23 ianuarie 2010

PORUMBEI sau GUGUŞTIUCI?

O prietenă de departe mi-a trimis acest film de animaţie excepţional ca realizare, dar mai cu seamă plin de învăţăminte. Vi-l ofer la rândul meu, nădăjduind că veţi găsi răgazul de a-l privi pe îndelete…


“Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra” (Paul Valery). Pentru început, cred că putem pune în loc de război, cuvântul "criză"... Pentru început.

16 ianuarie 2010

Din ciclul "AŢI VOTAT BINE!" (IV)


Textul–advertisment al dragei şi vechii mele prietene Irina Petrescu intitulat „ADIO ARTĂ ŞI ARTIŞTI; NU PREA MAI AVEM NEVOIE DE VOI!”, răspuns la ancheta „2010 – speranţă sau teamă?”, apărut în ultimul număr al săptămânalului Formula AS (Anul XIX, nr. 901 (2), 15-22 ianuarie 2010) mă scuteşte – din păcate- de orice alte comentarii:


„Dincolo de amărăciune, o uriaşă dezamăgire încheie o întrebare cu acest răspuns deplorabil şi neprevăzut: adio artă şi artişti, nu prea mai avem nevoie de voi! A-ţi amenda şi impozita artiştii este o exagerare demonstrată a dispreţului faţă de acest divin hatâr al înzestrării unui neam.

Dar a fost suficient ca un actor să moară răpus de gripă nouă, ca lumea să năvălească la centrele de vaccinare... O jertfă întâmplătoare sau nu tocmai. Artiştii, actorii mai ales, au fost folosiţi mereu ca exemple în lipsa modelelor tradiţional admise – părinţi, profesori, conducători. Şi mă întreb astfel, acum, cu ce motivaţie şi tupeu, politicieni de marcă îşi mai agaţă, la rever, efigia unui actor iubit de public. Mai aveţi, aşadar, nevoie de noi?!... Să vedem. Publicul se pare că are... Şi publicul e foarte numeros, mai numeros ca alegătorii domniilor voastre, arogante şi nepăsătoare, care nu aţi mai călcat într-un teatru de când, în copilărie, eraţi duşi de învăţătoare să vedeţi „O noapte furtunoasă”, la teatrul din localitate sau la căminul cultural, pe care acum le-aţi desfiinţat din lipsă de fonduri.

14 ianuarie 2010

DE CE SĂ FI FOST NEFERICIT EMINESCU? - cronologii subiective



În urmă cu aproape 142 de ani, sâmbătă 16 mai 1868, trupa de teatru a faimosului Mihail Pascaly poposea şi la Braşov. Corespondentul revistei „Familia” din oraş se grăbea să anunţe cu entuziasm: „Domnule redactor! A trecut un timp îndelungat de când nu ţi-am scris. Acuma însă întrerup tăcerea şi viu a continua firul corespondenţelor mele, cu atât mai vârtos, căci am să-ţi împărtăşesc ştiri, de cari se interesează toţi românii şi deosebit cititoarele foiei dtale. Avem şi noi teatru naţional. Durere, numai pentru câteva săptămâni, dar acela ni e cu atât mai scump, mai dorit şi mai preţios. Celebrul nostru artist teatral din Bucureşti, dl. M. Pascaly a sosit în mijlocul nostru spre a deschide templul Thaliei române şi între murii acestui vechi oraş românesc...”.

Tonul patetic al corespondentului braşovean era din păcate unul legitim. Cu numai un an în urmă, împăratul Austriei Franz Joseph se încoronase şi rege al Ungariei, pecetluind la 27 mai legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Austro-Ungaria se întemeia în urma unui compromis între nobilimea maghiară şi monarhia habsburgică, având drept ţintă menţinerea vechiului Imperiu Austriac, în ciuda înfrângerii suferite de acesta la Sadova, în războiul din anul 1866 împotriva Prusiei. Legea naţionalităţilor din 1868 (legea XLIV) şi legea învăţământului (legea XXXVIII) din acelaşi an, agravau practic politica de maghiarizare forţată din Transilvania, singura limbă oficială fiind cea maghiară. În ceea ce priveşte învăţământul, limba maghiară era predată în toate şcolile şi avea „monopolul” în învăţământul universitar. Limbile naţionalităţilor nemaghiare puteau fi folosite numai în învăţământul confesional.

Aşadar, în aceste condiţii, duminică 17 mai, are loc la Braşov primul spectacol al trupei Pascaly. O dramă în cinci acte intitulată „Orbul şi nebuna”. În cuşca sufleurului: Mihai Eminescu. Împlinise 18 ani. După ce timp de o lună au dat reprezentaţii la Teatrul Reduta, în ajunul plecării, Pascali îi trimite lui George Bariţ, membru al Societăţii academice şi directorul „Gazetei de Transilvania” următoarele rânduri: „Înainte de plecare, cere a vă putea mărturisi o parte din recunoştinţa ce vă sunt dator de concursul de bunăvoinţă cu care aţi primit pe artistul şi pe românul; graţie iniţiativei domniei tale, supt patronarea şi auspiciile domniei tale greaoa mea misiune s-a făcut mai lesnicioasă, început s-a făcut, arta a câştigat un resunet şi artstul duce cele mai dulci suveniruri de îmbrăţişarea românilor din Braşov...”. A doua zi trupa lui Pascaly părăseşte oraşul, îndreptându-se spre Sibiu pentru un alt şir de reprezentaţii.

Vineri 29 iunie Societatea românească din Sibiu va oferi un banchet în onoarea trupei de teatru. La banchetul care se desfăşoară în salonul de la Römischer Kaiser, iau parte mai bine de 150 de persoane printre care şi câţiva studenţi ai facultăţii de drept din Sibiu. Între ei şi Ieronim Bariţiu, fiul directorului „Gazetei de Transilvania” din Braşov, care rămâne impresionat de apariţia unui tânăr „cu părul lung, de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”. Crezând că e vorba de un actor, Ieronim Bariţiu şi ceilalţi tineri studenţi au vrut să ştie ce roluri joacă d-nul Eminescu. Au rămas miraţi când au aflat că Eminescu nu era actor, „ci sufleur şi un poet de talent, dar foarte nefericit”.

De ce era nefericit Eminescu? Să fi fost din pricina lipsurilor, a sărăciei? Maria Flechtenmacher, actriţă în trupa lui Pascaly, povestea că, aproximativ în aceeaşi perioadă, Eminescu umbla cu nişte ghete rupte şi hainele ca vai de lume. Observându-i starea, directorul Pascaly îi dă 50 de lei să-şi cumpere ghete şi haine. În aceeaşi seară directorul îl întreabă dacă şi le-a cumpărat şi îi cere să i le arate. „Uite, Goethe şi Heine” – îi răspunde cu umor Eminescu, arătându-i în loc de încălţări şi îmbrăcăminte, operele complete ale lui Goethe şi Heine. Prin urmare nu neapărat sărăcia era cea care îl întrista pe tânărul poet care, la 14 aprilie 1867, scria:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.


Din pricina contextului istoric, după numai un an, şoapta în limba română a sufleurului Eminescu în Transilvania căpăta semnificaţii tulburătoare. Firesc, şi tonul versurilor sale se schimbă: „[...] Cum lebăda viaţa ei toată viseză un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin/ [...] Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,/ Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin./ Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc/ Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,/ Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin/ Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe la sân./ Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus – / Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus”(„La o artistă”).

Şapte ani mai târziu, cu prilejul înfiinţării universităţii germane din Cernăuţi şi sărbătorirea de către autorităţile habsurgice a centenarului anexării Bucovinei de către imperiul austriac, Eminescu transporta la faţa locului, asumându-şi însemnate riscuri penale, mai multe exemplare din broşura intitulată „Răpirea Bucovinei”. Cu toate că era nesemnată, Eminescu ştia că lucrarea alcătuită după documente autentice îl avea drept autor pe Mihail Kogălniceanu. Într-una din acele zile, târziu, după miezul nopţii, aude un cor de voci bărbăteşti care intona „Deşteaptă-te române”. Dus pe gânduri, după o vreme, Eminescu spune: „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta aşa de mult ca acuma”.

Peste un an, la 31 mai 1876, Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. După alţi 8 ani, la 1 iulie 1883, în revista „Convorbiri literare” apare „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate.”

În acelaşi an, la 28 iunie Maiorescu îl internează pe Eminescu (arestat şi pus în cămaşă de forţă!) la sanatoriul de boli mintale „Caritas” din str. Plantelor al doctorului Şuţu, unde rămâne până la 30 octombrie pentru „ a fi potolit”, vorba lui P.P. Carp. Este „potolit” cu mercur şi morfină. P.P. Carp, coincidenţă! - devine în aceleaşi zile ambasadorul Regatului Român la Viena. La 30 octombrie se consfinţea o alianţă între Regatul Român, Germania şi Austro-Ungaria, alianţă socotită de către cei mai mulţi istorici ca fiind „împotriva firii”. Austro-Ungaria stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Banatul, Bucovina), iar guvernul de la Budapesta desfăşura o politică de discriminare şi deznaţionalizare faţă de românii din Transilvania.

Pe 1 noiembrie cu trenul de ora 9 dimineaţa, Eminescu este dus la Viena, înspre un alt institut de nebuni, la Ober-Dobling. E condus la gară de Maiorescu. Eminescu îl scuipă şi-i spune: „Argus” (adică „monstru cu 100 de ochi”). În aceeaşi dimineaţă, conform „Jurnalului” său, Regele Carol I al României, aflat la Sinaia, porneşte pe jos, după micul dejun, la ora 8,45, spre gară. La ora 12,30 soseşte în Bucureşti unde este întâmpinat de toţi minştrii, preşedintele Camerei, etc. Prin urmare trenurile în care se aflau Carol I şi M. Eminescu se vor fi întâlnit la un moment dat, mergând fiecare în sensul opus celuilalt. Dealtfel, nu avea să fie singura „întâlnire feroviară” a poetului. Conform aceluiaşi „Jurnal”, pe 2 noiembrie, la ora 10,30 Regele Carol I îi primeşte pe D. A. Sturdza (ulterior prim-ministru) şi pe P.P. Carp sosiţi direct de la...Viena. „Tratatul perfect, semnat à trois”- notează laconic suveranul. Apoi adaugă: „Orele 5-6 baronul Meyer foarte mulţumit de rezolvarea favorabilă”. Acesta nu era altcineva decât ambasadaorul austriac la Bucureşti. În aceeaşi zi, aşadar pe 2 noiembrie, coborând din tren în gara vieneză, Eminescu strigă „România liberată! România liberată”. Incidentul avea să treacă neobservat.

Eminescu avea să moară într-un mijloc de iunie (15 iunie 1889) în jurul orelor 4 dimineaţa. După ce a primit portofoliul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888) şi pe cel de la Justiţie (1912), Titu Maiorescu moare tot într-un mijloc de iunie (18 iunie 1917) pe la orele 4 dimineaţa.

Viaţa personală a împăratului Franz Joseph nu a fost lipsită de drame: fratele lui mai mic, împăratul Maximilian al Mexicului, a fost detronat şi executat de nişte revoluţionari mexicani. La 30 ianuare 1889, fiul său Rudolf, s-a sinucis la Mayerling, în urma unei drame pasionale. Soţia sa, prinţesa bavareză, Elisabeta Sissi a fost asasinată la Geneva de catre anarhistul italian Luigi Lucheni la 10 septembrie 1898. Pe Franz Ferdinand Arhiduce Francisc Ferdinand al Austriei (moştenitorul tronului) l-a asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914, un naţionalist sârb, Gavrilo Princip. Acest act a fost motivul formal al începerii Primului război mondial. Spre sfârşitul domniei Franz Joseph avea să accepte că: „imperiul multietnic este o anomalie în Europa modernă”. A murit la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 de ani.

Cronologia poate urma fireşte, în fel şi chip. Ne vom opri totuşi a consemna doar că, la 16 mai 2008, un nătărău colosal de la un cotidian central, defunct astăzi, ne îndemna, deopotrivă grijuliu şi sapienţial, să-l „scutim de chinuri pe Eminescu”! Avea dreptate, sireacu'! Şi-atunci?! Dacă acum 142 ani, când a poposit la Braşov şi Sibiu, era nefericit, de ce să mai fie nefericit astăzi sufleurul Eminescu? Cine mai (ră)suflă? azi?! Teatrul de astăzi e fără sufleur în limba română! Iar teatrul – vorba lui Shakespeare este „oglinda vremurilor”.

În ultima clipă am aflat cu totul întâmplător răspunsul corect la întrebarea din titlu. Şi cine altcineva ar fi putut furniza un răspuns mai pilduitor decât un tânăr contemporan vremurilor noastre care, recent, a mărturisit în scris la examenul de bacalaureat că: „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic cu viaţa lui”.

Poate că tocmai de aceea, astăzi la 160 de ani de la naşterea „nefericitului Eminescu”, îmi vine în minte o observaţie a lui Alexandru Paleologu care socotea VOIOŞIA între caracteristicile fundamentale ale poporului român...

Răzvan Ionescu

11 ianuarie 2010

MAMA SICA ŞI MICHAEL JACKSON



Despre Anastasia Popescu sau „Mama Sica”, aşa cum îi spunea toată lumea şi cum de altfel a şi rămas în memoria celor care au cunoscut-o, se ştiu astăzi destul de puţine lucruri, deşi biografia acestei autentice Doamne, amestec unic de nobleţe şi simplitate, ar merita refăcută poate într-o carte, fie şi din frânturi, câtă vreme mai există martori în viaţă.

Ceea ce ştiu e că a făcut parte din mişcarea legionară alături de multe dintre vârfurile acelei generaţii şi că a plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. Legat fiind pe viaţă de Mănăstirea Suzana, am crescut cu povestea evadării ei nocturne din arhondaricul chinoviei în vremuri de restrişte, poveste reluată şoptit, mereu şi mereu, de maicile binecuvântate ale copilăriei mele, în ceasurile de tihnă din lungile după-amiezi de vară. Urmărită de Securitate şi aflată în refugiu la mănăstirea de pe Valea Teleajănului, tânăra Anastasia Popescu a fugit în puterea nopţii de sub ochii urmăritorilor, coborând precum în poveştile cu prinţese răpite de prinţi descălecaţi de pe bidiviul alb, pe firul unor cearceafuri înnodate de le fereastra camerei şi până în ascunzişul pâlcului de brazi de la poalele arhondaricului. A fugit şi s-a ascuns în inima pădurii unde a avut puterea să reziste şi să strângă din dinţi fără să se dea de gol nici chiar atunci când unul dintre securiştii care o căutau, a trecut pe lângă ascunzişul de frunze în care se afla, călcând-o vânjos pe mână! Noii „prinţi” ai vremurilor noi înlocuiseră bidivii albi cu dubele, paloşul cu pistolul şi bâta, iar declaraţiile de dragoste cu declaraţiile smulse prin teroare, violenţă şi abjecţie.

Pe „Mama Sica” am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală” alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puţin era la acea vreme, după ştiinţa mea, singura femeie din istoria noastră deţinătoare a unei asemenea înalte distincţii.

Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet şi în minte. Era undeva pe la sfârşitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunţi desfăşurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de „Mama Sica”. Unul dintre subiectele conversaţiei a fost desigur, şi concertul de la Bucureşti al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit prob indignarea faţă de semantica gestuală provocatoare a solistului şi uluitoarea sa reverberaţie în întreaga generaţie care îi preluse ţinuta, mişcările şi ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului şi după, la şcoala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent şi sever, am dezaprobat hotărât, imediat şi categoric fenomenul, fiind convins că „Mama Sica” nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu uşuraticele ispite al vrăjmaşului.

„- Şi ce aţi făcut Mama Sica, nu i-aţi trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită şi în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din aşezămintele sociale”.
„- Şi?...” – am îngâimat descumpănit.
„- Începând de duminica următoare, bineînţeles cu acordul şi sprijinul părinţilor, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toţii, pacheţele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârşit fiecare după posibilităţile sale. Astfel că la sfârşitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică... Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson...”.


Eram uluit. Ruşinat şi deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecţie de pedagogie a acestei femei de o excepţională inteligenţă şi cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitati numărul anilor, albul firelor de păr şi puţinătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieşit dintr-o epocă în care educaţia stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo...”etc., şi sfârşind cu de acum clasica tăbliţă de metal pe care scria cu litere roşii „NU călcaţi iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrăneşte în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din neţărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Apoi, ţin minte că a început dansul. Şi cum mirele şi-a declinat categoric orice fel de competenţe în materie de vals, în urma unei mici şi precipitate anchete de familie, naşul – persoană importantă - a luat hotărârea ca, „pentru salvarea situaţiei”, valsul ce urma să deschidă „balul” să fie lăsat în sarcina unei perechi sui-generis: Mama Sica împreună cu mine! Un vals pe care n-am să-l uit niciodată. Graţia şi eleganţa unei octogenare care mi-a dat sentimentul pentru câteva clipe că suntem subiecţii Concertului de Anul Nou de la Viena. Graţia şi eleganţa unei lecţii de neuitat. Graţia şi eleganţa ortodoxiei. Frumuseţea ei fără vârstă şi puterea de a copleşi răul cu pecetea binelui.

9 ianuarie 2010

HAPPY BIRTHDAY – LA MULŢI ANI, ROD STEWART!

S-a născut pe 10 ianuarie 1945, aşadar mâine împlineşte 65 de ani. Un farmec unic, un talent excepţional şi o fire de o generozitate extraordinară. În anul 1999 a fost diagnosticat cu cancer tiroidian. În anul 2000 a fost operat. A trebuit pur şi simplu să reînveţe să cânte! De atunci se implică în strângerea de fonduri pentru o fundaţie care sprijină tratarea tuturor formelor de cancer, mai ales acelea care îi afectează pe copii.

HAPPY BIRTHDAY – LA MULŢI ANI, ROD STEWART!


6 ianuarie 2010

COPERŢILE TIMPULUI

Înaintea intrării, pe latura de miazăzi, în biserica Mănăstirii Suceviţa, la stânga, lângă ansamblul parietal înfăţişând Arborele lui Iesei se află prispa. Suntem pe prag.



În acest no man’s land suntem înconjuraţi de scene din Apocalipsă, semn că acest chip al lumii va trebui să treacă mai întâi printr-un foc al transfigurării, înaintea cerului nou şi al pământului nou. Din inelul cel mai adânc al boltei se desprind patru scene apocaliptice care continuă spre exterior, pe stâlpii care susţin cupola. Cercul din mijloc este împlinit de chipul înaripat al Botezătorului Ioan.




Tot astfel, în partea cealaltă, la « prora corabiei » întâia imagine, pe contrafortul de sub fereastra altarului, cu care nava îşi deschide drum printre valurile vieţii către eshaton, este a proorocului înveştmântat în straie aspre din păr de cămilă.




Între coperţile sale Ioan Botezătorul pare să cuprindă în sine timpurile care mişcă lumea. El este cel care pregăteşte “plinirea vremii”, cel care precede naşterea Fiului Omului (şi din această pricină veghează pe prispă, pătrunderea în “Trupul Mântuitorului”) şi tot el este cel care va vesti a doua venire – Parusia – a Fiului lui Dumnezeu (şi din această pricină este întâiul chip la prora corabiei ce-l poartă pe Hristos).