NAPOLEON, UN FILM AL UNUI MARE CINEAST: RIDLEY SCOTT Era undeva prin anul 1977 când, student la I.A.T.C. fiind am văzut în micuța sală de proiecție un film dat pentru clasele de operatorie, regie film și teatrologie/filmologie. Sala fiind foarte mică numărul celor care puteau intra acolo era extrem de redus. În plus, un „cadru didactic” cu însărcinări speciale și parcă anume îmbrăcat în negru, Radu Aneste Petrescu, veghea ca publicul să nu fie „infestat” de studenții de la actorie. Aceștia aveau proiecțiile destinate lor. În sfârșit, cum necum, am reușit să mă strecor înăuntru. Aveam să văd un film unic, al unui artist uriaș, un film care începând cu acea dată avea să devină un film „fetiș” al generație noastre: „Dueliștii”. Un film în care fiecare secvență purta ceva din lumina savantă a tablourilor lui Johannes Vermeer. Un film cu ritmuri tensionate aș cum era și relația dintre cei doi protagoniști, doi husari de pe vremea lui Napoleon, d'Hubert (Keith Carradine) și Féraud (Harvey Keitel) care timp de 15 ani se înfruntă în dueluri agresive dar purtate în termenii respectului și onoarei. Pentru mulți dintre noi a rămas filmul perfecțiune, dacă admitem că omul (creatură) se poate întrece cu Creatorul. De atunci de câte ori am avut posibilitatea am văzut câte ceva din uriașa filmografie a lui Ridley Scott incluzând aici și filmele unde a fost „doar” producător ( bunăoară „Pasărea cutremurului” ori „Springsteen & I”). Un cineast extraordinar a cărui filmografie copleșește prin diversitate, fantezie, mijloace de exprimare și nu în ultimul rând lucrul cu actorii. Ultima sa creație „Napoleon” a stârnit valuri de reacții negative din partea „istoricilor” care uită că filmul lui Ridley Scott este un film artistic, nu unul documentar. La urma urmei este punctul de vedere al unui artist, uriaș artist, care se înhamă la o astfel de producție la vârsta de 80 de ani și nu o scapă nici o clipă din mână. Joaquim Phoenix nu este un actor care până aici să mă fi impresionat prea mult, cu tot cu rolurile din „Gladiatorul” și „Joker”, pentru acesta din urmă luând și mult râvnitul Oscar. Aici însă, Ridley Scott îl conduce în tr-un mod strălucit, aproape că în fiecare scenă ai impresia că Phoenix este așezat la milimetru de mâna regizorului. În orice caz cred ca făcut sute de ore de de studiu de gimnastică la bară doar pentru postura, atitudinea corporală a personajului. Chapeaux! Ridley Scott mărturisește că prin acest personaj se întoarce, nu numai ca epocă, la „Dueliștii”. În acest sens frapează, mai ales în ultima parte a filmului, asemănarea flagrantă a personajului interpretat de Joaquim Phoenix cu cel al lui Féraud interpretat de Harvey Keitel în „Dueliștii”. Vanessa Kirby, interpreta Josephinei, în mod evident mai talentată decât partenerul ei, are parte de același „tratament riguros” din partea regizorului. Interpretarea ei strălucită dar și trăsăturile fizionomice amintește cumva de Lady Gaga atât de neașteptat distribuită de Ridley Scott în „House of Gucci”. Aceeași neostoită aspirație a unei mici țoape de provincie spre high-life-ul societății. Construcția relației dintre cei doi este excepțională, lecție de actorie. Povestea spusă impecabil cinematografic de britanicul Ridley Scott este plină de ironie șfichiuitoare la adresa opțiunilor istorice ale francezilor, autorii unei Revoluții cu mari consecințe însemnate asupra Europei. Fără să aibă discursul unui Eric Zemour, Scott pare să spună că între Napoleon și Macron nu doar statura e singura asemănare. Desigur, proportion gardée. Muzica, din diverse epoci, dar însoțită în planul doi aproape întotdeauna de zgomotele discrete ale realității, este un argument strălucit în discursul lui Sir Ridley Scott unul dintre cei mai renumiți și influenți regizori ai lumii. „Napoleon” nu poate fi judecat decât din perspectiva întregii creații ale sale. Fiecare n-are decât să judece cum vrea diferența dintre istorie și artă. La urma urmei Shakespeare s-a născut în Anglia. Voi mai aminti aici ultima secvență a filmului, amintind de statuetele ori piesele de șah ce se prăbușesc atât în joc cât și în istorie. În marea de critici a filmului am găsit trei care mi-au mers la inimă și pe care îmi permit să vi le recomand: 1. Textul lui George Enache, un foarte bun și onest istoric al Bisericii, „Napoleon în manieră Shakespeare?” apărut pe pagina sa de Facebook și pe site-ul Contributors. 2. „Ridley Scott's „Napoleon” Cannot Quite Vanquish Its Subject” de Anthony Lane în „New Yorker” din 22 noiembrie. 3. „The French Are Not Hoppy About „Napoleon” de Adam Gopnik, apărut la 29 noiembrie în aceeași publicație

FALS ȘI CAPODOPERĂ

Falsurile cinematografice care vizează viața Mîntuitorului sunt numeroase, iar rațiunile, motivele falsificării, diverse ca imaginație, dar de cele mai multe ori recurente ca temă. Un caz elocvent îl reprezintă mult mediatizatul film, acceptat cu nonșalanță și de către Biserica Ortodoxă, ”Iisus din Nazaret” a lui Franco Zeffirelli, cel mai vândut film al secolului XX despre Iisus. Nu voi zăbovi prea mult.

1. Dacă luăm în considerare primele episoade evanghelice pe care le omite Zeffirelli în producția sa, începe să se contureze un șablon interesant. Lipsesc ispitirile Mântuitorului din pustia Quarantaniei, Nunta din Cana Galileii, Schimbarea la Față, Iisus mergând pe apă ș.a. Unele dintre aceste omisiuni sugerează dorința lui Zeffirelli de a evita să îl reprezinte pe Iisus prea divin, prea transcedental, ceea ce în teologie s-ar numi consubstanțialitate cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Altele sugerează că a dorit să evite scenele în care să-l înfățișeze pe Iisus dintr-o perspectivă prea umană și într-o poziție de lider, prea fermă. Când a fost întrebat despre omisiunea ispitelor din pustie, regizorul s-a justificat spunând că: În acel episod este atins misterul, pur și simplu, iar misterul nu poate fi reprezentat, mai ales într-un mediu slab și insuficient precum cinematograful. Chinurile lui Iisus (în dialogul cu Satana) prea interioare pentru a fi redate exterior, riscau să inducă spectatorul într-o confuzie periculoasă (Franco Zeffirelli, Il mio Gesu, raccontato a Luigi Gianoli, ed. Sperling & Kupfer, Milano, 1992, pp. 151-152. www. decentfilms.com și www. moviehabit.com).

2. Mergând mai departe, dacă vom reconstitui secvenţa corespunzătoare Buneivestiri, vom constata că totul se petrece la vremea nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria doarme, ferestrele sar în lături, şi o suflare iscată din senin dă năvală aducând vestea-surpriză. Totul este plăsmuit în aşa fel încât mai degrabă înspăimântă în loc să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu “nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabiltate. Situaţia o face pe bună-dreptate să pară mai degrabă năucită şi speriată. Şi asta nu pentru că Zefirelli n-ar fi un regizor de prestigiu, însă şi lui, asemeni multora, îi scăpase un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Buneivestiri. Un detaliu menit să confere adevărata și impresionanta dimensiune a evenimentului. În icoană, Fecioara Maria, nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu căzuse pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului. Tradiţia răsăriteană spune că în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia ortodoxă asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o “înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea “cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Buneivestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei “lucrări” ce merita un răspuns pe măsură din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, avea “cheile Împărăţiei” şi era pregătită și vrednică să priceapă Taina.

3. Nu în ultimul rând, trebuie amintită invenția unui personaj cu un anumit ”tâlc”: Zerah, preotul de la Templu. Unica lui funcție lui pare să fie aceea de a absolvi personajele istorico-biblice din film de responsabilitatea pentru moartea lui Iisus. Zerah este cel care îl manipulează pe un Iuda, care este bine intenționat, înspre a-l trăda pe Iisus. Apoi Zerah îl trădează pe Iuda. Astfel că în final, Iuda al lui Zeffirelli este o victimă și nu un ticălos. Zerah este de asemenea figura centrală a întâlnirii Sinedriului, reconstituită fictiv de către regizor. În timpul dezbaterii, atât Iosif din Arimateea cât și Nicodim îl apără pe Iisus Hristos, în vreme ce Caiafa prezintă argumente teologice împotriva lui. În final, în pofida protestelor lui Iosif și Nicodim, Zerah este cel care, printr-o argumentare politică dibace, orientează dezbaterea împotriva Mântuitorului. Concluzia care se poate desprinde este că Zerah este vinovat și că mulți evrei buni nu au dorit moartea lui Iisus Hristos. Zerah este prezent la trădarea, arestarea și procesul lui Iisus Hristos înaintea tribunalului religios, unde, încă, odată, contracarează apărarea întreprinsă de Iosif din Arimatea și Nicodim, și îl trimite înaintea lui Pilat. În fața lui Pilat, Zerah (de care – atenție! - Pilat se teme), intervine ferm împotriva lui Iisus Hristos. În secvența ”Ecce homo”, când mulți oameni cer eliberarea lui Baraba și răstignirea lui Iisus Hristos, sunt arătați câțiva care cer eliberarea lui Iisus, ”un om drept”. Este evident un detaliu care nu se regăsește în Evanghelii, dar a fost introdus cu subtilitate de Franco Zeffirelli pentru a atenua vina. În Iudeea lui Zeffirelli, nimeni nu este învinovățit. Cu excepția lui Zerah. Fără Zerah, Hristos nu ar fi ajuns niciodată pe cruce. Prin urmare, acest personaj-cheie al filmului, Zerah, este inserat cu atât de multă atenție în intrigă, încât majoritatea spectatorilor nici măcar nu bănuiesc natura sa absolut străină de Evanghelii. Legănați într-o acceptare letargică ”fanii” pioși și înlăcrimați ai celui mai mediatizat film al veacului trecut, reluat cu obstinație de toate televiziunile naționale în preajma Sfintelor Paști, presupun pur și simplu că Zerah este unul din personajele biblice originale. Spectatorii obișnuiți se pierd în confuzia de replici inventate ale filmului presupunând că toate provin din Biblie, că ceea ce văd este o versiune fidelă a relatărilor biblice.

4. În sfârșit, apare oarecum limpede că prin această manipulare masivă a textelor biblice, Zeffirelli a avut clar o intenție didactică față de publicul de televiziune din întreaga lume, căruia îi era destinat filmul, un public popular care se presupune că nu avea nici o cultură biblică, nici o dorință deosebită de a avea o astfel de cultură. Lipsa de seriozitate și amatorismul teologic al regizorului l-au condus și către grave derapaje personale care reies din cartea sa de mărturisiri pe care am evocat-o, Il mio Gesù. Bunăoară, el și-a considerat proiectul ca pe un fel de misiune personală dată de divinitate de a acționa ca un profet pentru noua generație, de a dezvălui adevărul și miracolul lui Iisus Hristos într-un mod nou și convingător, de a împlini un gest de iubire față de Hristos (p.18). În carte el numește experiența de producere a filmului drept drumul meu spre Damasc (p.54), comparându-se pe sine cu Sfântul Pavel și filmul cu experiența lui Hristos Înviat. Adâncit iremediabil în izolarea sa subiectivă, Zeffirelli respinge experții biblici și teologii care ar putea să critice modul său de a vedea lucrurile și sugerează că el se numără printre cei care au mintea deschisă lucrărilor Duhului (pp.119-120). Mai mult decât atât, dacă e să dăm crezare relatărilor sale, odată începută munca la film, ea a dobândit dimensiunile unei experiențe religioase. Căzut parcă într-un fel de transă mistică el pomenește despre steaua care sigur ne-a îndrumat pe toți (p.55),imaginându-se pe sine ca fiind unul dintre magi, iar filmul ca fiind Pruncul Hristos, ceea ce confirmă rolul profetic pe care Zeffirelli și-l asumă. În repetate rânduri el sugerează în carte intervenția providenței divine în spatele secvențelor cinematografice, manifestându-se aproape miraculos în momentele de dificultate și criză, conferind astfel filmului Iisus din Nazaret un statut depășit doar de Evanghelii în ceea ce privește inspirația divină. La fel el exacerbează dimensiunea divină a actorului englez Robert Powell ”bântuit” de un fel de lumină care nu era a lui și care pătrundea în el (p.96).

Trecutul, dar din păcate și prezentul, ne oferă destule astfel de figuri autohtone ”bântuite” de misiuni providențiale. Din fericire, mințile tefere, mai păstrează darul de a deosebi chipul iconic de chipul filmic. De altfel simpla lor alăturare vorbește de la sine.

Răzvan Ionescu

RĂSPUNSUL DINTR-UN TEXT UITAT

Într-un fel, cheia raportului dintre Evanghelie și Stat se află în conținutul inscripţiei aşezată pe cruce, inscripţie care arată motivul pentru care Hristos a fost judecat de către romani: IHRI (Iisus Hristos regele iudeilor). Un motiv politic pe care îl vom purta fiecare dintre noi până la Parusie, pe crucea de la căpătâi. Dacă încercăm să traducem această inscripţie în limbajul juridic al statului roman vom ajunge la concluzia că Iisus Hristos a fost condamnat prin răstignire, la fel ca oricare răzvrătit al Statului roman dintr-una dintre provinciile acestui Stat. Odată în plus, acest fapt explică de ce problema „Biserică şi Stat” nu poate fi câtuşi de puţin o problemă secundară a Noului Testament.

Procesului Mântuitorului a stat sub înrâurirea a două dictaturi. De o parte fanatismul religios, teocraţia iudaică, gata spre compromis cu ocupantul spre a-şi conserva privilegiile, aşadar politicul ascuns în spatele fundamentalismul religios, iar pe de altă parte imperiul trufaş şi cuceritor, a cărui puterea politică (împăratul) se transformase în cult, păgân ce-i drept. Cele două dictaturi voiau să păstreze sau să dobândească cât mai multă influenţă şi putere. De atunci şi până astăzi, Iisus Hristos este răstignit fie pe altarul politicii care-şi arogă puteri divine fie pe altarul credinţei divine care aspiră a fi şi Cezar. Dacă Mesia aparţine cu certitudine Împărăţiei lui Dumnezeu, istoria lumii a demonstrat cu asupra de măsură că mesianismul (ca orice ism) aparţine, cu toate consecinţele sale catastrofale, lumii acesteia. Din păcate, omenirea nu a învăţat nimic din această experienţă funestă. Prin urmare, Procesul lui Iisus Hristos continuă. Şi parcă îndemnul Său din Grădina Ghetzimani sună astăzi mai dureros decât oricând: Întristat e sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheați ( Marcu 14, 34). Numai că lumea doarme.

Trei concluzii s-ar putea extrage din învățătura Mântuitorului:

1. Iisus Hristos nu vede Statul ca pe o entitate veşnică, contrară Împărăţiei lui Dumnezeu. Statul este numai un dat al eonului actual şi va trebui în mod legic şi necesar să dispară odată cu venirea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare, creştinul are dreptul, ba chiar este necesar să judece Statul conform cunoştinţelor pe care le are despre Împărăţia lui Dumnezeu care va veni şi despre voinţa lui Dumnezeu. Însă, pe toată durata acestui eon, existenţa Statului, fie chiar şi a Statului roman, care este păgân şi nu este de natură divină, este îngăduită de Dumnezeu. Prin urmare, creştinul nu trebuie să urmărească abolirea Statului ca instituţie ci, dimpotrivă, se cuvine să sprijine cu cele de trebuinţă existenţa sa. Dar, atunci când Statul începe să pretindă mai mult decât i se cuvine, când, depăşindu-şi prerogativele are pretenţii asupra celor ce aparţin Lui Dumnezeu, creştinul nu mai are de îndeplinit nici un fel de obligaţie. Într-o atare situaţie el se confruntă cu pretenţiile unui Stat totalitar. Conform poruncii date de Hristos, creştinului nu îi este îngăduit să dea Statului ceea ce este al lui Dumnezeu dar, chiar şi atunci când are de-a face cu un Stat totalitar care emite asemenea pretenţii, el nu poate refuza plata impozitului. Statul roman prezintă simptomul clasic al statului totalitar: cultul conducătorului, respectiv al împăratului. Din această perspectivă creştinul are datoria de a denunţa public faptul că Statul şi-a depăşit limitele şi pretinde ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu. Dar, şi într-o atare situaţie el îşi va achita obligaţiile şi nu va iniţia, în numele Evangheliei, vreo acţiune înnarmată contra Statului. Mântuitorul nu defineşte în mod precis ce anume aparţine Împăratului şi ce aparţine lui Dumnezeu. Scriptura arată că ceea ce trebuie restituit este dinarul, dar e un fel de a recomanda respectarea legilor date de conducători, numai până la limita în care aceştia nu pretind ceea ce este al lui Dumnezeu, adică ceea ce ţine de partea sufletească. Numai că, prin toată activitatea Sa, Mântuitorul atrage atenţia şi asupra efectului invers, păcatul la fel de mare al transformării credinţei în ideologie.

2. Hristos poate fi de acord, desigur doar într-o oarecare măsură, cu opoziţia de tip zelot, dar numai atâta vreme cât aceasta ar avea în vedere aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, nu ar privi Statul roman ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic. Prin urmare, Mântuitorul se desparte radical de zeloţi, câtă vreme aceştia vor să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul forţei omeneşti şi nu sunt în stare să recunoască că acest eon împreună cu instituţia Statului, sunt îngăduite de Dumnezeu. Or, zeloţii au – conform Domnului Hristos – o falsă idee despre aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru această Împărăţie ei vor să lupte într-un război sfânt şi să înfăptuiască în dimensiunea omenească, o Împărăţie a lui Dumnezeu care să fie deopotrivă şi regim politic pământean gata să înlocuiască Statul roman. Învăţătorul Hristos vede cu limpezime că zeloţii care luptă împotriva statului totalitar, se situează în mod paradoxal în aceeaşi perspectivă cu oricare alt Stat totalitar. Ei se situează de partea opusă a aşteptării neotestamentare a Împărăţiei, care să fie cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu şi nu împărăţia oamenilor. Dacă zeloţii ar fi izbândit în idealul lor, ei ar fi pus cu siguranţă bazele unui alt stat totalitar extremist, având pretext divin. Întreaga lor luptă împotriva statului roman este nesăbuită şi stupidă, pentru că duce către o concepţie totalitară de stat: teocraţia. Or, vedem că Mântuitorul, plecând de la o concepţie eshatologică identică, condamnă orice totalitarism al statului roman, dar şi orice tentativă de revoltă armată împotriva aceluiaş stat roman. Atitudinea Domnului Hristos pare să fie iarăşi una contradictorie. În realitate însă, ea este întru totul coerentă, pentru că are ca fundament aşteptarea sfârşitului. Sfârşitul acestei lumi. În confruntarea cu Statul roman El spune ucenicilor săi: daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă şi nu daţi acestea Statului. În acelaşi timp, celor care au simpatii zelote le spune: daţi Împăratului roman ceea ce este al Împăratului, ceea ce înseamnă, nu faceţi din comunitatea celor care trebuie să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, un Stat politic.
Atunci trebuie condamnată orice mişcare de opoziţie împotriva unui Stat totalitar care îşi depăşeşte limitele? Nu. Atunci când Statul pretinde ceea ce aparţine lui Dumnezeu, ucenicii trebuie să facă mărturie publică, pornind de la Cuvântul lui Hristos, că Statul şi-a depăşit limitele, aşadar, nu poate (nu poate în sensul că nu îi este îngăduit) da Statului ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Bunăoară, nu poate accepta o doctrină care aşază idoli în locul lui Dumnezeu. Dar nici atunci, comunitatea ucenicilor lui Hristos, nu poate să preia iniţiativa unui război sfânt. Războiul este treaba Statului, nu a ucenicilor lui Hristos. Dimensiunea beligerantă a Statului este Războiul pământesc, pe când cea a ucenicilor lui Hristos este Războiul nevăzut.

3. În sfârşit, se pune întrebarea dacă Statul roman, în cazul condamnării Învăţătorului Hristos, şi-a depăşit prerogativele instituţionale. Dacă acuza de rege al iudeilor sau de conducător al unei mişcări reacţionare adusă lui Hristos, ar fi fost într-adevăr conformă cu realitatea faptelor, Statul ar fi rămas în limitele prerogativelor sale. Dacă Hristos ar fi fost cu adevărat un revoluţionar politic, condamnarea Sa nu ar mai fi fost un abuz de putere, iar măsura de ordine împotriva unui duşman al Statului, absolut îndrituită. O asemenea afirmaţie desigur nu legitimează pedeapsa cu moartea. Nici nu poate intra în discuţie. Ceea ce vreau să scot în evidenţă este diferenţa între martirii creştini judecaţi mai târziu pentru că au refuzat să se supună unei pretenţii totalitare a Statului (cultul împăratului), şi condamnarea lui Hristos doar în temeiul unei chestiuni de ordine, de siguranţă a statului. În cazul martirilor, statul totalitar pretinde că pedeapsa este de la Dumnezeu, ceea ce nu e valabil în cazul condamnării lui Hristos. Nedreptatea Statului roman, în condamnarea lui Hristos, nu constă în abuzul de putere, ci în faptul că nu s-a dat pedeapsa analizând adevărata poziţie a lui Hristos şi înţelegând, atât cât poate fi de înţeles unui stat ne-creştin, că Hristos nu este din principiu un duşman al statului, ci un cetăţean loial statului; că fiind conştient de misiunea Sa şi aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu poate socoti statul, nici măcar acela care rămâne în limitele sale, ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic, ci ca pe o realitate vremelnică în faţa căreia se menţine critic; că refuză supunerea obedientă în faţa statului totalitar, acela care îşi depăşeşte limitele doar strict în privinţa pretenţiilor pe care le are asupra a celor ce aparţin lui Dumnezeu.
Înţelegeri greşite a adevăratei poziţii creştine în ceea ce priveşte statul şi dincolo de orice o falsă interpretare a aşteptării creştine a sfârşitului, au făcut ca unele state, de-a lungul secolelor şi până astăzi, să promoveze rafinate ori brutale forme de persecuţie. Având o percepţie greşită asupra aşteptării sfârşitului, n-au ezitat să-i socotească apriori pe creştini drept inamici ai statului, o nouă categorie de anarhişti. În realitate însă, aşteptarea creştină a sfârşitului este nădejdea unei Împărăţii care vine doar de la Dumnezeu, Împărăţie pe care oamenii nu o vor instaura de la sine, distrugând schemele încă existente ale acestui eon, căruia îi aparţine instituţia statului. Efectul acestei aşteptări în contextul temporal dorit de Dumnezeu este că tocmai în acest cadru instituţional ucenicii Mântuitorului trebuie să lucreze în vederea Împărăţiei care va să vie, rămânând loiali statului, dar cu toate acestea păstrând în permanenţă o poziţie critică faţă de acesta.
Multe persecuţii ale creştinilor ar fi putut fi evitate, dacă statul ar fi fost preocupat să înţeleagă atitudinea lor şi dacă ar fi fost convinşi de loialitatea lor. Crucea lui Hristos trebuie să fie un avertisment din acest punct de vedere dat tuturor oamenilor de Stat responsabili care au printre supuşii lor, creştini.


Habent sua fata libelli - se spune despre cărţi. Ele au soarta lor ce poate fi bună sau rea. Pot fi prigonite la apariţie, ca apoi să devină celebre şi să supravieţuiască peste veacuri sau dimpotrivă, să facă mult zgomot la apariţie, dar să intre în umbră mai apoi. Din păcate, chiar și astăzi, la trecerea a mai bine patru veacuri de când a fost descoperită, soarta acestei perle a literaturii creștine care este ”Epistola către Diognet” pare să stea în continuare sub semnul uitării. În anul 1592 Henricus Stephanus a publicat întâia oară acest text, descoperit într-un manuscris din veacul al XIII-lea, aflat la biblioteca din Strasbourg. Se presupune că este vorba de un autor de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, un posibil discipol al Sf. Iustin Martirul și Filozoful. Nici Neagoe Basarab, nici Ștefan cel Mare, nici Petru Rareș, nici familia Movileștilor Suceviței, ori atâția și atâția membrii ai familiilor de domni români care până la urmă au ales să îmbrace haina îngerească a monahismului, nu au avut cunoștință de existența acestui text de o valoare unică și mai cu seamă despre conținutul capitolelor V și VI pe care le reproducem în continuare:



CAPITOLUL V


1. Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. 2. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. 3. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. 4. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. 5. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străinii; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. 6. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. 7. Întind masă comună, dar nu şi patul. 8. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. 9. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. 10. Se supun legilor rânduite de stat , dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. 11. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. 12. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. 13. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. 14. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. 15. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează ; sunt insultaţi, dar cinstesc. 16. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură , ca şi cum li s-ar da viaţă. 17. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.



CAPITOLUL VI

1. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. 2. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. 3. Sufletul locuieşte în trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. 4. Sufletul nevăzut este închis trupului văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. 5. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război , fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini fără să-i fi făcut un rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. 6. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. 7. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. 8. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor ; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. 9. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bună; şi creştinii, pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai mult. 10. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească.

Acest text, mi se pare a fi unul definitoriu asupra relației dintre creștini și statul secular. El ilustrează cel mai bine condiția de prag a creștinismului, de situație provizorie, dar și de limită a unui ”provizorat pământesc” aflat pe muchie de cuțit. Creștinul se află mereu străin în această lume, căreia nu-i întoarce spatele pentru că aici își arvunește de fapt veșnicia, dar având în permanență atenția îndreptată spre înaltul Împărățiaei ce va să vină. Pentru că Hristos a venit, însă Împărăția Sa încă nu pe deplin, ci doar pregustarea ei, care este Biserica. Biserica văzută devine cerul coborât pe pământ, scopul ei fiind ca prin ea, întreaga creație să devină cer, creând atmosfera de AȘTEPTARE a Împărăției.


Creștinismul este un mod de viață, aceasta ne spune Epistola către Diognet. Este modul bucuriei eterne sub lucrarea harului, este modul entuziasmului pentru găsirea adevărului, este, până la urmă, modul iubirii transformatoare a lumii. Cadrele firești ale raportului normal dintre teologie și politică se cuvin a fi trasate în acești termeni.

Răzvan Ionescu

S-A STINS ULTIMUL MARE BĂRBAT AL ACESTUI NEAM

(18 martie 1921 - 31 ianuarie 2011)

Pentru noi cei care l-am cunoscut a început timpul dorului... și al felului în care ne vom pregăti încă din viața aceasta curajul de a-l imbrățișa atunci când Dumnezeu va hotărâ că a sosit vremea! Dumnezeu să ne ierte nouă nevrednicia, iar pe tine, Părinte drag, să te odihnească de-a dreapta Sa!

OBIECTE PIERDUTE

În curând la Editura KronArt va apărea acest volum de poezie ce va fi însoțit de un CD cu 21 de poezii recitate de autor și un videoclip.




Flori pe geam, în noi ninsori
Soartă a în-zadarului
Din ceşcuţe bem licori
De la curtea ţarului


Fruntea-i o povară grea
Şi sfârşitul la-nceput
Aerul din preajma ta
Mă conjugă la trecut


Cristalinul tău împarte
Visele de la vopsit
Le-am pătat în somn cu moarte
Un albastru bănuit


Cel ce nu e, e din nou
Printre pleoape în culori
Tâmpla ta îmi e ecou
Visele îmi sunt din flori


Orele vor fi imagini
Ce se zbat în ochiul-şbilţ
Albul de pe străzi şi pagini
Ne va adormi în jilţ


Tu albastru, eu devreme
Stăm la porţiile tăcerii
Sufletu-mi devine Mozart
Paşii tăi devin Salieri


Şi mi-e frig şi îmi e toamnă
Buza ta, un palid nimb
Îmi şopteşte că o doamnă
M-a pierdut pe lângă timp


Razvan Ionescu - Obiecte pierdute


O CATIFEA PESTE BUZE

Literele soarelui ţi-au desenat pe frunte
un anotimp tânăr şi necunoscut
Iubeşti
şi mâinile tale încearcă
să deseneze cuvinte descoperind
arheologii blânde.
Arheologia sărutului,
arheologia degetelor care se ating
pentru întâia oară,
arheologia privirilor de dincolo
de pupilă şi iris,
şi-atâtea alte miracole seducătoare
la care toată fiinţa ta
consimte tandru
devenind mare şi-apoi val
umezindu-mi pleoapa
de fiecare dată când adorm
în largul ei.

Şi-atunci îmi aştern
o catifea peste buze
şi-ncep să-ţi citesc
duioase poveşti mitologice
până când semafoarele din larg
au să-mi dea
cale liberă.


Razvan Ionescu - O catifea peste buze



SEPTEMBRIE


E timpul să plec
e timpul s-ascund
o iubire frumoasă
sfârşită rotund

e timpul s-ascund
e timpul să plec
locul meu e secund
rolul doar de valet

septembrie gri
septembrie brun
septembrie scri
septembrie spun

septembrie oh
septembrie vai
o vară ucisă
în copite de cai

balconul închis
cearceaful schimbat
pasul prelins
spre fotoliul uitat

în care nu sunt
în care nu vii
în care odată
stăteau doi copii

aşteptând ursitori
ascultând de părinţi
căutând prin ninsori
cu ochi mari şi cuminţi

septembrie gri
septembrie brun
septembrie scri
septembrie spun

septembrie oh
septembrie vai
ochii tăi plânşi
în copite de cai

septembrie scriu
septembrie spui
nu vreau să mai pleci
vreau doar să rămâi

aşteaptă să plec
să pot să te-ascund
într-o casă frumoasă
cu geamul rotund

cu balconul deschis
cu cearceaful schimbat
c-un ibric de cafea
în fotoliul uitat

în care vom sta
bătrâni şi cuminţi
adormind prin ninsori
şi visând pe părinţi

septembrie oh
septembrie vai
părul tău nins
în copite de cai

septembrie scriu
septembrie spui
sorbind din cafeaua
cu gust amărui.

Razvan Ionescu - Septembrie