Tu şi cu Tu sunteţi băiat şi fată. Copiii mei. Tu eşti sfârşitul şi începutul. Sfârşitul primăverii şi începutul verii. Ea, care de fapt e sora ta, cum ar veni tot un fel de Tu, este miezul verii. Miezul ei. Adică al tău. Miezul tău, al meu, al ei şi al verii. Orice ar fi şi ori cum ar fi, Tu şi cu Tu rămâneţi anotimpul meu cel mai drag. Vara. Începutul şi miezul ei. Vă recompun astăzi din imagini şi amintiri răzleţe, pentru timpul când anii mei nu vor mai încăpea în propria voastră memorie sau absenţă. Vă recompun mereu pentru timpul când anii voştri tineri nu vor mai putea să mă ajungă din urmă, indiferent la câte răscruci voi zăbovi, prefăcându-mă că-mi trag sufletul, ori că îmi leg şireturile de la pantofi, numai şi numai ca să vă aştept. Aşadar, vă recompun acum, într-o după-amiază calmă, tocmai ca să mă pot agăţa atunci de umărul fiecăruia dintre voi, asemeni unei pene răzleţe, înjumătăţite nu-ştiu-cum pe din două, dintr-o aceeaşi năstruşnică aripă de înger. N-ai să o vezi, n-ai să o simţi, n-ai să o ştii. Nimeni nu o să o ştie. Nici îngerul. Doar eu o să-mi închipui că voi putea astfel pluti prin trupul vostru, în toate bătăliile pe care le veţi purta, în toate iubirile pe care le veţi iubi, în toate lacrimile pe care le veţi risipi, în toate izvoarele pe care le veţi săruta şi în toate dimineţile începuturilor de vară, când ne vom bucura în zori de aerul tare şi proaspăt al începuturilor. Nucul înalt din fundul curţii, ultimul petec de zăpadă din zarea muntelui împădurit, foşnetul viţei de vie, toate vor fi atunci împreună cu noi adunate la masă, la o cană de apă cu broboane de rouă şi o cafea amară. Dulci vor rămâne doar anii. Anii când paşii vi se ridicau, anii când mâinile se întindeau pentru dragoste, anii când alergaţi spre libertatea de a fugi, anii când cuvintele se aşezau în izbânda vorbitului şi anii când lacrimile şiroind drept pe obrajii rotunzi, curăţau cu puterea lor tot răul lumii. Prima bicicletă, prima pereche de patine, prima minge adevărată. Prima zăpadă, prima ploaie, prima floare de nu mă uita. Mirarea de cât de mare e marea, rotirea în cerc printre rotitoarele valuri de-o şchioapă, număratul stelelor niciodată dus până la capăt şi tot aşa mai departe, udatul, scăldatul, plutitul, zburatul, prinsul, necuprinsul, ascunsul, dumiritul, oglindirea, zăritul. Primii pantofi de domn şi prima rochie de domniţă. Castelele din nisip şi oamenii de zăpadă (oamenii reci vor veni abia mult, mult mai târziu). Linia, cercul, scrisul, culoarea, cuibul, diadema, secretul, pecetea, bagheta fermecată, carnavalul. Prinţul şi Prinţesa, Făt-Frumos şi Făt-Frumoasa, Cotoroanţa şi Cotoronţul, Cenuşăreasa şi Cenuşăresul, Găina şi Găinul, Cocoşul şi Cocoaşa, Căpşuna şi Căpşunul, Cireaşa şi Cireşul, Caisa şi Caisul, Narcisa şi Narcisul, Joaca şi cu Visul. Mai ales visul. Curtea s-a umplut de vise şi tot mai e loc. Curtea asta e formidabilă! Ne-a aşteptat şi s-a pregătit pentru petrecere un an întreg. Un an bătut pe muche în care nu şi-a văzut capul de treburi. În răstimpul ăsta a spus ierbii să se facă iarbă, florilor să se facă flori, merilor să se facă meri, iar cerului să-şi facă o corabie cu pânze din nori albi ca făina care să ne ducă unde o să ne trăznească nouă prin cap. Când o să vrem să ne odihnim, luna o să ne fie ancoră pentru adâncul cerului, iar de coada Carului Mare o să înfăşurăm odgonul, ca să ne legene valurile somnul, uite-aşa, cât e noaptea de lungă, pe oglinda cerului. Carul Mic îl lăsăm să mai crească. E prea mic. O să crească şi el, şi de-abia atunci o să-l punem la treabă de nici n-o să se mai vadă. Adică nu o să-şi mai vadă nici el capul de treburi. Deocamdată lasă-l acolo ciucit în pătuţul lui albastru să îşi bea tot laptele care a mai rămas în Calea Lactee. Vara, nu ştiu cum se face dar toată curtea se umple cu vise. Şi tot mai e loc berechet pentru veşti, poveşti, izbânzi, ciripit, noutăţi, miracole, râsete, oaspeţi sosiţi de peste mări şi ţări, voci, mai ales multe, multe voci, glasuri care se amestecă, se încalecă, se iau la întrecere. Se scot la bătaie toate hărţile, toate planurile, toate busolele, toate uneltele şi toate echipajele care să aducă la lumină comorile lumii. Fiecare punct de pe hartă îşi are comoara Lui şi ziua precisă a aflării Ei. (E absolut obligatoriu să fie întotdeauna un El şi o Ea, altfel jocul nu merge mai departe). Vocile se fac pe nesimţite cântec şi cântecul se face dorinţă ca pe urmă să se facă dor până la un pas de durere. De-abia aştept să vină mâine, de-abia aştept să vină joi, de-abia aştept să vină săptămâna viitoare, de-abia aştept să fiu mare când... de-abia vei aştepta să poţi găsi iarba fiarelor cu care să prinzi în căuşul palmei... timpul. Ca să poţi să te faci din când în când iarăşi mic, ca să mai fie încă odată săptămâna trecută sau ca să fi cât mai mulţi de joi în care să poţi cât mai des să fi ieri. Din întrecerea asta izbânda este sortită întotdeauna doar celor dintâi, căci numai lor li se împlineşte, chiar dacă nu pe dată, rodul. Ceilalţi cad unul după altul, răpuşi în luptă, spre a deveni sămânţă. Sămânţa pe care vântul o împrăştie prin toate cotloanele marginilor rotunde ale pământului, pentru comorile altor veri şi-al altor echipaje. Căderea e a rodului, după cum rodul e al sămânţei. Dar asta este pentru un alt timp şi un alt anotimp. Atunci, Tu şi cu Tu, care sunteţi băiat şi fată, amiază şi miez, veţi privi peste umăr la balansoarul care leagănă în gol urma umbrei mele răvăşite de vântul dinspre miazăzi. Veţi desluşi, prin aburi de amurg, licărul penei desprinse dintr-o aripă de înger şi nevoia mea de a fi mereu mândru de voi, bărbatul şi femeia care au crescut din mine ca strugurii din via aceleiaşi după-amiezi. Tu şi cu Tu. Bob de bob rotund ce învie, în ciorchini străvezii din acelaşi arac al tuturor părinţilor şi bunicilor lumii. Iar în miezul amiezii, doar anii. Anii... şi dulceaţa viei lor.
Răzvan Ionescu
Un comentariu:
Foarte frumoasă declaraţie de prin împrejmuirea... Zilei Copilului!
Trimiteți un comentariu