GUDURĂUL

Îl întâlneşti deobicei târziu, spre amiază. Sau nu îl observi decât atunci când lumina ţi-l dezvăluie brusc, mişunând sprinten, asemenea unui gândac de bucătărie hulpav, surprins la pubelă! Până să-l dibui, ai parte de surprize. Bunăoară, dacă ai nesăbuinţa să-i întinzi mâna, de obicei dai peste ceva moale. În general toată anatomia lui e flască, pentru că deplasarea în orizontul imediat se face prin alunecare, iar articulaţiile îi provoacă disconfort şi mai cu seamă dureri. Ca orice vietate dezosată şi de extracţie joasă, lasă dâre mici şi aspiră către etaj. Nu bate până într-acolo cu privirea, dar compensează prin perspective imediate, precise şi seci, pe care şi le urmăreşte auster, în pofida mediului umed şi călduţ din care provine şi în care îşi dezvoltă, fertil, sporii. Are o orientare conjuncturală în spaţiu şi mai ales memoria punctelor de sprijin. Nu întâlneşte niciodată obstacole, ci doar trecători şi trepte. Rareori se uită drept în ochii cuiva pentru că, atent mai cu seamă la zonele de fugă, cultivă cu preponderenţă coada ochiului, direcţia vântului şi privirea ceţoasă. Căteodată clipeşte des.

Mai întotdeauna e asuprit. Suferinţa lui e legitimă. Un permanent du-te vino între promptitudinea unui "da" servil şi incertitudinea unui "să vedem" sceptic lasă sechele. Mieros cu zonele de protecţie, e ostenit în rest. Este mereu euforic cu primii şi uşor indispus cu ceilalţi pentru că… are "mult de lucru". Cu primii face o pauză, cu ceilaţi se întrerupe. Cu primii se gudură, cu ceilalţi e uşor agasat. Pe primii îi salută ceremonios, celorlalţi le face familiar cu ochiul de departe. La prima întâlnire e deferent, vorbeşte cu „dumneavoastră”. Urmează primul e-mail pe care-l semnează ofensiv, „cu prietenie”. Adică, te incumbă în alunecosul lui. Apoi, dacă ţine, te tutuieşte şi inevitabil „te pupă”(ca geograf e specialist în Grădina Ghetzimani şi are opinii muzicale despre Evanghelia lui Iuda). Dacă are vreun interes te confiscă, dacă nu, are probleme de memorie. Te cumpără dacă te laşi, te vinde oricum. Încurcat în formulări conceptuale de o cât mai largă cuprindere, îşi găseşte cuvintele greu, dintre maldăre de ă-uri. Are în genere un ton neurastenic, dozaj savant între pauza sapienţială şi memoria turburată.

E ancestral ataşat „funcţiilor” şi „organelor” cu care vrea mai înainte de toate să fie „bine”. Reprezintă tipul perfect al şefului post-decembrist: subaltern şi ecumenic. S-ar vrea măcar secretar de stat dar, merge şi un redactor-şef. Lucrează la cultura unei reviste de stânga dar ştie, complice, să clipească din când în când şi la dreapta. Atunci oftează. Ce să-i faci, asta-i misia, dar deh, alta are el în sufletul lui! Cultivă centrul pentru că, locuind la periferie, îi e teamă ca nu cumva cei de la „centru” să-l numere la extremă. Nu este niciodată la obiect, în schimb e mereu global şi educativ. N-are spontaneitatea întrebării inteligente, dar are mereu la îndemână mirări prudente şi aflătoare în treabă precum „ei!?”, „oare!?” sau „chiar aşa!?”. E şiret, candid şi conform. Aspiră şi nu transpiră. Nu miroase şi cu toate astea, în urma lui, simţi o nevoie imperioasă să deschizi degrabă şi larg ferestrele. Reuşeşte performanţa de a fi deopotrivă şters şi memorabil. Fiindcă e tenace. Fiindcă e calm. Fiindcă e gonflabil. Niciodată nu vine, întotdeauna apare. Aşa cum niciodată nu pleacă, ci se face nevăzut. Nu are nevoi, doar oportunităţi. Nu exprimă afinităţi, are afecţiuni bruşte şi divorţuri fără explicaţii. E spontan când trădează, rudimentar când explică, perplex când i se întoarce spatele. Atunci, brusc, el devine grup, iar tu persoana a treia:

„ - Ce are domne, cu noi?”.

Altminteri nu se miră. Nu e niciodată surprins. E competent în elicea limbii şi responsabil cu funcţia sa. Anticipează mişcările şefilor şi plusează subsecvent, arătându-şi devotamentul. Cu alte cuvinte e contributiv şi serveşte cauza. Născut din neam de slugă, cu şcoli absolvite post-decembrist prin closetele patriei, mereu în căutare de un pedigree valabil, trudeşte la un Jurnal al fericirii recente ceea ce îi dă dreptul, crede el, să se revendice votiv "dela Voroneţ" (ca Steinhardt „dela Rohia”), când tradiţia îl reclamă "dela poponeţ", ca pe mulţi alţi minori(şi)tari, cărora statutul de "pamper's" le-a atârnat la butonieră o supremă şi nevisată distincţie de „autentic” rafinament intelectual!

Lumea rea şi invidioasă îi spune pe la colţuri bietului băiet, „Gudurăul”, fără să-i pese că pătează astfel atât memoria caragialeanului Costăchel cât şi prestigiul foii culturale „Aurora română”.

Prin urmare, ca s-o scurtăm: „Situaţia devenit insuportabilă. Viaţa onorul (mai ales) nesigure”. Oricum, de evitat. Altminteri pericol „insultat grav dumnezeu mami şi palme cafiné central”!

Răzvan Ionescu

(din volumul "România şi Julieta la fix - scrieri apocrife", Ed. Curtea Veche, 2007)