuala ei dezvoltare se pretează a fi o lecţie pentru faptul că democraţia şi statul de drept nu sînt de la sine înţelese, ci trebuie dobîndite, disputate, prelucrate şi umplute cu sens, cu voinţă, cu virtute. Germania a învăţat această lecţie atît de dureros ca aproape nicio altă ţară. Franţa, de obicei aflată pe partea însorită a istoriei, trebuie să fie infernal de atentă să nu o uite.

Traducere şi adaptare după un eseu
de Ullrich Fichtner ( apărut în DER SPIEGEL)