30 decembrie 2008

ALB...

… şi încep a muri, căci mi s-au arătat în păr cele dintâi fire albe…
(MIHAIL SADOVEANU)


Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea. Tu, timp al copilăriei, în care albul mereu mă face să mă simt vinovat. Vinovat de moartea care se-apropie ca un fulg şoptindu-mi la ureche: Eşti gata ? Ţin minte că pe-atunci, prima întrebare existenţială pe care am început să mi-o pun, era „ce-aş fi fost dacă n-aş fi fost?” Cu alte cuvinte, dincolo de negaţia existenţei prezente, întrebarea clama candid dreptul nesmintit al subsemnatului la eternitate. Veşnicia existenţei era mai presus de orice îndoială. Desigur, la acea vârstă habar n-aveam că era vorba de un „habitus” mental sădit undeva în conştiinţa omului încă de pe vremea zilei a şasea a creaţiei Divine. Abia cu timpul am înţeles că există moarte, dar la acea vreme, ea se întâmpla întotdeauna altcuiva. „Mie n-o să mi se întâmple aşa ceva – îmi spuneam, mai am timp, se va inventa negreşit ceva care mă va vindeca de moarte.” Târziu, o dată cu vârsta maturităţii, am acceptat moartea şi poate că această acceptare a ei a stat în legătură cu evidenţa propriei stări de păcat, de vinovăţie. Copilăria poartă în curăţenia ei ceva din starea genuină a întâiului Adam, care habar n-avea de moarte. Pentru copilărie, veşnicia e o stare de normalitate.


Maturitatea abia, aduce după sine conştiinţa căderii şi acceptarea morţii ca pe o consecinţă a păcatului. De-abia după aceea începe înţelegerea morţii ca poartă de trecere, de întoarcere către eternitatea absolută, nostalgie a Paradisului de odinioară. În jocul timpului şi al vârstelor, bătrâneţea cu albul firelor sale de păr, cu candidele ei ştergeri de memorie, cu paşii şovăielnici care cândva deprindeau mersul şi care acum parcă se străduie să-l uite, este reîntoarcerea dureroasă la starea dintâi a copilăriei. Iarna, prin albul ei, prin frigul ce se cuibăreşte în oase, aduce aminte de vremea bătrâneţii. Dar iarna este deopotrivă şi un timp al ingenuităţii. E vremea săniuşului, a oamenilor de zăpadă şi a plutirii peste întinsuri argintii de gheaţă. E vremea bradului de Crăciun, e vremea jucăriilor, a râsului de copil, a clinchetelor de clopoţei, a darurilor din iubire, e vremea covrigilor calzi şi a lui Lerui-Doamne-Ler. E vremea crucilor împodobite în mătase când, după vecernie, în ajun de Bobotează se joacă Chiraleisa. Iarna e timpul Naşterii Domnului. Această unică îngemănare între copilărie şi bătrâneţe, între naştere şi moarte, a fost sesizată de geniul rugător al lui Andrei Rubliov, în icoana în care pruncul, abia născut, cu chipul îmbătrânit al celui „vechi de zile”, stă aşezat într-un insolit leagăn-sicriaş – prefigurare a morţii, în vreme ce Maica sa este înfăţişată cu spatele întors odraslei, cu mâna sub cap, într-o evidentă atitudine meditativă. Bucuriei materne a rubicondelor Madone apusene, cu bebeluşi bucălaţi, plesnind de sănătate şi mândre foc de „isprava” lor, le este opusă austeritatea unei Naşteri al cărei scop era recuperarea prin jertfă a adevăratului sens al existenţei omului: viaţa - ofrandă ca prag către veşnicie.

Albul zăpezii şi iarna, albul firelor de păr ale bătrâneţii, albul sfinţilor de pe pereţi de biserică: sfinţenia - ultima ipostază a frumosului uman pe traseul recuperator al chipului divin, idealul creştin; sfinţenia – cea mai frapantă manifestare a transcendentului din tradiţia răsăriteană; o opoziţie teafără la “încremenirea în proiect” a omului şi a lumii, o străfulgerare în realitatea imediată a acelui absolut diferit, a ceea ce Rudolf Otto numea das ganz Andere. În contextul inflaţionist de valori false al acestei lumi trecătoare, sfinţenia reprezintă irumperea unei realităţi inocente, purificate şi readuse la starea sa originară, la destinul său iniţial de vas de lut - receptacol al prezenţei divinului. E apanajul lui Dumnezeu să-şi aleagă tainic vasul pe care-l va umple cu lumina Lui, aşa cum i-a ales pe Petru, Iacob şi Ioan la vremea Schimbării la Faţă (Matei,17). Din această realitate transcendentă Sfântul iradiază lumină şi frumuseţe. Lumina sa fracturează obişnuitul, modelul său şochează, personalitatea sa e prilej de scandal. Pentru lumea de azi, parcată în mers pe orizontala materiei, un sfânt pare o fiinţă inutilă. Şi apoi chiar, la urma urmei, la ce mai serveşte astăzi un sfânt? Tocmai această inutilitate părelnică e de natură să pună întrebări stânjenitoare acestei lumi care l-a uitat. Întoarcerea deplină a feţei sfântului înspre transcendent deranjează, căci ea semnifică întoarcerea omului la demnitatea sa cerească. Privirea ochilor lui înfurie. Profanarea locaşurilor creştine a fost mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Existenţa sfinţilor însă nu reprezintă câtuşi de puţin doar o pildă morală a unor personaje-eroi, încremenite pe pereţii bisericilor, conform mentalităţii lumii contemporane. Pentru că ei sunt uriaşe exemple ale acţiunii. Viaţa lor este o necontenită luptă de descătuşare din prizonieratul materiei. Simplitatea lor este însăşi izvorul şi rădăcina curăţiei. Sfântul Isaac Sirul spunea despre curăţie că este “uitarea chipurilor cunoaşterii celei împotriva firii, aflate în lume în fire”. Pentru a se elibera de ele şi a se plasa în afara lor, iată limita: omul trebuie să ajungă la simplitatea şi la blândeţea primordială a firii sale, devenind astfel asemenea pruncului (Pavel Florenski)…


În scrierile Sfinţilor Părinţi viaţa, fiinţa umană se ordonează precum taina ceremonialului liturgic ori arhitectura spaţiului sacru, sau frumuseţea unei icoane prin care descoperi chipul eternităţii de dincolo de pragul acestei lumi şi înveţi arta de a fi asemănător cu Arhetipul dumnezeiesc. Primenirea liturgică a omului şi a lumii prin euharistie face prezent şi vizibil, în timp şi spaţiu, misterul lui Hristos, în care vechiul Adam se reînnoieşte
fără să se distrugă, natura umană fiind asumată fără a fi schimbată, iar omul este îndumnezeit neîncetând să rămână om în esenţă. În interiorul templului creştin desluşim limpede tulburătoarea frumuseţe a creaţiei şi destinaţia ei liturgică. În Biblie se spune că numai Dumnezeu este sfânt. Aşadar sfinţenia creaturii este rezultatul „contaminării” cu sursa. Nu putem fi sfinţi prin propria noastră natură ci numai prin participare. De altfel cuvântul ebraic kadosh, cel latin sanctus, ca şi cel grecesc aghios, conţine o relaţie de apartenenţă deplină la divinitate. Numai astfel creatura este scoasă din condiţia ei empirică şi aşezată în comuniune cu energiile divine necreeate, schimbându-i-se natura şi cunoscând puritatea frumuseţii tulburătoare. Uriaşul „vacarm” al atâtor inimi pioase adunate laolaltă dezvăluie călătoria prin care, în timpul Liturghiei, cortegiul întregii lumi se îndreaptă către un alt eon, Altarul lui Hristos, locul Frumuseţii autentice. La hirotonirea unui preot, în momentul în care episcopul îi pune mâinile pe cap, cel ce urmează a intra în rândul sacerdoţilor îşi reazămă fruntea de prestolul altarului, recompunând astfel imaginea Sfântului Ioan, care-şi rezemase capul pe pieptul lui Hristos (Ioan 13, 23). Părintele Serghei Bulgakov evocă inefabilul traversării încăperii altarului asemuit cu fiinţa lăuntrică de foc a Mântuitorului: “Întreaga sfinţire a fost ca un fulger. Cel mai tulburător moment a fost prima trecere prin uşa împărătească, când mă îndreptam spre altar. Treceam fără doar şi poate prin peretele focului arzător, dătător de lumină, înnoitor. Intrasem într-un alt eon; intrasem în Împărăţie"(Paul Evdokimov).


Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea...Un timp al copilăriei, un timp al sfinţeniei, când îmbrăcaţi în straie de hârtie, închipuiam pe la porţi personajele „Vicleimului”. Noi înşine deveneam atunci martori şi heralzi ai Naşterii Domnului şi a primelor reacţii ale umanităţii la teofania Fiului. Cutremuraţi de Pogorârea divină din Orientul palestinian, eram noi înşine magii din Persia, porniţi să aducă Împăratului Împăraţilor darurile cuvenite de aur, smirnă şi tămâie. Pe uliţe înzăpezite, în colibe modeste, în conace înstărite ori în palate domneşti, Hristos se năştea atunci aievea, într-un etern prezent actualizat de praznicul Crăciunului, aşa cum se naşte şi astăzi pentru cei cu ochi limpezi şi inimi curate în stare să primească Taina Necuprinsului care-şi face locaş în om. Mare-i seara de-astă seară/Dar nu-i seara de-astă seară,/Ci e seara lui Crăciun,/Lui Crăciun celui bătrân/Când s-a născut Fiul Sfânt/Fiul Sfânt pe-acest pământ...


Albul zăpezii şi iarna. Albul zăpezii şi inima mea. Un timp al copilăriei care mereu mă face să mă simt vinovat. Vinovat de moartea care se-apropie ca un fulg, şoptindu-mi la ureche: "Eşti gata?". Şi-atunci, la întrebarea ei, voi, lucruri ale timpului când eram copil, am să pot oare să nu răspund decât DA?

Răzvan Ionescu

23 decembrie 2008

STRĂIN ÎN NOAPTE


Despre ortodoxie şi modernitate a curs destulă cerneală, atât din partea celor ce denunţă prompt ortodoxia creştină ca pe o piedică în calea înnoirilor, cât şi din partea teologilor care atrag atenţia doct, asupra modernităţii substanţiale a ortodoxiei creştine, ca actualitate a prezenţei divino-umane a lui Hristos în lume, ca realitate eclesială, îngerească, umană şi cosmică a uniunii ipostatice sau a întrupării istorice a Cuvântului. O meditaţie responsabilă asupra problemei din perspectiva realităţilor înconjurătoare ar duce, poate, la surprinzătoare concluzii chiar şi din partea acelora care, mulţumiţi de discursul lor, confundă de cele mai multe ori teologia cu balada. Poate că nici o perioadă din an nu este mai prielnică pentru o meditaţie asupra modernităţii şi modernismului aşa cum este timpul sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos când, în confruntarea dintre icoană şi mall, cădem din ce în ce mai uşor pradă celui din urmă. În retorica plăcerilor şi a economiei de piaţă totul se vinde şi totul se cumpără, şi nici măcar nu ştim dacă marile „mall”-uri nu cumva livrează vrac şi suflete, conştiinţe, destine, aşadar oameni. „Totul este provizoriu, totul se cumpără. Omul este un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Astăzi, reclama l-a înlocuit pe Dumnezeu” – spune un profesionist al advertising-ului, iar autorii de spot-uri publicitare nu se sfiesc să afirme cu cinism că „nu se adresează unor oameni fericiţi, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. Suferinţa voastră îngraşă comerţul. În jargonul nostru, a fost botezată „decepţia post-cumpărare”. Vă trebuie de urgenţă un produs, dar, de îndată ce îl aveţi, vă trebuie altul. Hedonismul nu înseamnă umanism: este profit. Deviza lui? „Cheltuiesc, deci exist”. Dar, pentru a crea necesităţi, trebuie să aţâţăm gelozia, durerea, nesaţul: astea ne sunt muniţiile. Iar ţinta sunteţi voi” (Frédéric Beigbeder ).

Modernismul este cel care trece asemenea modei, în vreme ce modernitatea este cea care durează. Într-un sens slab, modern înseamnă ceea ce tocmai a sosit, „ultimul răcnet” dar şi, paradoxal, ceea ce imediat va trece, dacă nu cumva a şi trecut. Pentru creştinul autentic însă, adevărul, ca normă a mântuirii, se află în persoana lui Iisus Hristos (care va fi cu el până la sfârşitul zilelor), nu în lumea însăşi şi în cultura ei de obiecte ale dorinţei. Mădularele trupului lui Hristos - cei botezaţi - sunt cu El şi El se află în ei, în lumea Lui. Creştinii autentici par să nu fie ai lumii, de vreme ce sunt ai lui Hristos şi ai Bisericii Sale, iar numele de creştini şi-l trag din chiar numele Său. Modernitatea lor este una paradoxală. Pentru Ortodoxie, modernitatea înseamnă sincronie – sinteza dintre veşnic şi trecător; dar deodată înseamnă şi diacronie, căci cucereşte veacurile, contemporană tuturor vârstelor, deopotrivă veacului XXI ca şi veacului Părinţilor Apostolici. Fireşte, nimeni şi nimic nu poate fi contemporan cu Dumnezeul Veşnic, Atotstăpânitorul. În absolut şi în afara timpului Dumnezeu este coexistent numai cu El Însuşi. Şi totuşi aici este esenţialul sincroniei: înseamnă „a trăi în acelaşi timp cu altul”(Eusebiu de Cezareea) dar şi „cel care îşi petrece timpul cu altul” (Origen). Prin urmare, modern este cel care locuieşte împreună cu noi. Despre El se spune că „S-a sălăşluit între noi”. Sălăşluirea însă, e apanajul nomadului străin. Iar această sălăşluire îşi are un loc precis – „între noi”. Este, va fi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. „Străinul” este contemporan aşadar, cu toate registrele timpului. Câţi ne mai gândim astăzi cu adevărat la condiţia pe care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi-o asumă în actul Întrupării, ca pe un act de ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl? La starea Lui ce nu poate fi înţeleasă şi nici descrisă în cuvinte. „Căci cine ar putea şti - spune Maxim Mărturisitorul - în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu şi cum rămânând Dumnezeu, El este om adevărat” (Ambigua). În pofida regulilor economiei de piaţă, Tainele se primesc, nu se cumpără. De aceea înainte de a începe colinda, colindătorii întreabă: „Primiţi cu colindul?”. Iar răspunsul, „primim” echivalează cu mărturisirea Tainei. Calendaristic, Biserica a aşezat Taina Naşterii între două „coperţi” ce poartă în biografia lor, fundamentale întâlniri cu eşantioane ale modernismului: Sf. Ierarh Nicolae (6 decembrie) şi Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Aşadar, de o parte palma dată de, altminteri blândul, Nicolae, rafinatului sacerdot Arie, vinovat de mutilarea firii lui Hristos, iar pe de altă parte personalitatea de o forţă copleşitoare a ascetului Înaintemergător care denunţă frust, fără înconjur, gravele derapaje morale ale conducătorului politic. În cuprinsul de necuprins dintre aceste „coperţi” poate fi aflată esenţa tensiunii vieţii creştine. Membru al Bisericii fiind prin Taina Botezului, chiar înainte de deveni membru al Cetăţii, creştinul este un „străin” care se lasă locuit de Hristos şi locuieşte în Hristos. Mărturisirea politică a celui botezat nu are nimic în comun nici cu moda partidelor şi nici cu cea a tendinţelor. Creştinul modern sesizează timpul prielnic al mărturisirii vremilor ce stau să vină. Pe de-o parte el „desconspiră” transcendenţa lui Hristos în această lume, iar pe de altă parte el semnalează anacronismul acestor timpuri. Taina Naşterii trebuie primită în această tensiune a trezviei şi a discernământului, străine de lălăiala colindelor de ţambal, a liotei de îngeraşi şi moşi din zaharicale, ori de făgăduinţele ipocrite ale puternicilor zilei despre o lume curată pe care ei înşişi o mânjesc înainte de toate cu mizeria lor morală! Numai că şi aici ne confruntăm cu un paradox. Modernitatea pe care ne-o propune Hristos nu este una a judecăţilor intransigente. Prin urmare, există toate şansele ca, la o adică, să-l aflăm pe „străinul” Hristos nu (numai) în mijlocul celor pioşi, ci exact acolo unde ne-am aştepta mai puţin şi unde urgenţele clipei o cer: cercetând grabnic pe chiar patronul de mall ce-şi numără mulţumit câştigul din specula sufletelor, pe politicianul prins în hăţişul minciunilor zilei, ori coborând între femeile străzii care îşi arată nurii îngheţaţi de sub sumare costume de crăciuniţe! Pentru că, oricât ar părea de scandalos, Hristos se suie pe cruce chiar şi pentru cei care îl răstignesc, pentru ipocriţi şi pentru trădători, pentru oamenii mincinoşi ai puterii, pentru torţionari şi pentru lichele, nu doar pentru cei torturaţi, păcăliţi, minţiţi ori aflaţi în suferinţă. Modernitatea pe care ne-o arată este una plină de înţelegere, de compasiune şi de respect. Pentru cei ce cred dar şi pentru cei care nu cred. Încă. Deşi cu noi, ori locuind în noi, Hristos rămâne încă şi astăzi un străin în noapte. O modernitate de atins.

Răzvan Ionescu

20 decembrie 2008

POVESTEA COLINDĂTORILOR

Doamne cât o să mai minţi
Copilaşii prin părinţi?

Doamne cât o să mai ţii

Ucigaşii de copii şi părinţii lor de vii?

(Cântec din Piaţa Universităţii)

Decembrie era atunci, ca şi acum, pe sfârşite. Nu era zăpadă, dar în unele zile, la ceasul dimineţii, pământul mai scârţia, când şi când, sub tălpi. Iernile pe la noi sunt lungi, aşa că lupii pândeau atent, risipind suflul aburilor gri peste văzduhul violet. Cetatea, cufundată în întuneric, era împânzită de colindători. Îi recunoşteai după veşmintele foşnitoare, firul de păr tăiat perie, borul original al căciulii şi roşeaţa din obrazul zdravăn, deprins cu aerul tare. Mersul, obişnuit cu încălţămintea regulamentară, îi ajuta să îndoaie piciorul fără greş, la fix, chiar de la semnul de sub genunchi, acolo unde altădată era carâmbul. În alte condiţii probabil că s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut în bot, străduindu-se să reconstituie teoretic şi în pantof, păşirea. Numele li se trăgea de la faptul că, fără odihnă şi preget, colindau prin toate ungherele cetăţii ca să-i vadă lumea. Păstorii şi oiţele lor şedeau încovoiaţi mai la o parte. Unii erau îngheţaţi, alţii frânţi de oboseală şi spaimă, iar alţii, înfometaţi, îşi pierduseră nădejdea.

Le ajunseseră la urechi câteva stihuri dintr-un colind straniu, gâjâit de un spân însemnat, ce trecuse prin preajmă cu câtăva vreme în urmă venind de la răsărit, ca să rânduiască în miezul verii vreascuri pentru foc. Vântul de stepă purtase pe căi întortocheate stihurile spânului, dinspre pădure tocmai sus, pe munte, spre păşunile pe unde mioarele îşi făceau veacul, iar cuvintele lui nu şi le-au mai putut scoate de atunci din auz. Căprioare căpriori/Nu v-am spus de-atâtea ori/ Ca să nu călcaţi pe flori?/ Căprioare căpriori/ O să fie-o vânătoare/ Mâine-n răsărit de soare/ Nu ştiu cum şi pentru ce/ Flintele-or să bubuie/ Cine scapă ăla e! Aşa că toţi tăceau mâlc. Toţi îi ştiau pe colindători iar aceştia ştiau la rândul lor că păstorii şi mioarele îi ştiu. Cât despre Magi, ei fuseseră aleşi cu grijă de cu seară şi însemnaţi să se recunoască între ei.

Fiecare ştia ce avea de făcut. Irod, cu toate că îşi tocmise istorici precum Nikolaos din Damasc, care-i alcătuise măiestrit o genealogie babiloniană în ciuda faptului că era idumeu, sau cântăreţi precum Adrianus ce-i compunea de trei ori pe zi ditirambi sărbătoreşti ca să-şi mai vină în fire, Irod zic, se temea. Domnia îi devenise nesigură. În jur totul se prăbuşea şi existau semne că prevestirea se va împlini, aşa că vedea peste tot numai capcane, trădători, iscoade şi asasini plătiţi. Când vorbea se înferbânta, se bâlbâia, dădea din mâini isteric, făcea spume la gură de spaimă şi apoi se ascundea tremurând în spatele colindătorilor care, cu toate că îi cântau în strună cu devotament, îi adulmecau lacomi, sfârşitul. Era aproape. Cu ochii pe cer, Magii – Cei Trei Crai de la Răsărit, aşteptau pregătiţi semnalul. Când a venit, Irod a rămas cu mâna în aer, privind speriat şi parcă nevenindu-i să creadă că proorocia se împlinea.

Vom muri şi vom fi liberi! – s-a auzit atunci din piepturile mieilor tineri nedeprinse cu rana. Apoi a început măcelul pruncilor. Pământul îngheţat s-a umplut cu ei şi cu sângele lor. În cele din urmă, Irod însuşi a căzut flasc, pe spate, cu gura deschisă spre cer, uluit de surpriza întâlnirii cu el însuşi. Chiar şi aşa, Naşterea a putut să se petreacă, iar la urma urmei, ăsta rămâne esenţialul. Drumul minunilor părea deschis. Numai că, din fire şi din iubirea de arginţi, Iuda Iscarioteanul a trădat şi au început să apară din ce în ce mai mulţi colindători emanaţi din găurile şobolanilor de prin subsoluri, astfel încât nimeni nu mai poate băga astăzi mâna în foc că Învierea a avut loc. În paltonul lui găurit cu bube de puşcă, Irod îi mai învelise odată pe toţi. Urmaşul său care, deşi pământean, făcea parte din tagma liber-cugetătorilor, tagmă veche şi răspândită în lumea întreagă, i-a adunat de prin adâncuri şi le-a oferit straie şi îndeletniciri date la-ntors.


Colindătorii sunt astăzi printre noi, aşa cum cere datina, iar pe magi i-am văzut la televizor cum se căţărau pe o scară, care de care mai sus, să fie mai aproape de steaua care i-a adus în vârf. Aşa le e firea. Aşa e datul lor. Abia pe urmă te-ai născut tu. Apoi tu, şi tu, şi tu, şi voi toţi care habar n-aveţi astăzi de Irod. Nu vă fac un reproş, dragii mei. La urma urmei viaţa merge mai departe. Ceea ce trebuie să ştiţi, dragii mei dragi, este că voi, toţi, trebuie să duceţi la capăt Naşterea. Până la Înviere. Cu orice preţ.


Poate că noi am ostenit, ori am uitat, sau, orbiţi de lumină şi griji, am rătăcit drumul. Dar voi, care nu mai aveţi ce să uitaţi, trebuie să ştiţi cum să vă îngrijiţi de această Naştere până la Înviere. Seara, când vă veţi aduna în jurul bradului, să împărţiţi darurile şi bucatele pregătite din ajun, aşezate cu grijă pe un ştergar alb, să aveţi grijă să puneţi întotdeauna un tacâm în plus. Cine ştie, poate că ne vom afla prin preajmă sau, dacă nu vreunul din noi, atunci poate că El, Domnul Nostru Iisus Hristos Cel Înviat, născut şi regăsit pe-atunci pe când voi nu eraţi, vi se va alătura să vă deprindă paşii rămaşi. În definitiv, până la soroc, ar mai fi de împlinit numai o primăvară. Glasuri de prunci vă vor vesti izbânda. Duceţi-vă fără frică în mijlocul lor!

În mijlocul crucilor de la Piaţa Universităţii.Veţi vedea cum Duhul Plutirii va purta paşi mici şi albi peste ape. Şi încă ceva. Iertaţi-ne! Şi vă mai rugăm să aveţi grijă să ne lipiţi post-mortem pe pieptul din fotografia de pe noptieră, hârtiuţa îngălbenită pe care scrie cu litere de-o şchioapă „GOLAN”!

Răzvan Ionescu



19 decembrie 2008

OMNIPREŞEDINTELE

„Gazeta de Transilvania” (miercuri 17 decembrie a.c. şi joi 18 decembrie a.c.) a publicat traducerea unui text apărut de curând în „Der Spiegel” sub semnătura lui Ullrich Fichtner, text ale cărui reverberaţii îngrijorătoare bat până în realitatea autohtonă a acestor zile incandescente de “cârdăşie naţională”. Sunt motivele pentru care mi s-a părut nimerit să public şi aici textul cu pricina, însoţit de editorialul de prezentare al d-lui Eduard Huidan (R.I.).

Putin este prim-ministru şi preşedinte. Sarkozy este preşedinte şi prim-ministru. Sînt două exemple de personalităţi politice de anvergură, care, fără să-şi facă probleme, calcă în picioare principiile democraţiei, îşi depăşesc prerogativele în forţă. Despre Sarkozy s-a spus, în ultima vreme, chiar că "înscenează salvarea lumii". O fi bine? O fi rău? Rămîne să trageţi concluzia dintr-un foarte interesant articol despre modul în care evoluează, spre o imagine de "dictator luminat", preşedintele Franţei, pe care îl publicăm începînd cu numărul de astăzi al ziarului nostru, la rubrica "A patra putere". Putere cu care, deja, Sarkozy face, cum veţi constata, un joc periculos. Traian Băsescu vrea şi el să fie mai mult decît un preşedinte-jucător, drept care şi-a numit sluga credincioasă, într-un moment de derută, de penibilă inspiraţie, drept candidată la fotoliul de premier al României. În acest fel, speră că va controla sistemul, că va putea acţiona, oriunde şi în orice împrejurare, după "pohtele" cunoscute de-acum poporului la care nu cred că se va mai întoarce. Popor care nu mai crede nici în smiorcăielile din 2004, nici în afrontul din 2008. România nu este Franţa, iar Băsescu nu este Sarkozy. Singurul element care îi apropie este apetitul pentru crearea de conflicte. Conflicte cu miză uriaşă la Sarkozy, alimentate de dorinţe meschine - normal, dată fiind marea diferenţă de cultură politică şi generală dintre cei doi - la Băsescu. Franţa este, la urma urmei, o republică prezidenţială, ceea ce, pentru România, cu un Băsescu în frunte, ar fi o catastrofă. Desigur, şi Sarkozy s-a lăsat, odată, "parfumat" de votca lui Putin - care Putin a declarat că nu bea, fiindcă Rusia are nevoie şi de un om care să fie treaz tot timpul - dînd un spectacol ridicol, taxat cum se cuvine de presa pe care acum se luptă să şi-o supună. De la acea imagine la cele ale unui preşedinte mai tot timpul "afumat" este, însă, o distanţă enormă. Ca de altfel şi între ţelurile pe care şi le propun cele două personaje conflictuale.

Eduard Huidan

OMNIPREŞEDINTELE



Întrebarea cînd şi dacă Nicolas Sarkozy doarme vreodată se pune din nou în această perioadă, în care preşedintele Franţei înscenează salvarea lumii. A fost văzut pe toate posturile şi primele pagini, cu Merkel şi Barroso, cu Brown şi Zapatero, cu Bush şi Medvedev. Sarkozy stătea serios la mesele rotunde, treaz la pupitre, vorbea în faţa parlamentului lumii şi al Europei şi, ca întotdeauna, vorbea tare şi clar. Despre planuri şi proiecte, cum poate fi cîştigată lupta împotriva crizei financiare şi economice mondiale, despre idei şi pachete cu care sistemul global ar putea demara din nou după prăbuşire. Chiar şi cel care a urmărit superficial activitatea lui Sarkozy trebuie să ajungă la concluzia că el este un creator, unul din cei mai puternici lideri politici ai lumii noastre. Imediat ce se va încheia preşedinţia Consiliului European a Franţei, Sarzoky va fi nevoit să se ocupe de lucruri mai mărunte. Recent, s-a îndreptat din nou spre politica internă şi a prezentat cu mult tam-tam un plan naţional de salvare care să liniştească poporul, dar care nu convinge pe niciun economist. Franţa era în criză încă dinaintea marii crize, politica şi economia se luptă de ani de zile cu reformele, deficitul din comerţul exterior şi datoriile statului escaladează. În ţară se încetăţeneşte presimţirea sumbră legată de pregătirea precară pentru vremurile grele care vor veni, iar cascada apariţiilor energice ale lui Sarkozy nu poate face uitată constatarea din urmă cu mai bine de un an a primului său ministru François Fillon, aceea că Franţa ar fi practic falită. Toate acestea deşi "tele-preşedintele", "omnipreşedintele", "hiper-preşedintele" promisese de la începutul mandatului său, din mai 2007, contrariul rozaliu. Societatea Franţei s-a divizat din acest punct de vedere în două tabere duşmane. Dacă se dă crezare sondajelor, jumătate din francezi sînt mulţumiţi de preşedinte, în timp ce cealaltă jumătate consideră că el este un nenoroc pentru ţară. Cei din urmă au argumente bune, dacă nu mai bune, de partea lor. Spre deosebire de democraţia de consens Germania, semnalele în Franţa indică confruntarea şi Sarkozy însuşi a incitat acest spirit, făcînd din "rupture" ţelul suprem al activităţii sale. Ceea ce, în campania electorală, părea eliberator, acţionează acum ca o constrîngere, pentru că preşedintele nu renunţă doar la tradiţiile proaste, ci şi la cele mai bune ale Franţei. Invocînd cele mai înalte valori, cele mai frumoase idealuri şi cele mai bune cauze, Sarkozy face experienţe pe trupul bătrîn al democraţiei franceze - şi îşi execută inciziile periculos de aproape de organele ei vitale. În Franţa de azi, se pune din nou problema realizărilor de bază istorice, asemeni împărţirii puterilor, libertăţii presei, protecţiei minorităţilor. Sub semnul întrebării se află conceptul de modă veche al virtuţii, pe care francezul Montesquieu a declarat-o cu aproape 250 de ani în urmă drept bază a oricărei republici şi fără de care, aşa cum scrie Montesquieu, statul devine „prada” puterii.

Patru scene din Franţa.

Scena 1: Demonstrantul Hervé Eon este chemat în instanţă pentru că, în timpul unei vizite a lui Sarkozy în provincie, a avut atîrnată de gît o pancardă cu cuvintele "Cară-te, tîmpitule" şi condamnat pentru "ofensarea şefului statului". "Cară-te, tîmpitule" sînt cuvintele adresate de Sarkozy unui cetăţean care a refuzat să dea mîna cu el.

Scena 2: Cotidianul "Le Figaro", proprietatea prietenului lui Sarkozy, Serge Dassault, întreprinzător în domeniul înarmării, publică pe prima pagină o fotografie retuşată a ministrului justiţiei, Rachida Dati; în imagine lipseşte un inel de 15.600 euro de pe degetul doamnei ministru.

Scena 3: După o demonstraţie a naţionaliştilor corsicani de pe domeniul actorului Christian Clavier, prieten al lui Sarkozy, şeful poliţiei răspunzător de zonă este demis la "recomandarea" Parisului.

Scena 4: Un fost redactor şef al "Libération" este ridicat în zori de zi pentru o scrisoare de cititor publicată cu doi ani în urmă, i se pun cătuşele, este numit de poliţişti "scursură" şi trebuie să se supună mai multor percheziţii corporale.

S-ar mai putea relata multe asemenea poveşti neplăcute din Franţa anului 2008, al doilea al guvernului Sarkozy. Ţara este acum subiectul unor materiale care ar putea proveni parţial din America de Sud a anilor '70. Comisarul UE pentru drepturile omului, Thomas Lage, după o vizită efectuată în închisori franceze, nu numai că a calificat situaţia drept "inacceptabilă", ci i-a reproşat politicii pariziene din domeniul justiţiei că este în contradicţie cu "drepturile fundamentale ale omului". În vară, "Human Rights Watch" a zugrăvit o imagine neagră a procedurilor brutale ale poliţiei franceze şi ale metodelor ei şi mai brutale de interogatoriu. În Franţa se întîmplă ceva şi acest ceva este extrem de neliniştitor. În patria revoluţiei, în ţara de naştere a drepturilor omului, după anii plumburii, dar comozi, ai stagnării de sub Jacques Chirac, cu Sarkozy a pătruns în cel mai scurt timp un stil politic care deteriorează marea cultură democrată a ţării. Este în desfăşurare o brutalizare a discursului politic, ca şi cînd Sarkozy şi acoliţii săi ar fi luat lecţii de la George Bush cel tînăr. Principiul lor este: cine nu e cu noi, trebuie să fie împotriva noastră. Şi axa aferentă a răului o formează sindicalişti, jurnalişti, jurişti, studenţi, cercetători, imigranţi, care sînt noul spirit în cel mai rău caz în sălile de tribunal sau în secţiile de poliţie. Cel care consideră că aceasta e doar o caricatură răutăcioasă, ar face bine să-i asculte pe francezi. Pierre Haski, cofondator al portalului internet jurnalistic "Rue 89", a scris recent într-un editorial că societatea franceză s-ar afla "într-un punct periculos" al istoriei sale, că este divizată de Sarkozy şi că ar trebui să se pregătească "să sufere în anul 2009 un şoc brutal". Cu mesaje asemănătoare, apar acum intelectuali celebri şi mai puţin celebri în talkshow-uri de televiziune şi sînt prezenţi în acele ziare care şi-au păstrat un dram de independenţă. Este vorba despre grija că multele anecdote difuzate despre abuzul de putere al lui Sarkozy s-ar putea transforma în marea poveste a mandatului său.


Reforma instituţională tocmai promulgată nu poate decît să întărească această grijă. Actul constituţional, menit iniţial a-i acorda parlamentului mai multe drepturi, a consolidat cel puţin în aceeaşi măsură rolul oricum covîrşitor al preşedintelui, şi a diminuat puterea guvernului. El, guvernul, ales de preşedinte independent de popor, acţionează între timp ca un cabinet privat al Palatului Elysée, unde deplinătatea puterii domneşte aproape ca la Versailles-ul regilor. Sarkozy poate să se deplaseze singur la conferinţele şefilor de stat şi de guverne, el este deja şi unul şi altul, iar miniştrii i-au servit încă de la început doar ca şefi
de departamente. În febra puterii, Sarkozy se consideră răspunzător pentru toate şi fiecare în parte, ţine discursuri despre Alzheimer şi psihiatrie, despre fabricarea de maşini, construirea de locuinţe şi oraşe, prezintă planuri despre economia durabilă şi împotriva lipsei de locuinţe, are viziuni legate de viitorul Africii, şansele Quebec-ului, idei în materie de energie eoliană, Tibet şi rugby şi, atunci cînd cu adevărat nu are nimic de făcut, cere la UNESCO protejarea gastronomiei franceze ca patrimoniu cultural mondial. Cuvîntările şi planurile sale reflectă arareori statul, de cele mai multe ori Sarkozy caută acutizarea - un candidat permanent - şi, astfel, sistemului politic al Franţei îi lipseşte în aceste vremuri tulburi un pol important de linişte, o mărime de referinţă de bază, o instanţă neutră.


Dacă Sarkozy ar fi cel puţin Creatorul în postura căruia apare, maestrul bunăstării generale, asemenea aspecte ar putea fi neglijate. Dar situaţia critică a sistemului este acutizată prin aceea că preşedintele pare să fi uitat de la preluarea funcţiei ce le-a promis celor slabi din punct de vedere social, în timp ce se ţine de făgăduielile făcute celor puternici social. Sarkozy a renunţat la principiul de bază al tratării în mod egal a tuturor cetăţenilor, un lucru de care nimeni nu se mai îndoieşte în Franţa. El nu este "preşedintele tuturor francezilor", ci se aseamănă mai mult cu şeful unui clan care s-a pregătit pentru osul cel mare. În această perioadă este din nou în desfăşurare o mare operaţiune pe care se poate studia metoda Sarkozy. Televiziunea de stat se reformează în aşa fel încît posturile publice să nu mai poată difuza, începînd din ianuarie, publicitate după orele 20. Sarkozy numeşte această măsură un salt calitativ, spectatorul este mulţumit şi totul pare logic. Doar că finanţarea canalului de stat, critic la adresa guvernului, nu mai e asigurată. Există temerea că se va face rabat la jurnalismul serios şi această teamă este mai mult decît îndreptăţită. Pentru că Sarkozy a dispus confecţionarea legii sale în aşa fel încît, în final, el, preşedintele statului personal, hotărăşte viitorii intendanţi. Şi că posturile private, la vîrful cărora se află acum prietenii putred de bogaţi ai lui Sarkozy, se vor bucura din ianuarie de încasări consistent mai mari este un efect secundar evident dorit. În mod natural, acesta ar fi ceasul opoziţiei. Dar, şi acest lucru aduce democraţia Franţei în impas, opoziţie nu mai există. Socialiştii, singurii în măsură să pună pe picioare o alternativă pentru următoarele alegeri prezidenţiale din 2012, au făcut în ultimele săptămîni manevre la limita autodizolvării. Incapabil de a-şi rezolva problemele interne, terorizat de revendicările legate de putere ale vechilor şi noilor granzi, partidul iese din discuţie ca opţiune. În rest, pe scena politică se învîrt personaje fie prea palide, asemeni lui François Bayron cu a sa "Mişcare democrată", fie prea visătoare, asemeni revoluţionarului Olivier Besancenot, care, ca remediu universal împotriva crizei, propune abolirea globalizării. Astfel de personaje nu îl pot pune în dificultate pe Sarkozy. El şi oamenii lui nu au, totuşi, motive de bucurie. Pentru că în situaţii ca aceasta, cînd întreprinderea politică se blochează, în Franţa poporul s-a pus în mişcare. Nu au trecut decît trei ani de cînd, în jurul Parisului, au ars baricade şi guvernul a declarat starea excepţională din cauza revoltelor de la periferii. De atunci, nicio problemă care la vremea sa a condus la turbulenţe nu a fost luată în serios în discuţie. Sarkozy, care promisese un "Plan Marshall" pentru banlieues, nu mai vrea să ştie nimic despre acest dosar şi, în locul banilor, economiştilor, edililor, arhitecţilor şi profesorilor, în punctele incandescente din perspectivă socială sînt trimise noi unităţi de poliţie. Cel puţin acest lucru ar putea să se dovedească în curînd drept măsură de prevedere pentru că neliniştile cresc simţitor. În Franţa, forţele dezintegrării sînt mai puternice decît altundeva, deoarece societatea ei este un amestec colorat de etnii, religii şi cetăţeni cu spiritul liber, dar chitul care îi uneşte se sfărîmă. Acest proces nu a început cu Sarkozy, dar preşedintele nici nu a întreprins nimic pentru a-l ameliora, a-l linişti sau a găsi un nou liant, ba dimpotrivă. Prin linia sa directoare "divizare în locul reconcilierii", el subminează în continuare unitatea naţiunii. Iar actuala ei dezvoltare se pretează a fi o lecţie pentru faptul că democraţia şi statul de drept nu sînt de la sine înţelese, ci trebuie dobîndite, disputate, prelucrate şi umplute cu sens, cu voinţă, cu virtute. Germania a învăţat această lecţie atît de dureros ca aproape nicio altă ţară. Franţa, de obicei aflată pe partea însorită a istoriei, trebuie să fie infernal de atentă să nu o uite.


Traducere şi adaptare după un eseu
de Ullrich Fichtner
( apărut în DER SPIEGEL)


14 decembrie 2008

ŢOAPA CU ZVÂC


Acum mai bine de trei ani (în luna august a anului 2005), în revista „Argeş”, editată de Centrul cultural Piteşti, am găsit un text halucinant, aparţinând domnului Paul Everac, intitulat „N-am ce face cu libertatea (Trend şi target)”, în cuprinsul căruia, autorul ne plimba teoretic prin dezolantul peisaj cultural post-decembrist, apelând la pilduitoare fapte din cultura ante-decembristă, în spaţiul căreia domnia sa, având desigur, pe atunci, trend şi target, s-a manifestat plenar. Spicuim din amplul şi descurajantul „op”:


„Am trăit de la mijlocul secolului trecut două epoci: una în care literatura a fost obligată să militeze: alta, mai recentă, în care a fost de sine stătătoare. Mi se pare că prima a produs valori mai consistente, personalităţi artistice şi literare mai marcante. Partidul comunist a constrâns şi a îndemnat, a avut o linie, o axă teoretică limitativă, dar şi o chemare, un trend. El dorea propagandă, preţuia şi promova în funcţie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat în acel timp s-a găsit, mai întâi, îmbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cât mai largi de oameni. […] Am vieţuit multă vreme sub zodia construcţiei socialiste şi a edificării unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil să clădească o epocă de aur într-o ţară românească independentă. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, dacă nu chiar imposibil. Era totuşi, aşa, aproape absurd şi aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o direcţie. Te invita să-l parcurgi, să-l corectezi eventual, să-l combaţi. Avea o bază teoretică foarte morală, un soi de înfrăţire umană corelată cu înfrânarea de la cupiditate, spre un egalitarism de şanse cât de cât meritocratic. Ţara trebuia ridicată, echilibrată, adusă prin muncă obştească la belşug şi apărată de ingerinţele vătămătoare ale capitalului, forţelor şi influenţelor străine. Se dădea satisfacţie conceptului de român. Se dădea, de la un moment dat înainte, satisfacţie şi conceptului de creator de cultură, cât şi aceluia de pionier angajat într-o experienţă inedită, omeneşte solidară. […] Venind în liberalism, am sentimentul că a slăbit mesajul. Abolind constrângerea, s-a intrat în derivă. Făcând estetism pur, se oferă cofeturi, nu pâine, delectări, nu substanţă. […] În acest context, ca autor, mă simt cu acţiunile foarte scăzute, blocat şi marginalizat de lipsa de atenţie a brokerilor şi a opiniei publice.[…] Este nevoie de o direcţie. De un scop social. De un trend superior.[…] Eu însumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai dă nimeni. […] Nu de mult, cultura avea o direcţie, viaţa avea un trend. Erau greşite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici direcţie, nici cultură. E numai „libertate” şi dezmăţ ideatic. Nu prea am ce face cu aşa ceva!”.

Simt nevoia să adaug, pentru cei care nu au fost atenţi, că aceste rânduri sunt datate august 2005.

Să ne înţelegem dintru început. Nu ţin să contest abilităţile tehnico-dramatice ale domnului Paul Everac deşi ar fi câteva lucruri de discutat. Asupra lor, dar şi al felului în care a înţeles să le gestioneze în viaţa domniei sale, probabil că se vor pronunţa cei care vor fi interesaţi de opera sa şi de cercetarea dramaturgiei autohtone în context istoric. Ajuns la vârsta senectuţii, despre domnia sa vorbesc elocvent cărţile, nu puţine la număr. La urma urmei, indiferent de teoriile estetice, trăim, şi nu de ieri de azi, sub zodia subiectivă, neiertătoare şi nu întotdeauna dreaptă a lui îmi place, nu-mi place. Chestie de gust! În paginile revistei „Argeş” domnul Everac clamează însă, nu numai lipsa criteriilor estetice şi lipsa unei direcţii în cultura contemporană, cât mai cu seamă lipsa de interes pentru educarea publicului spectator sau cititor. Aici mai-mai că i-aş da dreptate. Numai că, degrabă, simt nevoia să retractez concesia, aducându-mi aminte de atitudinile publice ale domniei-sale. Abia acestea sunt cele ce îmi permit să pun sub semnul întrebării conţinutul textului domniei-sale, alături desigur, de probele de gust, de peceţile estetice, pe care domnia sa le-a lăsat nu numai în istoria literaturii dar şi în peisaj. Sunt nevoit să-mi aduc aminte de „lecţiile” pe care, în calitate de preşedinte al TVR, le administra neabătut şi săptămânal de pe micul ecran unei populaţii stupefiate, ca şi de faimosul revelion, slujit cu râvnă de slubaşii TVR, un monument de prostie fudulă ce a lăsat pe gânduri, la pragul dintre ani, o ţară întreagă. Dar şi aici, ca şi în cazul operei domnie sale, mai am o şansă, respectiv mi se lasă dreptul de a opta. Citesc sau nu citesc, schimb canalul sau opresc televizorul. Dar ce mă fac atunci când sunt silit să înregistrez, împotriva voinţei mele, elucubraţiile apocaliptice pogorâte din grandomania unei ţoape cu zvâc, peste un peisaj orânduit de Dumnezeu, unde domnul Everac a scrijelit în eternitatea locului, asemenea celor care la Voroneţ ori Suceviţa au ţinut să rămână în memoria viitorimii la picioarele sfinţilor, adaos erminiei bizantine, săpându-şi încrâncenat cu briceagul numele, adânc, în fresca zugravilor-teologi moldavi, cu rezultate remarcabile de tipul Lică + Georgiana+ Tecuci = love 1978?! De fapt, aici se află, îndrăznesc să cred, „trend-ul” care îi frige cel mai rău pe cei din tipologia Everac, Săraru şi ejusdem farinae: ETERNITATEA sau JUDECATA VIITORIMII. Ajunşi la vârsta în care biologia îi apropie de sorocul dincolo de care nu-şi vor mai putea coafa ei înşişi, aşa cum s-au deprins, trecerea prin conştiinţa contemporană, vor să cadă la pace încă din lumea asta şi cu veşnicia, contemplându-şi pe plan local (şi uneori chiar locativ), intrarea în panteonul naţional, căci despre cel universal, nu-i aşa, nici nu poate fi vorba. Din această pricină îşi ridică statui în curtea şcolilor din localitate (vezi Slătioara lui Săraru) sau în propria curte, precum domnul Everac la Podul Dâmboviţei. Tot acolo se poate admira un fel de edificiu, botezat, dacă îmi aduc bine aminte, „ateneul de pe grui”, astăzi zugrăvit exterior şi gogonat. Casa Poporului la nivel naţional a lăsat urme adânci şi proaste în subconştientul celor ce-au transpirat, slujindu-l frenetic pe Ceauşescu întru edificarea sufletească a neamului. Kitch-ul de la Podul Dâmboviţei stă mărturie.

"Ateneul de pe grui"

Veţi spune că, şi pe bună dreptate, fiecare e liber să facă în curtea lui ce vrea. Ce mi-e „ateneul de pe grui”, ce-mi sunt ansamblele crenelate din tablă de pe te-miri-unde! Numai că, apropierea de domeniul autorului piesei „Cititorul de contor”, situat în proximitatea şoselei naţionale, e prefaţată din toate direcţiile, de grupuri statuare a căror articulare, nu numai în peisajul mioritic dar chiar şi în orice curent de referinţă estetică neaoşă, reprezintă scăpări, nu ale transhumanţei cum ar fi de înţeles, ci ale gustului. Or, acest (prost)gust al domnului Everac, mă face să primesc cel puţin mefient plângerile sale contemporane. În ceea ce mă priveşte, de fiecare dată când trec prin zonă, opresc sau încetinesc spre a le arăta copiilor mei cum NU trebuie să te porţi cu ţara pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, aşa cum NU se cuvine să scuipi pe jos, sau NU se cuvine să laşi mizerii în urma trecerii tale prin peisaj. Ultima dată, în toamna 2006, după ce am contemplat siderat, fresca policromă şi tablourile diverse ce împopoţonează strident atât ateneul cât şi gruiul, am fost trezit din vis şi expediat direct în coşmar de către soţia mea care a exclamat triumfal: „Iată-l şi pe autor!”. Într-adevăr, domnul Everac, la câţiva paşi mai încolo, contempla la rându-i „dever-ul” auto-moto de pe şoseaua naţională, aşezat pe una din barele de protecţie ale drumului. Mi-am amintit atunci că, prin februarie-martie 1985, în Flacăra (lui Adrian Păunescu), Paul Everac publica un text ignar la adresa Monicăi Lovinescu, intitulat „Baba la uluci”. Ei bine, iată, aveam în faţă, pentru o clipă, cu oarecari modificări de anatomie desigur, poza potrivită cu titlul de acum 20 de ani!

Aflat la ceasul inexorabil al bilanţului, de la Podul Dâmboviţei, ca şi din paginile revistei „Argeş”, domnul Paul Everac ne spune că nu prea are ce face cu libertatea. Din nefericire, pentru socotelile din veac ale domniei sale cu veacul, înclin să cred că e valabilă şi „reţiproca”!



Răzvan Ionescu

12 decembrie 2008

SCRIPCARUL PE ACOPERIŞ

„Fiddler on the roof” („Scripcarul pe acoperiş”) este versiunea cinematografică a unui celebru music-hall american din urmă cu aproape patru decenii care, pe lângă faptul că a reuşit încasări în valoare de 25.000.000 $, a rămas în istoria cinematografului prin cele trei premii Oscar şi două Globuri de Aur pe care şi le-a înscris în palmares. Titlul filmului, regizat de Normann Jewison, a fost inspirat de tema mai multor lucrări ale lui Marc Chagall (Moşe Segal, pictor originar din Rusia de ieri, Belarusul de azi) care înfăţişează diversele ipostaze ale destinului uman, „asistate” de un straniu şi candid cântăreţ la vioară, care îşi „zice” melodia de undeva de deasupra caselor şi vieţilor oamenilor, dincolo de acoperişul zidirilor acestei lumi. Subiectul este cel al unei nuvele la fel de faimoase a lui Sholom Aleichem, intitulată „Tevye and his Daughters” (cunoscută şi sub numele de „Tevye the Dairyman” sau „Tevye the Milkman”), care s-a bucurat de un mare succes în epocă. La noi, dramatizarea nuvelei a figurat ani de-a rândul în repertoriul Teatrului Evreiesc, ultima oară, în deceniul trecut, prilejuind o excepţională performanţă profesională, regretatului actor Dan Tufaru, interpretul lui Tevi Lăptarul, un evreu simplu din Rusia pre-revoluţionară care, pe lângă faptul că se confruntă cu sărăcia şi problemele existenţei cotidiene, este îngrozit de zvonurile ce bântuie în lumea evreiască. Viaţa de familie îşi are cursul ei firesc, cu petreceri tradiţionale, cu obiceiuri, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite de a-şi căsători fetele, tinere ce aparţin unei generaţii care pare să nu pună prea mult preţ pe tradiţii. Fiica mai mare nu vrea cu nici un chip să-şi lege viaţa de cea a unui bărbat în vârstă, deşi bogat, cu care Tevi se înţelesese în prealabil şi chiar băuse „aldămaşul”. În cele din urmă Tevi îi va face pe plac fetei, lăsându-se înduplecat de dragostea ei pentru un tânăr sărac. Ginerele vine singur la el să-i ceară fiica de soţie, iar Tevi se arată destul de intrigat de acest gest deoarece nu era conform tradiţiei. Şi cum în toate încercările vieţii îşi îndreaptă privirea în sus, într-un permanent dialog plin de umor înţelept cu Dumnezeu, şi de astă-dată Tevi îşi spune: „Oare au avut Adam şi Eva peţitor?”. Îndreptându-şi privirea către cer, îşi va răspunde sieşi: „Da! Atunci, au şi ei acelaşi”. O altă fată a lui Tevi alege să urmeze drumul Siberiei din pricină că iubitul ei fusese exilat acolo. Tatăl se vede iar în situaţia în care trebuie să accepte cu durere decizia fetei, dând întâietate fericirii ei. După plecarea acesteia îşi va îndrepta iarăşi privirea către cer, şi-i va spune înduioşat Celui de Sus: „Vezi să se îmbrace gros”. Cea de a treia fată îşi alege ca soţ un tânăr de altă religie. O încercare dură pentru Tevi care, de astă dată, neputând să întoarcă spatele credinţei şi neamului, pur şi simplu îşi reneagă copilul. Dar când tinerii căsătoriţi vor veni să-şi ia rămas bun, deşi nu vrea să le vorbească, îi binecuvântează discret fără ca ei să-l audă. După atâtea încercări la care a fost supus în confruntarea dintre tradiţia căsătoriei de altă-dată şi non-conformismul fetelor sale care şi-au urmat porunca inimii, Tevi începe să se întrebe dacă soţia sa îl iubeşte cu adevărat. Cînd începe dragostea? La prima vedere? Învaţăm să iubim cu timpul, ne îndrăgostim, iar apoi dragostea scade în intensitate până ne plictisim unul de altul? Sau dragostea creşte, odată cu trecerea anilor? În cele din urmă, ca şi cum toate nu fuseseră de ajuns, din porunca stăpânirii, sătenii micuţei aşezări evreieşti sunt strămutaţi de pe pământul lor. Scena finală îl arată pe Tevi trăgând prin noroi un car în care se află agoniseala lui de-o viaţă. Scripcarul, care apare mereu ca un leitmotiv, este iarăşi prezent în spatele lui, iar Tevi încuviinţează din cap sa-l urmeze, semn că nu şi-a pierdut speranţa şi buna dispoziţie. Scripcarul devine astfel o metaforă a supravieţuirii prin tradiţie, memorie, umor şi înţelepciune, într-o viaţă ce stă sub semnul permanent al exilului şi al nesiguranţei. „Scripcarul pe acoperiş” a devenit în câteva decenii un film de referinţă pentru poporul evreu. Bunicii din Israel, atunci când îşi primesc în vizită nepoţii care locuiesc în străinătate cu părinţii lor, fac ce fac şi-i duc să vadă „Scripcarul pe acoperiş”. La urma urmei, cine este şi ce vrea cu cântecul său acest personaj atât de straniu din picturile lui Chagall, care revine ca un leitmotiv şi în filmul ce a pecetluit prin faima sa cinematograful celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut? Este chiar Dumnezeu, Cel Care ne însoţeşte paşii prin încercările vieţii cu melodii sau semne al căror înţeles nu suntem întotdeauna pregătiţi să-l desluşim. Tevi însă a ascultat, a înţeles şi a supravieţuit, păstrându-şi credinţa şi tradiţiile, în ciuda tuturor încercărilor, trecând cu înţelepciune şi umor (nu şi fără durere, uneori chiar cu încrâncenare) peste toate avaturile unei lumi şi ale unui timp care l-au purtat printr-un exil perpetuu şi o continuă schimbare.


Dincolo de coincidenţa (întâmplătoare şi nu prea) cu numele de familie al unuia dintre edilii de astăzi ai Braşovului, există o oarecare legătură între filozofia de viaţă a celebrului music-hall din veacul trecut şi posibila voinţă de schimbare a stării de astăzi a Braşovului vechi, aflat la răscruce de vremi. Oricum ai lua-o, ea, legătura, ţine de direcţia privirii. În sus. Fie că o îndrepţi către Dumnezeu, fie că o îndrepţi numai către „cerul înstelat de deasupra noastră”, ai prilejul să observi, cu atentă îngrijorare, starea din ce în ce mai precară a acoperişurilor, a stucaturilor, a tencuielii, a cornişelor, ba chiar a unor ziduri întregi ce stau aproape să se prăbuşească. Cu fiecare an, lună, săptămână, oră, situaţia patrimoniului naţional şi european din centrul vechi al Braşovului şi al Şcheiului (în opinia mea ele nu trebuiesc câtuşi de puţin despărţite) se agravează, în unele zone făcându-şi apariţia semnele limpezi ale unei iminente catastrofe.

În acelaşi timp însă, trebuie recunoscut cu luciditate că un proiect serios de restaurare de o asemenea amploare (dincolo de refacerea zidurilor, a turnurilor şi a bastioanelor Cetăţii Corona, de pildă) depăşeşte cu mult resursele locale, atât pe cele din punct de vedere financiar cât şi capacităţile de execuţie. Prin urmare, cred că a sosit vremea ca autorităţile locale (primarie şi consiliu judeţean) să treacă peste orice animozităţi, neînţelegeri, conflicte, etc. şi să pornească demersuri minuţioase şi insistente, pentru a înscrie Braşovul într-un program coordonat de U.N.E.S.C.O. Personal nu cred că d-nul Nicolae Manolescu bunăoară, ambasador al României, pe lângă respectivul for şi, în plus, transilvănean la origini, ar rămâne indiferent în susţinerea unui astfel de demers. Apoi, există câţiva braşoveni la origine, carora li s-ar putea cere sprijinul. Atenţie, când spun sprijin, am în vedere unul logistic şi nu unul financiar! Academia Română, prin acad. Alexandru Surdu (autor al unei importante contribuţii despre istoria Şcheilor), ca şi Ordinul Arhitecţilor din România, ar trebui să se constituie parte într-un asemenea demers de proporţii. Ion Ţiriac ar putea oferi proiectului un lobby, legături cu personalităţi, demnitari, oameni de afaceri europeni care, prin prestigiul lor, să atragă atenţia asupra importanţei Braşovului medieval în istoria civilizaţiei europene. Adrian Sârbu, care din anul 2007 nu mai este doar proprietarul grupului Media Pro, ci şi director operaţional al companiei americane Central European Media Entreprises (CME), ar putea oferi sprijin în realizarea la standarde profesionale şi mai ales în difuzarea pe plan internaţional a unui film despre Braşovul vechi şi despre Şchei. În acelaşi sens, chiar dacă la dimensiuni poate ceva mai mici, ar putea fi avut sprijinul lui Radu Moraru şi implicit al Televiziunii B1. Nu în ultimul rând prestigiul naţional şi internaţional de care se bucură un pictor de talia lui Ştefan Câlţia (născut la Braşov în urmă aproape şapte decenii) ar putea deschide noi căi de comunicare în izbânda unui astfel de demers.

Edilii de azi ai Braşovului trebuie să-şi îndrepte privirile şi în sus spre a constata că legitimitatea compatibilităţilor europene nu se află doar la nivelul orizontal al asfaltărilor, bordurilor, parcurilor etc., ci şi în restaurarea şi conservarea importantului patrimoniu medieval local. Istoria va consemna nu numai disponibilitatea şi abilităţile lor în faţa provocărilor şi a oportunităţilor prezentului, ci şi atenţia (dacă nu dragostea) pentru valorile trecutului şi ale tradiţiei. Altminteri, aceeaşi istorie, va consemna doar complicitatea lor, prin tăcere şi imobilitate, la perpetuarea demersului comunist de distrugere a satelor şi tradiţiilor autohtone. Există astăzi în întreg arealul autohton un „duh” al construcţiilor de-a valma, care nu ţine seama de moştenirea şi valorile iniţiatice ale trecutului. Motivul central al Legendei Meşterului Manole pare comun tuturor popoarelor sud-est europene, dar versiunea românească prezintă câteva elemente specifice. Nu voi stărui acum, decât asupra unuia dintre ele. Dacă în celelalte variante balcanice ale legendei, acţiunea propriu-zisă începe cu surparea zidurilor, varianta românească debutează prin căutarea (alegerea) locului viitoarei zidiri, ceea ce presupune reminiscenţa unui ritual de construcţie. Cei „nouă meşteri mari, calfe şi zidari, cu Manole zece care-i şi întrece” adresează următoarea întrebare ciobanului întâlnit pe cale: „Nu cumva-ai văzut/ Pe unde-ai trecut,/Un zid părăsit/ Şi neisprăvit?”E momentul să mai amintesc aici de o tradiţie locală, conform căreia domnitorii sau boierii români îşi făceau o îndatorire sfântă din a restaura bisericile ruinate sau a duce la bun sfârşit pe cele ale căror ziduri rămăseseră neterminate în urma vremurilor potrivnice. (De altfel, într-un număr publicat în aprilie 1944 al Revistei Fundaţiilor Regale, Maria Golescu semnează un splendid eseu pe tema „zidurilor părăsite şi neisprăvite”).

Aşadar, dacă povestea lui Tevi Lăptarul şi a Scripcarului de pe acoperiş, de care aminteam la început, nu face decât să ne aducă aminte, odată în plus, de importanţa tradiţiilor în lecţia de supravieţuire şi devenire a unui neam cu un destin tragic în istorie, dar şi în confruntarea cu provocările şi ispitele modernităţii, Legenda Meşterului Manole impune nu numai dimensiunea jertfelnică a oricărui demers creator, ci şi dimensiunea restauratoare, esenţială şi deopotrivă (re)integratoare, în memoria civilizaţiei europene.


Răzvan Ionescu

9 decembrie 2008

GUŞTERUL ŞI MAŞTERA


Deşi nu sunt un cuplu, nu pot exista unul fără celălalt. Separat nu se justifică, nici ca buget, nici ca respiraţie. Pentru că sunt ecuaţie. Pentru că sunt grup. Pentru că sunt concept. Altminteri ar rămâne pentru totdeauna, dilemă. Cu toate astea acţionează individual. În raport cu Sein und Zeit bunăoară, guşterul e veşnic tânăr, în vreme ce maştera e veşnică prin sine. Eternitatea pare să se afle pentru fiecare din ei la degetul mic. Însă doar maştera ştie al cui e degetul. Guşterul se multiplică. Maştera se simplifică, pe măsură ce i se amplifică insectarul. Pentru maşteră, guşterii sunt insecte. Pentru guşteri, maştera e zeul pădurii. Ceva între Silvanus, Pan şi Gheonoaia. Deşi diferiţi, mediul lor predilect e acelaşi: umbra. Fiindcă guşterul nu suportă lumina, iar maştera nu suportă căldura. Esenţial pentru ambii e tufişul. Sau, mă rog, proximitatea lui. Guşterul e iute, mobil, agil, retractil şi util. Locul său de muncă e la lizieră. Sau „pe fâşie” cum se zice între contrabandişti. Privit astfel, în profunzime, desigur că domeniul său de activitate pare strâmt, îngust, încorsetat şi, vai!, autohton. Un ţâşti-bâşti. Da, dar ca lungime?! Îmm?! Atunci lucrurile se schimbă şi perspectivele lui devin dintr-odată europene. Asta numai dacă maştera îi dă brânci. Pentru unu, doi, trei, patru „coţi”, sau rar, „vieţaş”. În funcţie de bursă, post, devotament, dacă are rezistenţă la târâş şi nu-l ia cu ameţeală la urcuş (în general pentru o carieră amplă sindromul meuniere este un handicap insurmontabil, iar confundarea lui cu şalăul omonim duce inevitabil la eliminarea din sistem). Pentru ascensiunea târâtoare a guşterului, decisiv e mai cu seamă detaliul şi doar rareori iniţiativa (în general regulamentul interior nu o încurajează, fiindcă „sus” e apreciată mai cu seamă fidelitatea oarbă a execuţiei). Ca guşter, dacă eşti devotat şi corect (pe ici, pe colo, la ocazii, cifre rotunde, mai merge şi-un exces de zel), din ţâşti-bâşti te poţi trezi peste noapte ţac-pac. Cu sau fără deplasări de accent. Până la nivelul doi, trei, e recomandat maniheismul. Adică ori, ori. Ori ţac, ori pac. Abia pe urmă, pe la vreo treizeci şi trei e de preferat nuanţa. Adică şi-şi. Şi ţac şi pac (a nu se confunda cu nefrecventabilul Chiţac, cand ţac-pac-ul a fost pur şi simplu un neadevăr istoric, confirmat dealtfel şi de maşteră care era la minister). În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale se acceptă un singur pac, scurt, dacă se poate cu surdină. După care guşterul intră în program de protecţia martorului şi se apucă de şantaj.


Maştera e sedentară, eficientă, mefientă, concludentă şi aparent absentă. De fapt, când e absentă... când e prezentă... Niciodată nu şti la ce să te aştepţi. De unde s-o iei. Când ţi-e lumea mai dragă, constaţi că parcă a intrat în pământ, sau că, dimpotrivă, a apărut ca din pământ. În realitate e în biroul ei aflat întotdeauna cu un etaj mai sus, de unde observă atentă procesul de diversificare al guşterilor. Deşucheată la tinereţe, maştera e pişicheră la intrarea în delicata vârstă a treia. „Nu invităm, dar observăm... cine vine” glăsuieşte ea smerit-şugubeaţă la propriile aniversări. Are umor. Atunci sunt orele de foc pentru guşterul, care pândeşte încordat şi servil pe cine observă şi pe cine nu observă maştera. Jocul lui e întotdeauna pe muchie de cuţit. Un du-te-vino intermitent. La intervale scurte trebuie să iasă din observaţie şi să intre sub observaţie. Ţine paltonul, duce servieta, ascunde borseta (desigur pentru a o găsi tot el). Pentru a se face rapid zărit, pe scurt observat, instantaneu expediat, aratându-se pe rând util, ductil, câtuşi de puţin futil. În acest scop frecventează asiduu salonul, cotlonul şi simpozionul unde, la nevoie e gata, dacă bibliografia şi interesele maşterei o permit, să-şi sacrifice vremelnic terminaţiile. E momentul suprem de trial, când intră sub jurizarea intelectual-competentă a cuconetului tomnatec şi concupiscent din suită care, cu toate că o adoră încă din vechime constant pe maşteră, arde concomitent sub presiunea neiertătoare a biologiei după fiecare guşter ivit în insectar, gata să calce cât se poate de neaoş pe bec. În vreme ce maştera închide nostalgic şi deopotrivă sapienţial ochii, guşterul îi evocă propria adolescenţă şturlubatică, pe când era alintată cu diminutivul „împărătuş”. Aleargă, se urcă, sare foarte iute de colo-colo, spre deliciul afanisitelor vestale, fără să mai bage de seamă că este vânat de nevăstuici, păsări sălbatice, şerpi şi pârşi. Mai ales pârşi. La maşteră fiecare guşter îşi are pârşul său, în genere din rândul celor ce au fost odată guşteri şi care, pierzând lotul prim din diverse pricini (ezitări de tinereţe, mici perversiuni ideologice, predispoziţii trecătoare spre transcendent, vagi protuberanţe culturale, scurte abcese şi tulburări de conştiinţă etc.), vor cu tot dinadinsul să fie guşteri iar. Asta nu înseamnă că depoziţiile lubrice ale cuconetului concupiscent nu ar conta. Chiar dacă e aparent distrată, maştera nu confundă niciodată celulita cu celularul. În particular adoră măscările. Atunci râde gros şi cu lacrimi. Sughite aproape imperceptibil, cu guşuliţa tremurândă peste guleraş. În general guşterul (lacerta viridis) şi maştera (inclasabilă în limba latină) trăiesc 10-12 ani. La noi pot să bată uşor spre 70. Mâine-poimâine vor atinge suta. Pentru că în România ei sunt specie strict protejată şi cu funcţie precisă. Dacă maştera ajunge ministru, guşterul e secretar de stat. Dacă maştera nu mai e ministru (se-ntâmplă, nu e un motiv de panică), ea se-ntoarce deobicei la catedră, unde guşterul îi e asistent, îndeplinind concomitent şi funcţia de consilier al ministrului căruia maştera i-a cedat locul. Era prea cald... Câteodată, pentru a crea confuzie ori în cazuri extreme şi numai atunci când cauza o cere, maştera devine pentru scurtă vreme guşter. De unde şi vorba: „Bată-te să te bată, maştera ta de guşter!”. Această complementaritate nu e scutită, vai!, de accidente de parcurs, mici drame personale care dezvoltă aşa-numiţii mutanţi, aparent cu date de normalitate. Cel mai adesea e vorba de guşterul care s-a rătăcit ori şi-a pierdut maştera: anguis fragilis (năpârca).


Obligaţiile familiale (acuplarea are loc primavara, iar depunerea pontei, o luna mai tarziu, o pontă cuprinde 7-14 oua, puii eclozeaza în august şi au majoratul deodată cu tatăl, sau când o da Dumnezeu, cel mai adesea la Sfântul Aşteaptă) îl silesc să iasă la lumină şi, cu timpul, să socializeze. În unele părţi se aciuiază în casele oamenilor, unde face vara varii servicii (deh, gena utilitarismului originar), stârpind orice gâză, de la ţânţari până la muşte, ba chiar unele specii de gândaci de bucătărie. Prin urmare, încetul cu încetul, în ciuda repulsiei pe care o produc neamurile ei, acest tip de şopârlă începe să fie privită cu multă simpatie şi chiar ocrotită. E aşezat la masă cu gazda, tratat cu înţelegere, sau cum se mai spune prin unele părţi, „omenit”. Fatală şi impardonabilă naivitate. Nici Darwin n-ar fi
mers cu gândul „la un aşa ceva”. Pentru că oricât i-ar fi numele de „fragilis”, năpârca, luată un pic şi de vinul bun al gazdei, începe să amestece josul naturii ei târâtoare cu susul lavabil al zugrăvelii, folosindu-şi ventuza din dotare la început în scurte căţărări, apoi în din ce în ce mai dese şi mai lungi ascensiuni, până când te trezeşti că se află-n treabă, pentru ca apoi să se bage sistematic în seamă. E turn de veghe, diriginte, judecător, împarte calificative, e apodictică, e solemnă, e gravă, propune în public noi şpriţuri de natură să întărească coeziunea de grup, trimite circulare şi rapoarte pentru întâlniri de lucru, e jignită în dignitatea ei dacă nu i se dă atenţie. Pe nesimţite (da, chiar acesta este cuvântul) devine gongorică, telurică şi indispensabilă. Deşi cu cel puţin o capsă lipsă, are ambâţ. Intrată în faza sublunară, nu i se mai poate face nimic. E intratabilă. Din această pricină trebuia evitată sau (după caz) strivită de la început, fie şi cu preţul unor inevitabile pete de stropi „fragilis” pe pantaloni. Altminteri e târziu. Nebăgată la timp în mă-sa, te bagă ea. Eventual într-un dicţionar. Părăseşti în grabă blocul (uneori şi blogul) şi-ţi cauţi o gazdă cu chirie modică, în vreme ce te împaci urgent cu cel mai statornic duşman, căruia ca să-i faci un pustiu de bine, îi donezi tandru şi livid, laptop-ul şi cheile de la apartament.

Răzvan Ionescu