LIVIU BABEŞ - 20 de ani

Rândurile care urmează nu sunt doar un omagiu cuvenit unui erou de legendă. Ele sunt însoţite de o epistolă ce datează din octombrie 2006 şi care aparţine lui Mihnea C., un student bănuiesc, despre care nu ştiu nimic mai mult. Ceea ce ştiu însă, este că publicarea ei, aici şi acum, este provocată de o emisiune de săptămâna trecută de la „Realitatea TV”, în care au apărut Mircea Oprean, soţul Zoiei Ceauşescu şi ginere al lui Nicolae Ceauşescu, şi cum altfel?, infatigabilul Adrian Păunescu, lingăul „naţional” al iepocii de aur. Dacă de la acest din urmă rar exemplar al josniciei umane nu am fost surprins să aud că Ceauşescu a fost un „mare om”, mărturisesc că nu mi-am revenit nici acum din stupoare, auzindu-l pe primul ipochimen, comparându-şi, smerit, defunctul socru cu mărturisitorul voievod Constantin Brâncoveanu, a cărui trecere prin lume a lăsat în istorie numele unei epoci de o înfloritoare spiritualitate şi un stil unic în arhitectură. Hărnicia şi melancolia cu care televiziunile, cristoii şi strigoii, evocă din ce în ce mai des şi din ce în ce mai apăsat în ultima vreme „binefacerile iepocii de aur”, mă duc cu gândul la mai tinerii „derbedei naţionali” ai momentului care îi îmbrăţişează la fel de complice, asezonându-şi ultimativele chemări în stradă cu măldăre de cruci şi inepţii mărturisitoare.

NIMIC NU SE POATE IERTA CÂND NU CERE NIMENI IERTARE!

* * *



Liviu Cornel Babeş (n.1o noiembrie 1942 - d. 2 martie 1989) a fost electrician la Trustul de Prefabricate şi un pictor amator talentat din Braşov. La 2 martie 1989, un om cobora arzînd pe schiuri pe pîrtia Bradu din Poiana Braşov în văzul a sute de turişti. Prăbuşit lîngă un copac, fumegînd şi urlînd de durere, omul a avut puterea să scoată de sub haina incendiată, cu mîinile numai rană, o bucată de carton pe care scria: “Stop Murder. Braşov = Auschwitz”. Era un protest împotriva situaţiei catastrofale cronicizate în care regimul comunist aruncase societatea românească. Era şi un mesaj de solidarizare cu grevele muncitoreşti anticomuniste de la uzinele braşovene "Steagul Roşu" şi "Tractorul" din noiembrie 1987 reprimate cu sălbăticie. Gestul lui a fost asemănat de mulţi cu cel al studentului ceh Jan Palach, care s-a sinucis într-o piaţă din Praga, pentru a sfida trupele sovietice. Alţii, în schimb, îşi amintesc de Liviu Babeş drept “nebunul ăla care şi-a dat foc pe pârtie”.


“Nimeni nu a aflat amănunţit cum s-a întâmplat în ziua aceea fatală de 2 martie 1989”, scrie Mircea Brenciu, în “Martirul”, cartea aparută acum câţiva ani în memoria lui Liviu Babeş. Imediat după ce maşina salvării a ridicat corpul lui Babeş, informaţiile despre eveniment au fost blocate de Securitate. “Liviu Babeş nu era un om tânăr. Era un om de 47 de ani, era maistru, avea o fetiţă de 11 ani, în timpul liber picta, sculpta, iubea muzica, iubea jazz-ul, Bach, Paganini si Beethoven. Chiar voia sa facă o lucrare in legatura cu “Simfonia a noua”. Nu era un dezaxat, un sinucigaş. Imediat dupa moartea lui a început opera de defăimare, facută de Securitate. Cu câteva luni înainte de moarte, el îşi depusese carnetul de partid. Un gest premergător care îl explica pe cel din 2 martie 1989. Gestul de revoltă era clar, iar scopul era acela de a-şi trezi semenii”.

Ion Raţiu povestea pentru săptămânalul londonez “Sunday Times” că vorbise cu martori oculari de pe pârtie, Douglas Wallace, un scoţian de 24 de ani din Renfrewshire, şi George Melvin, din Edinburgh. “Am auzit un geamăt şi un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea să încerce să-şi stingă flăcările care îl cuprinseseră. Nu spunea un cuvânt. Durerea sa era cumplită, dar, deşi trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, grăbindu-mă să ajung lângă el, nu dădea nici un semn că ar încerca să se salveze”, i-a spus Wallace lui Ion Raţiu. Ulterior autorităţile au încercat să-i explice scoţianului că Babeş e “un nebun”. După 1990, jurnaliştii i-au căutat pe cei care l-au dus pe Babeş la spitalul judeţean. Dorel Ananovici, şoferul ambulanţei şi asistentul medical Romeo Moldovan au povestit cum “la cinci minute după ce au ajuns la spital, a apărut Securitatea”.

La înmormântare au fost foarte mulţi oameni. “A fost îngrozitor de multă lume. Eu m-am speriat când am văzut puhoiul acela de oameni”, îşi aminteşte Etelka Babeş, soţia celui dispărut. “Cred că el îşi pregătise totul din timp fără ca noi să băgăm de seamă. A plecat în Poiană”, mai povesteşte Etelka Babeş despre ziua în care Liviu Babeş şi-a dat foc. Ea a aflat de cele petrecute de la doi miliţieni care au vizitat-o imediat. “Au intrat repede în casă, m-au întrebat cine sunt şi cu ce mă ocup. Mi-au pus nişte întrebări ciudate. La întrebările mele insistente asupra celor petrecute, mi-au raspuns doar vag că Liviu şi-a dat foc, că a avut o arsură”, spune Etelka Babeş, care a aflat direct de la spital de moartea soţului ei. Nu i-a s-a dat voie să vadă trupul celui dispărut nici la spital şi nici la înmormântare, unde sicriul stat tot timpul închis.“Ştiam că de cazul soţului meu se ocupase procurorul Şaramet. M-a primit imediat. Era elegant îmbrăcat, arăta frumos. M-a ascultat tot timpul cu atenţie. Nu mi-a spus nimica rău, nu m-a dat afară, m-a ascultat până la sfârşit. Dar precizări despre soţul meu nu mi-a dat deloc. Vecinii mi-au mărturisit după 1990 că scara blocului meu era tot mereu supravegheată de cineva”, spune Etelka Babeş. “Am discutat cu un fost ofiter de Securitate de la Braşov, care mi-a mărturisit că moartea lui Babeş a luat Securitatea prin surprindere, dar că pe linia Serviciului 2 de contrainformaţii economice a început de îndată anchetarea colegilor lui de serviciu. Au incercat sa îi convingă sau să obţină de la colegii lui de muncă afirmaţii potrivit cărora Babeş ar fi fost bolnav psihic”, adaugă istoricul Marius Oprea. “De multe ori îi spunea soţiei lui că simţea că este un ratat, ca întreg poporul lui. Am vorbit cu soţia lui, care îmi povestea că el venea de la lucru, se oprea lumina în Braşov câte patru-cinci ore. Nu putea să picteze, nici să citească la o lampă de petrol şi înşira mărgele. Şi îi spunea ei: “Nu mai pot. Nu pot să lucrez, nu pot să citesc, doar să ascult muzică şi să fac mărgele”. Etelka Babeş mai spune cu durere: “În primele luni, ianuarie-februarie-martie 1990, toată lumea ne asalta cu atenţie, cu respect. Lumea se schimbase cumva. Am câştigat un lucru important, însă: putem vorbi liber măcar. Cam puţin, totuşi, pentru sacrificiul atâtor oameni la Revoluţie. Chiar şi pentru ceea ce a făcut soţul meu este extrem de puţin”.



* * *



Când tot vorbţi că “era mai bine înainte”, gândiţi-vă şi la urmatoarea frază: în după-amiza zilei de 2 martie 1989, Liviu Babeş, un electrician din Braşov, în vârstă de 47 de ani, şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Braşov, purtând un carton pe care se putea citi “STOP MURDER,AUSCHWITZ=BRASOV”.

Atât. Gândiţi-vă la această intamplare. Voi, care sunteţi obişnuiţi cu “Ştirile de la ora 5”, voi, care sunteţi dezamăgiţi de “cât fură ăştia de sus care nu se mai gândesc şi la noi amărâţii”, voi, care vorbiţi cu zâmbete pline de cunoaştere şi “şcoală a vieţii” despre vremea în care Ceauşescu “bătea cu pumnu-n masa” şi făcea mari cladiri, voi, chiar voi, care închideţi gura tinerilor cu remarci de genul “nu ştii tu, n-ai trăit atunci, eşti prea tânăr, vezi-ţi de treaba ta” sau voi, tineri “obiectivi”, care, provenind dintr-o familie plină ochi de propaganda comunistă de o viaţă şi de frustrarea celor care nu se mai descurcă nepăstoriţi, v-aţi trezit cu fundul în democraţie şi vă daţi cu părerea despre dictatură cum că ar fi avut “şi bune şi rele”, voi, care vorbiţi elogios, în stilul lui Sergiu Nicolaescu, despre cei care au murit la revoluţie (nepunându-vă însă întrebări privind cauza reală a disperării lor sau unde sunt vinovaţii de moartea lor), în sfârşit, voi, puteţi oare să conştientizaţi până la capăt grozăvia faptului că fraza de mai sus este adevarată, că trupul acestui om era la fel de adevărat ca şi gura cu care mancaţi, că durerea lui din clipele în care a ars era la fel de vie ca şi durerea pe care o simţiţi atunci când vă tăiaţi, când aveţi o criză de ulcer sau când vă doare îngrozitor capul, numai că de sute de mii de ori mai intensă, mai ales că era finală? Veţi zice, desigur, că tonul celor scrise mai sus este specific tinereţii. Despre fraza cu care am început veţi spune că e o exagerare şi că, oricum, dacă totuşi nu e o exagerare, atunci probabil că omul acela era un nebun şi nu scârba disperată împotriva mizeriei din România comunistă şi a represiunii din '87 de la Braşov l-a făcut să se sinucidă, ci psihicul său slab. Că doar şi voi aţi trăit atunci sau i-aţi auzit pe părinţii voştri vorbind despre acea vreme. Adică, era greu, dar se descurca lumea cumva. Dar ce, veţi spune, acum nu-i greu? Sau poate, nu veţi spune nimic din cele de mai sus. Veţi lua în schimb o atitudine demonstrativă, ochii vă vor privi în zări şi veţi ofta adânc în legătură cu acest caz. Sau poate doar veţi tăcea, semn că meditaţi. Dacă oftaţi sau tăceţi sincer, atunci, cum se spune, jos pălaria. Dacă însă sunteţi falşi şi vă interesează prea puţin sau deloc asemenea lucruri, dar dintr-un motiv sau altul vreţi să păreţi interesaţi sau afectaţi, atunci în legătură cu voi îmi vine numai să vomit. Am citit că după decizia autorităţilor din Braşov ca strada unde locuise Liviu Babeş să-i poarte numele, unii dintre vecini au început să se uite urât la mama şi la fiica acestuia pentru că trebuiau acum să-şi schimbe buletinele. Cred acest lucru. Mai mult, simt acest comportament. El este definitoriu pentru laşitate. Asta pentru ca nu e nimeni neaparat laş pentru că a stat cuminte în perioada comunistă, pentru că nici nu a colaborat, dar nici nu a făcut nimic împotriva dictaturii. În schimb, oricine e sigur laş atunci când, după ce s-a trezit că a scăpat de călăi, îi dispreţuieşte, batjocoreşte şi murdăreşte, îi face de-ai lui, îi aduce în mijlocul propriei cocini pe cei care au avut mai mult curaj decât majoritatea oamenilor îndrăznesc să îşi imagineze că există.

Mihnea.C., octombrie 2006.