Deşi nu sunt un cuplu, nu pot exista unul fără celălalt. Separat nu se justifică, nici ca buget, nici ca respiraţie. Pentru că sunt ecuaţie. Pentru că sunt grup. Pentru că sunt concept. Altminteri ar rămâne pentru totdeauna, dilemă. Cu toate astea acţionează individual. În raport cu Sein und Zeit bunăoară, guşterul e veşnic tânăr, în vreme ce maştera e veşnică prin sine. Eternitatea pare să se afle pentru fiecare din ei la degetul mic. Însă doar maştera ştie al cui e degetul. Guşterul se multiplică. Maştera se simplifică, pe măsură ce i se amplifică insectarul. Pentru maşteră, guşterii sunt insecte. Pentru guşteri, maştera e zeul pădurii. Ceva între Silvanus, Pan şi Gheonoaia. Deşi diferiţi, mediul lor predilect e acelaşi: umbra. Fiindcă guşterul nu suportă lumina, iar maştera nu suportă căldura. Esenţial pentru ambii e tufişul. Sau, mă rog, proximitatea lui. Guşterul e iute, mobil, agil, retractil şi util. Locul său de muncă e la lizieră. Sau „pe fâşie” cum se zice între contrabandişti. Privit astfel, în profunzime, desigur că domeniul său de activitate pare strâmt, îngust, încorsetat şi, vai!, autohton. Un ţâşti-bâşti. Da, dar ca lungime?! Îmm?! Atunci lucrurile se schimbă şi perspectivele lui devin dintr-odată europene. Asta numai dacă maştera îi dă brânci. Pentru unu, doi, trei, patru „coţi”, sau rar, „vieţaş”. În funcţie de bursă, post, devotament, dacă are rezistenţă la târâş şi nu-l ia cu ameţeală la urcuş (în general pentru o carieră amplă sindromul meuniere este un handicap insurmontabil, iar confundarea lui cu şalăul omonim duce inevitabil la eliminarea din sistem). Pentru ascensiunea târâtoare a guşterului, decisiv e mai cu seamă detaliul şi doar rareori iniţiativa (în general regulamentul interior nu o încurajează, fiindcă „sus” e apreciată mai cu seamă fidelitatea oarbă a execuţiei). Ca guşter, dacă eşti devotat şi corect (pe ici, pe colo, la ocazii, cifre rotunde, mai merge şi-un exces de zel), din ţâşti-bâşti te poţi trezi peste noapte ţac-pac. Cu sau fără deplasări de accent. Până la nivelul doi, trei, e recomandat maniheismul. Adică ori, ori. Ori ţac, ori pac. Abia pe urmă, pe la vreo treizeci şi trei e de preferat nuanţa. Adică şi-şi. Şi ţac şi pac (a nu se confunda cu nefrecventabilul Chiţac, cand ţac-pac-ul a fost pur şi simplu un neadevăr istoric, confirmat dealtfel şi de maşteră care era la minister). În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale se acceptă un singur pac, scurt, dacă se poate cu surdină. După care guşterul intră în program de protecţia martorului şi se apucă de şantaj.
Maştera e sedentară, eficientă, mefientă, concludentă şi aparent absentă. De fapt, când e absentă... când e prezentă... Niciodată nu şti la ce să te aştepţi. De unde s-o iei. Când ţi-e lumea mai dragă, constaţi că parcă a intrat în pământ, sau că, dimpotrivă, a apărut ca din pământ. În realitate e în biroul ei aflat întotdeauna cu un etaj mai sus, de unde observă atentă procesul de diversificare al guşterilor. Deşucheată la tinereţe, maştera e pişicheră la intrarea în delicata vârstă a treia. „Nu invităm, dar observăm... cine vine” glăsuieşte ea smerit-şugubeaţă la propriile aniversări. Are umor. Atunci sunt orele de foc pentru guşterul, care pândeşte încordat şi servil pe cine observă şi pe cine nu observă maştera. Jocul lui e întotdeauna pe muchie de cuţit. Un du-te-vino intermitent. La intervale scurte trebuie să iasă din observaţie şi să intre sub observaţie. Ţine paltonul, duce servieta, ascunde borseta (desigur pentru a o găsi tot el). Pentru a se face rapid zărit, pe scurt observat, instantaneu expediat, aratându-se pe rând util, ductil, câtuşi de puţin futil. În acest scop frecventează asiduu salonul, cotlonul şi simpozionul unde, la nevoie e gata, dacă bibliografia şi interesele maşterei o permit, să-şi sacrifice vremelnic terminaţiile. E momentul suprem de trial, când intră sub jurizarea intelectual-competentă a cuconetului tomnatec şi concupiscent din suită care, cu toate că o adoră încă din vechime constant pe maşteră, arde concomitent sub presiunea neiertătoare a biologiei după fiecare guşter ivit în insectar, gata să calce cât se poate de neaoş pe bec. În vreme ce maştera închide nostalgic şi deopotrivă sapienţial ochii, guşterul îi evocă propria adolescenţă şturlubatică, pe când era alintată cu diminutivul „împărătuş”. Aleargă, se urcă, sare foarte iute de colo-colo, spre deliciul afanisitelor vestale, fără să mai bage de seamă că este vânat de nevăstuici, păsări sălbatice, şerpi şi pârşi. Mai ales pârşi. La maşteră fiecare guşter îşi are pârşul său, în genere din rândul celor ce au fost odată guşteri şi care, pierzând lotul prim din diverse pricini (ezitări de tinereţe, mici perversiuni ideologice, predispoziţii trecătoare spre transcendent, vagi protuberanţe culturale, scurte abcese şi tulburări de conştiinţă etc.), vor cu tot dinadinsul să fie guşteri iar. Asta nu înseamnă că depoziţiile lubrice ale cuconetului concupiscent nu ar conta. Chiar dacă e aparent distrată, maştera nu confundă niciodată celulita cu celularul. În particular adoră măscările. Atunci râde gros şi cu lacrimi. Sughite aproape imperceptibil, cu guşuliţa tremurândă peste guleraş. În general guşterul (lacerta viridis) şi maştera (inclasabilă în limba latină) trăiesc 10-12 ani. La noi pot să bată uşor spre 70. Mâine-poimâine vor atinge suta. Pentru că în România ei sunt specie strict protejată şi cu funcţie precisă. Dacă maştera ajunge ministru, guşterul e secretar de stat. Dacă maştera nu mai e ministru (se-ntâmplă, nu e un motiv de panică), ea se-ntoarce deobicei la catedră, unde guşterul îi e asistent, îndeplinind concomitent şi funcţia de consilier al ministrului căruia maştera i-a cedat locul. Era prea cald... Câteodată, pentru a crea confuzie ori în cazuri extreme şi numai atunci când cauza o cere, maştera devine pentru scurtă vreme guşter. De unde şi vorba: „Bată-te să te bată, maştera ta de guşter!”. Această complementaritate nu e scutită, vai!, de accidente de parcurs, mici drame personale care dezvoltă aşa-numiţii mutanţi, aparent cu date de normalitate. Cel mai adesea e vorba de guşterul care s-a rătăcit ori şi-a pierdut maştera: anguis fragilis (năpârca).
Obligaţiile familiale (acuplarea are loc primavara, iar depunerea pontei, o luna mai tarziu, o pontă cuprinde 7-14 oua, puii eclozeaza în august şi au majoratul deodată cu tatăl, sau când o da Dumnezeu, cel mai adesea la Sfântul Aşteaptă) îl silesc să iasă la lumină şi, cu timpul, să socializeze. În unele părţi se aciuiază în casele oamenilor, unde face vara varii servicii (deh, gena utilitarismului originar), stârpind orice gâză, de la ţânţari până la muşte, ba chiar unele specii de gândaci de bucătărie. Prin urmare, încetul cu încetul, în ciuda repulsiei pe care o produc neamurile ei, acest tip de şopârlă începe să fie privită cu multă simpatie şi chiar ocrotită. E aşezat la masă cu gazda, tratat cu înţelegere, sau cum se mai spune prin unele părţi, „omenit”. Fatală şi impardonabilă naivitate. Nici Darwin n-ar fi mers cu gândul „la un aşa ceva”. Pentru că oricât i-ar fi numele de „fragilis”, năpârca, luată un pic şi de vinul bun al gazdei, începe să amestece josul naturii ei târâtoare cu susul lavabil al zugrăvelii, folosindu-şi ventuza din dotare la început în scurte căţărări, apoi în din ce în ce mai dese şi mai lungi ascensiuni, până când te trezeşti că se află-n treabă, pentru ca apoi să se bage sistematic în seamă. E turn de veghe, diriginte, judecător, împarte calificative, e apodictică, e solemnă, e gravă, propune în public noi şpriţuri de natură să întărească coeziunea de grup, trimite circulare şi rapoarte pentru întâlniri de lucru, e jignită în dignitatea ei dacă nu i se dă atenţie. Pe nesimţite (da, chiar acesta este cuvântul) devine gongorică, telurică şi indispensabilă. Deşi cu cel puţin o capsă lipsă, are ambâţ. Intrată în faza sublunară, nu i se mai poate face nimic. E intratabilă. Din această pricină trebuia evitată sau (după caz) strivită de la început, fie şi cu preţul unor inevitabile pete de stropi „fragilis” pe pantaloni. Altminteri e târziu. Nebăgată la timp în mă-sa, te bagă ea. Eventual într-un dicţionar. Părăseşti în grabă blocul (uneori şi blogul) şi-ţi cauţi o gazdă cu chirie modică, în vreme ce te împaci urgent cu cel mai statornic duşman, căruia ca să-i faci un pustiu de bine, îi donezi tandru şi livid, laptop-ul şi cheile de la apartament.
Maştera e sedentară, eficientă, mefientă, concludentă şi aparent absentă. De fapt, când e absentă... când e prezentă... Niciodată nu şti la ce să te aştepţi. De unde s-o iei. Când ţi-e lumea mai dragă, constaţi că parcă a intrat în pământ, sau că, dimpotrivă, a apărut ca din pământ. În realitate e în biroul ei aflat întotdeauna cu un etaj mai sus, de unde observă atentă procesul de diversificare al guşterilor. Deşucheată la tinereţe, maştera e pişicheră la intrarea în delicata vârstă a treia. „Nu invităm, dar observăm... cine vine” glăsuieşte ea smerit-şugubeaţă la propriile aniversări. Are umor. Atunci sunt orele de foc pentru guşterul, care pândeşte încordat şi servil pe cine observă şi pe cine nu observă maştera. Jocul lui e întotdeauna pe muchie de cuţit. Un du-te-vino intermitent. La intervale scurte trebuie să iasă din observaţie şi să intre sub observaţie. Ţine paltonul, duce servieta, ascunde borseta (desigur pentru a o găsi tot el). Pentru a se face rapid zărit, pe scurt observat, instantaneu expediat, aratându-se pe rând util, ductil, câtuşi de puţin futil. În acest scop frecventează asiduu salonul, cotlonul şi simpozionul unde, la nevoie e gata, dacă bibliografia şi interesele maşterei o permit, să-şi sacrifice vremelnic terminaţiile. E momentul suprem de trial, când intră sub jurizarea intelectual-competentă a cuconetului tomnatec şi concupiscent din suită care, cu toate că o adoră încă din vechime constant pe maşteră, arde concomitent sub presiunea neiertătoare a biologiei după fiecare guşter ivit în insectar, gata să calce cât se poate de neaoş pe bec. În vreme ce maştera închide nostalgic şi deopotrivă sapienţial ochii, guşterul îi evocă propria adolescenţă şturlubatică, pe când era alintată cu diminutivul „împărătuş”. Aleargă, se urcă, sare foarte iute de colo-colo, spre deliciul afanisitelor vestale, fără să mai bage de seamă că este vânat de nevăstuici, păsări sălbatice, şerpi şi pârşi. Mai ales pârşi. La maşteră fiecare guşter îşi are pârşul său, în genere din rândul celor ce au fost odată guşteri şi care, pierzând lotul prim din diverse pricini (ezitări de tinereţe, mici perversiuni ideologice, predispoziţii trecătoare spre transcendent, vagi protuberanţe culturale, scurte abcese şi tulburări de conştiinţă etc.), vor cu tot dinadinsul să fie guşteri iar. Asta nu înseamnă că depoziţiile lubrice ale cuconetului concupiscent nu ar conta. Chiar dacă e aparent distrată, maştera nu confundă niciodată celulita cu celularul. În particular adoră măscările. Atunci râde gros şi cu lacrimi. Sughite aproape imperceptibil, cu guşuliţa tremurândă peste guleraş. În general guşterul (lacerta viridis) şi maştera (inclasabilă în limba latină) trăiesc 10-12 ani. La noi pot să bată uşor spre 70. Mâine-poimâine vor atinge suta. Pentru că în România ei sunt specie strict protejată şi cu funcţie precisă. Dacă maştera ajunge ministru, guşterul e secretar de stat. Dacă maştera nu mai e ministru (se-ntâmplă, nu e un motiv de panică), ea se-ntoarce deobicei la catedră, unde guşterul îi e asistent, îndeplinind concomitent şi funcţia de consilier al ministrului căruia maştera i-a cedat locul. Era prea cald... Câteodată, pentru a crea confuzie ori în cazuri extreme şi numai atunci când cauza o cere, maştera devine pentru scurtă vreme guşter. De unde şi vorba: „Bată-te să te bată, maştera ta de guşter!”. Această complementaritate nu e scutită, vai!, de accidente de parcurs, mici drame personale care dezvoltă aşa-numiţii mutanţi, aparent cu date de normalitate. Cel mai adesea e vorba de guşterul care s-a rătăcit ori şi-a pierdut maştera: anguis fragilis (năpârca).
Obligaţiile familiale (acuplarea are loc primavara, iar depunerea pontei, o luna mai tarziu, o pontă cuprinde 7-14 oua, puii eclozeaza în august şi au majoratul deodată cu tatăl, sau când o da Dumnezeu, cel mai adesea la Sfântul Aşteaptă) îl silesc să iasă la lumină şi, cu timpul, să socializeze. În unele părţi se aciuiază în casele oamenilor, unde face vara varii servicii (deh, gena utilitarismului originar), stârpind orice gâză, de la ţânţari până la muşte, ba chiar unele specii de gândaci de bucătărie. Prin urmare, încetul cu încetul, în ciuda repulsiei pe care o produc neamurile ei, acest tip de şopârlă începe să fie privită cu multă simpatie şi chiar ocrotită. E aşezat la masă cu gazda, tratat cu înţelegere, sau cum se mai spune prin unele părţi, „omenit”. Fatală şi impardonabilă naivitate. Nici Darwin n-ar fi mers cu gândul „la un aşa ceva”. Pentru că oricât i-ar fi numele de „fragilis”, năpârca, luată un pic şi de vinul bun al gazdei, începe să amestece josul naturii ei târâtoare cu susul lavabil al zugrăvelii, folosindu-şi ventuza din dotare la început în scurte căţărări, apoi în din ce în ce mai dese şi mai lungi ascensiuni, până când te trezeşti că se află-n treabă, pentru ca apoi să se bage sistematic în seamă. E turn de veghe, diriginte, judecător, împarte calificative, e apodictică, e solemnă, e gravă, propune în public noi şpriţuri de natură să întărească coeziunea de grup, trimite circulare şi rapoarte pentru întâlniri de lucru, e jignită în dignitatea ei dacă nu i se dă atenţie. Pe nesimţite (da, chiar acesta este cuvântul) devine gongorică, telurică şi indispensabilă. Deşi cu cel puţin o capsă lipsă, are ambâţ. Intrată în faza sublunară, nu i se mai poate face nimic. E intratabilă. Din această pricină trebuia evitată sau (după caz) strivită de la început, fie şi cu preţul unor inevitabile pete de stropi „fragilis” pe pantaloni. Altminteri e târziu. Nebăgată la timp în mă-sa, te bagă ea. Eventual într-un dicţionar. Părăseşti în grabă blocul (uneori şi blogul) şi-ţi cauţi o gazdă cu chirie modică, în vreme ce te împaci urgent cu cel mai statornic duşman, căruia ca să-i faci un pustiu de bine, îi donezi tandru şi livid, laptop-ul şi cheile de la apartament.
Răzvan Ionescu
Postări
Un comentariu:
toata stima pentru un om de valoare!
Trimiteți un comentariu