CETATEA CU FERESTRE SPRE CER - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (V)

"Mă joc cu imaginile
Ca vremea cu paginile..."
(VALERIU ANANIA)

În cuprinsul acestei ample fresce zugrăvite între paginile „Memoriilor” lui Valeriu Anania, întâlnim o întreagă pleiadă de figuri luminoase, unele pregnante, de prim plan, care joacă un rol hotărâtor în viaţa memorialistului, altele ce îşi asumă cu discreţie planul secund dar care, prin statornicie şi curăţenie sufletească, se vor aşeza în cununa piscului cel mai anevoie şi mai rar de atins: acela al binecuvântatei recunoştinţe şi al prieteniei adevărate, călătorite de la un capăt la celălalt al vieţii. Dintre acestea am ales cu grijă doar două, de teamă, mai ales, ca nu cumva să pun prea mult răbdarea cititorilor la încercare, dar şi cu nădejdea că, prin nevrednicele mele omisiuni, voi izbuti măcar să aţâţ curiozitatea acelora care încă nu au aflat răgazul de a se cufunda în citirea acestui monumental amalgam de istorie, spiritualitate şi limbă românească adunat în „Memoriile” lui Valeriu Anania. Cea dintâi figură luminoasă pe care am ales-o este cea a unei femei vajnice, cu educaţie aleasă şi farmec aparte: „Mama Olga”, aşa cum avea să-i spună autorul, Maicii Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa, „univers de care sufletul meu avea să fie legat pe totdeauna, adăpost al pribegiilor mele şi o vârtelniţă care-mi va trage inima pe roată”. De obârşie din Satulung al Braşovului, acolo unde două vechi familii de oieri se aflau odinioară la mare vază (Gologanii şi Şeitanii), maicile Olga şi Teodosia („Mama Sia”) Gologan, nepoatele uneia din marile figuri ale monahismului românesc, Epiharia Moisescu, călugăriţă de la Mănăstirea Suzana (mănăstire ctitorită tot de o fată din stirpea oierilor de la Satulung, Suzana Arşicu) şi întemeietoare a primului seminar de călugăriţe, pe lângă Leagănul „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, o moşteniseră la conducerea orfelinatului şi a şcolii. Mutat în vreme de război la Mănăstirea Bistriţa, Aşezământul „Acoperământul Maicii Domnului” (alcătuit din orfelinat, şcoală primară, liceu de opt clase, liceu industrial), condus de maica Olga Gologan, adăpostea peste 800 de suflete. Acestora li se adăuga la ceas necunoscut de mai-nainte, când cu sufletul la gură ori cu zăbavă mai îndelungată, când hăituit ori bolnav, când cuprins de nădejdi ori îndoială, mereu în căutarea unui colţ de linişte, a unui petec de hârtie şi a unui capăt de creion, tânărul ierodiacon Bartolomeu Anania, bântuit de patima scrisului şi a cărţilor. „Mama Olga” l-a adăpostit de fiecare dată, ocrotindu-l aşa cum ea însăşi îşi ştia firea ocrotită, în ctitoria Craiovescului, de moaştele Sf. Grigore Decapolitul care vegheau, atunci ca şi azi, în raclă de argint. „Trăiam senzaţia dureroasă a unui câine rătăcit, căruia ochii şi mirosul nu-i mai spun nimic. Unde să mă duc? La cine să mai cer adăpost? Bani nu aveam, curajul mă părăsise. Preţ de un sfert de ceas am stat aşa, în cumpănă, nehotărât, trist, cu sufletul negru...Până la urmă, tot la Mama Olga m-am hotărât să mă duc. M-a primit, m-a ocrotit, am stat la Bistriţa vreo săptămână...”. Timpul însăşi parcă revine, mereu şi mereu, dimpreună cu Părintele Anania, la Mănăstirea Bistriţa şi la Mama Olga, spre a-şi roti singur, la nesfârşit, curgerea din clepsidră. La răscruce de vremi, cu o aparte pricepere la oameni, această femeie din neam de ciobani ardeleni, dar cultivată şi cu „un rafinat gust al esteticului” dobândit în faimoasa Şcoală Normală „Elena Doamna”, a avut intuiţia tăvălugului grozav pe care-l vor aduce timpurile în schimbare: „- Vezi, părinte, îmi spunea Mama Olga torcând din nelipsita ei furcă, de ani de zile deschid dimineaţa aparatul de radio, ca să aflu ştirile, şi de ani de zile aud vocea aceea de copil, la deschidere, spunând „Tatăl nostru”; de la un timp mă simt fericită de câte ori o mai aud, ca şi cum mâine s-ar putea să nu mai fie. A venit vremea, părinte, ca lucrurile mici să ne dea bucurii mari”. În vreme ce mulţi se amăgeau că ţara nu va fi sortită să rămână sub ruşi şi comunişti, Mama Olga cu gândul tot la orfelinatul şi şcolile de la Bistriţa „care ajunseseră a rivaliza cu aşezăminte similare catolice”, dar şi cu simţul ei aparte pentru oameni şi vremi, nu excludea posibilitatea unor legături cu „oamenii zilei”, astfel încât lucrarea ei şi a Bisericii să supravieţuiască. „Doamne, uneori Dumnezeu poate să lucreze şi prin robul Său Nabucodonosor” – spunea.

Tot aici, la Mănăstirea Bistriţa şi tot în prezenţa Mamei Olga, avea să se petreacă şi întâlnirea crucială cu Patriarhul Justinian Marina, care îl va lua pe tânărul monah Anania ca ajutor la treburile din Dealul Patriarhiei. Dialogul, purtat precipitat, în şoaptă, sub presiunea răspunsului aşteptat în odaia de alături de către Întâistătător, este deopotrivă candid, halucinant, colosal şi tragic, amestec de spaimă şi nădejde, amintind cumva de întâmplările cu fetele sărace în zestre, însă bogate la suflet, ce se trezesc peste noapte smulse din rânduiala lor şi peţite de prinţul din poveste: „- Mamă Olgo, ziceam eu căznindu-mă să ţin vocea strangulată, pe mine mă cunoaşteţi, eu nu sunt unul care să lucreze cu comuniştii sau pentru comunişti; cum o să fiu eu colaboratorul lui Justinian?... – Mamă, îşi frângea ea mâinile, dar dacă n-o fi comunist? Dacă o fi omul lui Dumnezeu?... – Dacă e omul lui Dumnezeu, de ce s-a dus în vizită la Moscova? mă încrâncenam eu. – Ei, asta-i, Doamne, părinte, parcă pe la Moscova n-or fi şi oameni de-ai lui Dumnezeu! Dacă e omul lui Dumnezeu o să te iubească...”. Şi Justinian l-a iubit pe Anania. Chiar şi atunci când nu l-a mai putut scăpa de puşcărie şi singurul semn pe care i-l mai putea trimite, din când în când, se afla ascuns în taina monogramei „J”, pe care ocnaşul o descoperea pe vreuna din cămăşile aflate în pachetul primit la termenul îngăduit de regulament.

Iubitoare a teatrului religios, „Mama Olga” organiza frecvent astfel de reprezentaţii cu elevele de la orfelinatul mănăstirii, ea însăşi imaginând şi ţesând costumele, lăsând scenografia şi regia în seama tânărului monah „Vartolomeu” Anania, asta desigur, în răstimpul în care acesta nu se afla zvârlit prin vreun beci de închisoare. O astfel de reprezentaţie, în care personajul principal era nici mai mult nici mai puţin decât Irina, Împărăteasa Bizanţului, îi prilejuieşte, în culise, vajnicei monahii „alcătuitoare şi ţesătoare de costume de teatru”, un prelungit moment de reverie în faţa costumului luxuriant al împărătesei. La îndemnurile impacientate ale monahului Anania (deopotrivă şi regizor de culise), Mama Olga a răspuns „cu un glas în a cărui linişte se ascundea o mare sfâşiere, de sfârşit de veac: - Lasă-mă, părinte, că nu ştiu dacă voi mai trăi să gătesc o împărăteasă!”. Ştia ce spunea. Maica Olga Gologan avea să se sfârşească împreună cu sora ei, izgonite din mănăstire de către comunişti, alături de alţi monahi şi monahi de pe întinsul ţării, dar va rămâne peste veac în paginile „Memoriilor” lui Valeriu Anania, mărturie vie despre ţinuta plină de nobleţe, amplitudinea şi deschiderea culturală a şcolilor de sub tutela monahismului ortodox de odinioară.

Cealaltă figură luminoasă, care însoţeşte pe cât discret, pe-atât de statornic, întreg parcursul celor aproape 700 de pagini ale cărţii, este cea a prietenului de-o viaţă, Părintele Grigore Băbuş cu care Valeriu Anania a împărţit chilia chinoviei Antimului, metamorfozată pe rând, când în „atelier scenografic” pentru machetele de decor ale reprezentaţiilor de teatru religios de la Bistriţa, când în „atelier de poezie”. Părintele Grigore avea curând să se obişnuiască şi cu canonul de a dormi nopţile cu lumina aprinsă, mângâindu-se de fiecare dată cu gândul că, în zorii dimineţii, el va fi cel dintâi cititor al versurilor scrise peste noapte de „Valerică”. Amândoi au împărţit nu numai vremea şi chilia de la Antim, ci şi vremurile şi celula de la Aiud, amândoi au trudit la alcătuirea excepţionalului tezaur de manuscrise şi cărţi aflate astăzi pe rafturile Bibliotecii Sfântului Sinod, amândoi au fost martori solidari la timpurile prin care a trecut Biserica, iar atunci când Bartolomeu Anania a fost ales (fără să candideze), cu majoritate covârşitoare de voturi, pe scaunul arhieresc al Clujului, cel care l-a întâmpinat cu zâmbet şi îmbrăţişare largă, cu ochi scăldaţi în lacrima bucuroasă a sufletului său mare, a fost tot Părintele Grigore. S-au despărţit exact acum un an, pe 7 februarie 2008, când Arhimandritul Grigore Băbuş s-a mutat în veşnicia cerului, fără să mai apuce să citească „Memoriile” prietenului său de-o viaţă. Le ştia. Cu toate astea, la Mănăstirea Cheia, acolo unde se retrăsese ca să se pregătească pentru Marea Trecere şi unde l-am vizitat ades, Părintele Grigore îmi strângea braţul cu palma-i tremurândă şi mă ruga ca de va fi să fie... ori să nu îl mai ajute cumva ochii, să vin să îi citesc eu, pe-ndelete, „Memoriile” lui Valerică. I le-am citit, aşa cum m-am priceput, împreună cu dumneavoastră, vreme de cinci vămi, săvârşindu-le cu temei tocmai azi, la vremea săvârşirii...


Nu voi încheia înainte de a încerca să dau un răspuns la întrebarea care ar împlini cel din urmă şi cel mai aşteptat portret al „Memoriilor”: cel al autorului. Aşadar, cine eşti Bartolomeu Valeriu Anania? O întrebare pe care şi-o pune la un moment dat el însuşi, aşa cum îi e felul, dur şi fără ocolişuri, privindu-se în oglindă, în vreme ce îşi tundea barba şi părul crescute după rânduială călugărească, redevenind „civil”, spre a nu mai fi astfel recunoscut de către agenţii siguranţei ce căutau pe-un „popă tânăr”, care se afla în fruntea grevei studenţeşti din Clujul lui 1946: „Când mă travestisem, acum, sau mai demult, la Mănăstirea Antim?”. Întrebarea îşi are tâlcul ei, asemeni răspunsului dat de împricinat pe parcursul unei vieţi întregi. Pentru că Bartolomeu Valeriu Anania are puterea de a recunoaşte în tiparul hârtiei că nu vocaţia este cea care l-a purtat pe sub bolta clopotniţei de la Mănăstirea Antim atunci când a îmbrăcat veşmântul monahal. Cu toate astea nu l-a trădat niciodată, nici măcar când din „ochii codaţi” ai maicii Artemia curgeau lacrimi pe care i le-ar fi cules cu inima „trasă pe roată”, nici în vâltoarea anilor de mai târziu, fie ei de recluziune ori de libertate postdecembristă, nici când a respins rând pe rând toate invitaţiile de a fi episcop, mitropolit ori patriarh, nici peste ocean şi nici hăt! – în Honolulu, unde în exotic ţinut hawaian, pe ţărmul oceanului, monahul scriitor se trudea pe hârtie cu aceeaşi încăpăţânare, tot cu vers de Mioriţă, Stea de zimbru ori Manole Meşter. Veşmântul Bisericii l-a ajutat pe monah să îl desăvârşească pe scriitor, iar scriitorul l-a ajutat pe monah să-şi desăvârşească slujirea, încununându-o la începutul celui de-al treilea mileniu cu diortosirea Sfintei Scripturi. Trebuie să te cheme Anania ca la aproape 70 de ani, retras în „cetatea cu ferestre spre cer” a Văratecului spre a-ţi împlini tihnit propriile proiecte literare, să te înhami de unul singur la suprema încercare a oricărui meşter de literă scrisă: tâlcuirea Cuvântului. Unsprezece ani de aceeaşi mereu încăpăţânată trudă, tulburaţi „doar” de alegerea, la 21 ianuarie 1993, în scaunul arhieresc de la Cluj. De atunci şi până astăzi, acelaşi program respectat cu stricteţe: trei zile de adminstraţie, trei zile la masa de scris. Cine eşti Batolomeu Valeriu Anania?! Un bărbat care a ştiut să dea mereu răspunsul potrivit cu măsura semnelor pe care i le-a trimis Cel Ce l-a ales să-i slujească, în pofida mărturisitei sale lipse de vocaţie. Dacă aşa ni se înfăţişează, în crugul anilor, lipsa de vocaţie, nu-ţi mai rămâne decât să te întrebi, cum oare s-ar fi înfăţişat toate, în prezenţa ei? Chiar dacă par să aşeze în raftul împlinirilor scriitoriceşti ultimul volum, „Memoriile” Părintelui Anania mai lasă loc berechet de continuare şi multe, poate mult prea multe pagini rămase albe, dat fiind că ele se încheie, oarecum abrupt, la sfârşit de ianuarie 1993. „Şi restul?” – l-am întrebat pe autor. Mi-a răspuns cu aceeaşi spontaneitate categorică: „Restul o să-l scrieţi voi!”. „Bine, bine – am mormăit eu, numai că la câte ştim „noi” şi pe care încă nu le-aţi scris..., pe „noi” cine o să ne creadă?”.

„Memoriile” lui Valeriu Anania, alături de multe alte din scrierile sale, nu vor avea parte de însingurarea cărţilor citite şi uitate între rafturi de bibliotecă. Cei care le vor citi se vor afla prinşi pe nesimţite în mreaja dulce a unei literaturi perene, care te face mereu şi mereu să revii, descoperind iarăşi şi iarăşi, acel celest şi tainic înţeles al vocaţiei de a desluşi Cuvântul în „cetatea cu ferestrele spre cer” atât de largi, încât să o îngăduie, la o adică, la taifas, chiar şi pe Mnemosyne.

Răzvan Ionescu