26 iunie 2009

GIRAFA



Nu-mi plac gările. Nu-mi plac aeroporturile. Nu-mi place peronul. Detest plecările şi bagajele. Pentru că nu-mi plac despărţirile. Nici măcar cele vremelnice. Nu-mi place să plec, îmi place doar să vin. Nu-mi plac semnele pe peron şi mâna fluturată amoros, amical sau doar afabil, până când chipul din geamul vagonului se pierde undeva în ceaţa depărtării. Sau a necunoscutului. Nu-mi place când oamenii îşi întind gâturile ca girafele, printre atâtea alte gâturi curioase de girafe, spre a se mai zări o ultimă dată, după cum nu-mi plac privirile peste gard. Evit să fiu condus (asta ce-i drept, din toate punctele de vedere) şi sunt din cale afară de bucuros, să nu trebuiască să fiu părtaş în vreun fel la plecarea cuiva drag. Apusurile mă învăluie de melancolie, în vreme ce nimic nu-mi pare mai plin de promisiuni prietenoase decât o cafea bună la mijitul zorilor, în pridvorul unei case cu ieşire spre verdele foşnitor al pădurii, tăişul de argint al muntelui ori albastrul învolburat al mărilor. E limpede, îmi plac doar începuturile. Şi dimineţile. Toate începuturile şi toate dimineţile. Când stai faţă în faţă cu iubirea şi nu-ţi vine să vorbeşti. Când încerci să te obişnuieşti cu tine şi cu lumea. Pentru că taina ei rămâne încă de neatins, iar pleoapele tale nu s-au deprins cu lumina. Nimic nu s-a spus, nimic nu s-a scris. Nu sunt aduceri aminte, ci doar multe, foarte multe, pagini albe. Nu e nici o grabă, ai timp berechet până seara. O ditamai zi întreagă. Dimineaţa ai timp. Tot timpul e la picioarele tale. De asta mă scol întotdeauna devreme. În ultimele trei decenii am ratat aproape toate plecările, dar nici un început. Nici o dimineaţă. Din pricina asta ştiu bine, mai cu seamă astăzi, că mă aflu în faţa unei pagini albe care se va umple de rânduri căznite, asemeni unei mâini fluturate pe peron până când geamul vagonului se pierde în ceaţa depărtării. Aşadar, încerc din răsputeri să acopăr albul hârtiei fără să fiu melancolic. De asta mă silesc să mă gândesc doar la începuturi. La primul început şi la următorul. La primul meu început din „Gazeta de Transilvania”, dintr-un sfârşit de martie 2008 când, surprins de zăpada mieilor la ieşirea de la „Lacul lebedelor” şi sub emoţia apropierii summit-ului NATO de la Bucureşti, scriam cel dintâi text, intitulat „Putin Ceaikovski”. „În loc de gaze, e bine şi Putin Ceaikovski” – încheiam atunci. Astăzi... nimeni nu mai ştie de unde să înceapă „lacul lebedelor”. Ca fetele bătrâne care, la balurile de odinioară, nu ştiau să înceapă tangoul decât aşa cum îl deprinseseră acasă. Pornind de la sobă. Ţarii moderni sunt incomprehensibili. Iar Asia, abia la început. De atunci, din acel sfârşit de martie 2008, am fost cu dumneavoastră, cititorii „Gazetei de Transilvania”, de vreo şaizecişitrei de ori „inportun”. Sau, mă rog, am încercat să fiu. Nu mi-a ieşit întotdeauna. Poate doar arareori. Dar am fost mereu emoţionat şi curios să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Şi mai cu seamă am fost uimit să descopăr, cu fiecare săptămână care trecea, nu numai o publicaţie de o prospeţime aparte, cu o constantă deschidere spre cultură, încununată în fiecare sâmbătă de suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, cât mai cu seamă o publicaţie „neatârnată” care, cu generozitate şi, uneori, cu delicată îngăduinţă, mi-a oferit bucuria de a zburda liber, fără nici cea mai mică urmă de constrângere, într-o perioadă când întreg peisajul media autohton îşi pierduse libertatea. N-am crezut că aşa ceva mai există. Ca ardeleanul când vede pentru întâia oară girafa. Dumneavoastră o ştiţi mai bine. În plus, aşa cum v-am mai spus, nu-mi plac girafele. Girafele şi gâturile lor. Nimeni, niciodată, nu mi-a cerut să scriu ceva sau cumva anume în „Gazeta de Transilvania”; nimeni, niciodată, nu şi-a îngăduit să intervină în vreun fel, „peste gard”, în textul pe care l-am trimis pentru „Gazeta de Transilvania”. Cu directorul publicaţiei am vorbit prima oară la telefon cred că undeva prin luna iulie şi ne-am văzut la faţă abia prin noiembrie. Aşadar, după vreo opt luni de la apariţia primului articol. Iar cea mai cuprinzătoare şi de netăgăduit dovadă a libertăţii editoriale din paginile „Gazetei de Transilvania” este oprirea ei astăzi. Semn că girafa a devenit realitate. Să nădăjduim că e numai una vremelnică. În schimb, viaţa „Gazetei de Transilvania” trebuie să continue, pentru că viaţa ei este cu mult mai lungă decât gâtul oricărei girafe şi decât viaţa fiecăruia dintre noi. Adică mai lungă decât o viaţă de om. Şi mai trăitoare decât oricare dintre nimicniciile noastre. De asta nu-mi vine la îndemână nici de astă dată să-mi iau rămas bun. Mă gândesc doar la proximul început. Aşa cum nădăjduiesc cu încăpăţânare că vom avea parte într-o bună zi de o lume normală şi de o societate în care valorile spiritului să redevină tefere. Când ne vom întâlni iarăşi, să punem ţara la cale şi nu la mezat. Când vom putea să scriem din nou cu gândul că lumea e doar la început, iar noi, jurnaliştii, prin ceea ce scriem o putem rescrie ca să ne aducem aminte de noi înşine. Şi când girafele vor fi doar la grădina zoologică şi la „Animal Planet”.

Îţi mulţumesc „Gazeta de Transilvania”! Sunt onorat că ne-a prins împreună mijitul zorilor a şaizecişitrei de dimineţi cu aromă de aer proaspăt şi cafea. Se spune că prima iubire rămâne întotdeauna cea mai frumoasă. Mă tem că nici ultima nu-i de lepădat! Mai ales când ultima, se-ntâmplă să fie şi cea dintâi iubire adevărată!

Răzvan Ionescu



PUNCT ŞI (CÂNDVA) DE LA CAPĂT



Seria nouă a "Gazetei de Transilvania", deschisă de numărul tipărit sub gloanţe, apărut în 23 decembrie 1989, se întrerupe azi 26 iunie 2009, la ediţia 5746, într-o conjunctură economică nefavorabilă unui ziar aflat mereu "între linii", rîvnit de-a lungul acestor ani şi vizat permanent, prin strategii de tot felul, de o forţă politică sau alta, de diverse grupuri de interese, dar şi în atmosfera de tabloidizare, de manelizare a unei ţări a cărei mass - media nu poate arăta altfel decît ea.

Am încercat de-a lungul acestor ani să facem un ziar de calitate, "Un ziar pentru oameni inteligenţi", aceasta a fost dorinţa noastră, mărturisită, să respectăm cititorul dar şi condiţia ziaristului, care, din nefericire, nu s-a aliniat, nici după aproape 20 de ani, standardelor existente în ţările cu democraţii consolidate. Desigur, este un moment greu pentru cei care au trudit la acest ziar, ca şi pentru cei care au rămas credincioşii săi cititori, însă, în lunga ei existenţă, de la 1838 încoace, "Gazeta de Transilvania" a trecut prin multe situaţii dintre cele mai grele dar dincolo de vremuri, acest titlu a rămas şi va rămîne un simbol - nu numai pentru românii din Transilvania, căci ne citesc sau ne accesează ediţia electronică cititori din toate părţile globului, SUA, Germania, Canada, Franţa etc. dar şi ţări cum ar fi Noua Zeelandă sau Australia - şi un reper pentru istoria presei româneşti. Nicolae Iorga spunea că "Gazeta de Transilvania" este "un bun cultural al poporului român" iar Ion Colan afirma că "presa românească (...) la Braşov va trebui să-şi serbeze centenarul, la altarul «Gazetei de Transilvania»".

Nu are rost să fac acum un "inventar" a ceea ce s-a întîmplat în aceşti ani, sper să reuşesc să adun incitanta poveste, cu luminile şi umbrele ei, a seriei 1989-2009, într-o carte pe care intenţionez să o am gata în 2013, cînd "Gazeta" va aniversa 175 de ani de la întemeiere. Totuşi, este bine să arăt că acest ziar a fost, în perioada de referinţă, şi o şcoală de presă, zeci de tineri talentaţi făcîndu-şi ucenicia aici, semnînd pentru prima oară un articol în ziarul nostru, avînd prima carte de muncă, în calitate de ziarişti, la "Gazeta de Transilvania". Îi regăsim în toată presa românească, atît în cea scrisă, cît şi în cea audio-vizuală, de la posturile de televiziune, de radio şi presa scrisă, naţionale, pînă la cele locale. Ei sînt cei care ar trebui - dacă vor fi lăsaţi - să schimbe faţa unei prese ce alunecă tot mai mult spre condiţia de mahala a societăţii dar şi de servitoare a intereselor politice şi economice.

În perioada în care încă mai credeam că economia românească nu va fi pusă la pămînt - intenţionez să scriu şi un "Tratat despre cum se distruge o ţară" - "Gazeta de Transilvania" a promovat o politică menită să sprijine mediul de afaceri braşovean, fiind fondatoare şi gazdă în sediul din strada Mihail Sadoveanu nr. 3, a Bursei de Mărfuri (Braşov Business Center), Bursei de Valori (Actinvest), a fost unul dintre factorii activi în crearea Asociaţiei Industriaşilor şi Comercianţilor (ASINCO), a Băncii "Astra" (BRS), ambele distruse din interese pe care le voi dezvălui odată şi odată. Pentru că tot sînt la "economie", amintesc că SC "Gazeta de Transilvania" SA, editoarea ziarului, a fost distinsă şi în acest an cu "Diploma de Excelenţă" a Camerei de Comerţ şi Industrie a judeţului Braşov, pentru 8 ani de prezenţă în topul firmelor. De altfel, de-a lungul celor aproape 20 de ani, ziarul a fost distins cu numeroase premii, pe plan naţional, internaţional, asupra cărora nu zăbovesc acum, evenimentele fiind anunţate la timpul respectiv.

Cultura s-a situat în centrul politicii editoriale a ziarului. Articolele culturale au fost o prezenţă constantă, creatorii braşoveni, instituţiile de artă etc., găsind întotdeauna loc în coloanele ziarului. "Gazeta de Transilvania" a editat, în colaborare cu Despărţămîntul "Astra" Braşov, seria "academică" a revistei "Astra", sub directoratul academicianului Alexandru Surdu. "Foaia pentru Minte, Inimă şi Literatură", pentru care, se pare, în acest an, Consiliul Judeţean Braşov nu a mai găsit resurse de cofinanţare, a ajuns, totuşi, la 172 de numere, fiind apreciată atît în ţară cît şi peste hotare. "Gazeta de Transilvania" a fost constant sponsor al unor evenimente culturale, al unor artişti, îndeosebi tineri, dintre aceştia mulţi devenind nume de referinţă în domeniile respective. Este de notat că ziarul nostru s-a aflat printre puţinii sponsori ai primelor premii ale Uniunii Scriitorilor din România, după '89, apoi sponsorizînd ani buni premiile Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor. În linia impusă de înaintaşi, "Gazeta" a contribuit la cunoaşterea, valorificarea şi conservarea tradiţiilor zonei multiculturale, care este Braşovul.

Numele "Gazeta de Transilvania" este unul cunoscut pe plan internaţional. Încă din decembrie 1989, presa străină menţiona reapariţia unuia dintre ziarele europene cu o longevitate excepţională, din 1838 pînă în 1946, cînd a fost interzis de regimul comunist, într-o nouă serie, într-o nouă lume. "Gazeta" este membră a Asociaţiei Mondiale a Ziarelor (World Association of Newspapers), unde subsemnatul este primul român membru al Consiliului de Administraţie din 1996, fără întrerupere. Îmi amintesc anul în care am fost ales, la Washington, Katharin Graham, proprietara ziarului " The Washington Post", cel care l-a determinat pe Nixon să demisioneze, interesată de presa din fostele ţări comuniste, s-a arătat impresionată de vechimea "Gazetei de Transilvania" şi mi-a dat cîteva sfaturi pe care am încercat şi eu să le transmit tinerilor care vor cu adevărat să facă această meserie. Numele "Gazetei" a fost prezent în toate zonele lumii, SUA, Brazilia, Germania, Franţa, Olanda, Suedia, Italia, Marea Britanie, Elveţia, Japonia, China, Hong Kong, Liban, Turcia, Maroc, Africa de Sud - şi lista ar putea continua - în cadrul unor manifestări internaţionale de anvergură, ale unei asociaţii care numără peste 18.000 de publicaţii, asociaţii patronale, profesionale, ale editorilor şi directorilor de ziare din peste 100 de ţări. Ziarul nostru a fost gazda unor evenimente naţionale şi internaţionale de rezonanţă, organizate împreună cu Consiliul Europei, Instituţia Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului şi Asociaţia Mondială a Ziarelor, cum ar fi seminariile "Managementul presei scrise", "Presa şi minorităţile", "Presa şi legea" ş.a., la care au participat ziarişti români, precum şi colegi ziarişti şi experţi din SUA, Franţa, Olanda, Belgia, Suedia etc. Chiar în aceste zile am primit o invitaţie ca Guest Speaker, pentru a ţine o expunere la World Media Congress 2009, care va reuni, la Johannesburgh, peste 5.000 de ziarişti, aparţinînd presei scrise şi audio-vizuale din întreaga lume, tema manifestării fiind legată de efectele crizei, de viitorul dezvoltării industriei media în condiţii de recesiune. Desigur, dacă voi fi acolo - s-ar putea ca perioada de desfăşurare, 23 - 25 noiembrie, să fie pe finalul alegerilor prezidenţiale, ceea ce ar face dificilă opţiunea - voi prezenta şi repere din istoria celor aproape 20 de ani ai acestei serii a "Gazetei". Ziarul se află în muzeele dedicate presei, în diverse ţări, unde stă alături de publicaţii care au făcut istorie.

Istorie a făcut şi "Gazeta de Transilvania". În toţi aceşti ani am păstrat viu îndemnul unui înaintaş, "Ţine cu poporul şi nu rătăci", fiind în miezul evenimentelor, alături de cei mulţi, încercînd să fim vocea celor cărora, chiar în această aşa-zisă democraţie, nu li se dă cuvîntul iar atunci cînd pot să îşi exprime opiniile nu se ţine seama de ele. Nu vreau acum să fac o trecere în revistă a dezamăgirilor trăite de cei care, la începutul anilor '90, chiar credeau într-o schimbare, într-un viitor mai bun. Las să vorbească, chiar în această pagină, cîteva fotografii care ilustrează perfect că demonstranţii de atunci aveau dreptate, erau sincer îngrijoraţi de ceea ce va urma, însă, după cum s-a văzut, nu au putut stopa dezastrul. Clasa muncitoare a mers, deja, în paradis. Adică, nu mai este acea forţă de care cei bogaţi şi puternici să ţină seama. Şi cînd scriu clasa muncitoare, nu mă gîndesc doar la cei care au trudit în industrie, ci la toţi angajaţii care, prin muncă, au încercat să îşi croiască o existenţă demnă.

Desigur, ar fi multe de scris, cum am promis, sper că voi oferi o imagine completă a două decenii ale unui ziar istoric, care se împleteşte cu întîmplările acestor ani care, iată, depăşesc, prin continuarea crizei morale, îndeosebi, prin perpetuarea unui anumit tip de mentalitate, prin încremenirea unui popor incapabil să se sincronizeze cu civilizaţia vestică, într-o carte în care, în mod sigur, personajele şi situaţiile vor fi uşor de devoalat. Acum, nu-mi rămîne decît să mulţumesc, în primul rînd, cititorilor, apoi celor cu care am colaborat în această perioadă şi să îmi exprim convingerea că "Gazeta de Transilvania" a pus punct pentru a o lua, cîndva, sper cît mai devreme, de la capăt. În ce formulă, vom vedea. Deocamdată, o pauză într-un peisaj publicistic - şi nu numai - manelizat şi tabloidizat, într-o conjunctură politică isterică, iresponsabilă, poate să fie bine venită.

EDUARD HUIDAN

18 iunie 2009

SUNT TÂMPIT, DAR MĂ TRATEZ!

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”. Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit. Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot. Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea. Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit. Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”. Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii. Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! - o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006. D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe. Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim. Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns... onctuos prin... natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante. Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”. De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ... frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie ( nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,


Răzvan Ionescu


13 iunie 2009

LUMINA LINĂ DE LA AGAFTON





„Cât timp va exista, undeva prin lume,
un singur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată”
(MIRCEA ELIADE)


În ziua de 12 martie 1982, într-o conferinţă dedicată operei lui Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă îşi amintea de ultima vizită făcută acestuia, cu doar câteva luni înainte de trecerea la cele veşnice. Întâlnise atunci un Eminescu bolnav şi neliniştit, „cu obrajii palizi şi căzuţi, cu glasul tărăgănat şi somnoros. [...] Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi aşezându-se pe scaun începu să citească... un şir lung de strofe, de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petec de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: gloriosul voievod. El improviza. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveniau mereu, în fiecare strofă. N-am putut reţine decât aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au înţeles mistic: „Atâta foc, atâta aur/ Ş-atâtea lucruri sfinte / Peste-ntunericul vieţei/ Ai risipit părinte…”.

Despre Eminescu s-a scris enorm. Influenţele exercitate asupra operei sale de filozofia lui Kant şi Schopenhauer sau de vechea spiritualitate indiană sunt evidente şi nu cred că pot fi puse la îndoială. După cum cred că a socoti definitorii numai aceste influenţe ar fi o eroare. După cum tot o eroare este a-l socoti pe Eminescu un poet religios. Nu orice strofă sau poem de influenţă religioasă poate să implice şi o practică a credinţei. Ştim însă din biografia sa, că Eminescu avea printre călugării şi maicile din mănăstirile moldovene, câţiva unchi şi câteva mătuşi, a căror viaţă creştină cu siguranţă că a cunoscut-o şi nu l-a putut lăsa indiferent. Mai ştim că imensa sa sete de cultură, de cunoaştere, l-a condus adesea la cercetarea multor cărţi vechi, inclusiv teologice. În biblioteca sa, nu întâmplător s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ori Fericitul Augustin. Moses Gaster a utilizat această bibliotecă atunci când şi-a întocmit faimoasa sa „Chrestomathie roumaine”. Printre manuscrisele eminesciene s-a putut afla şi o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru”, urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan. Acestor mărturii asupra interesului, apropierii şi sensibilităţii poetului faţă de spiritualitatea creştină mai putem adăuga însemnarea unui duhovnic, descoperită pe o veche carte bisericească, din care s-a păstrat numai începutul: „Pe ziua de Sf. Voievozi la anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţ, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Mi-a sărutat mâna şi a spus: „Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Pe când avea numai 20 de ani, Eminescu îi aduna laolaltă pe cei de o generaţie cu dânsul, în zi de 15 august 1871, la Mănăstirea Putna, a cărei ocrotitoare este Maica Domnului. Într-o astfel de zi, poetul se adresa asistenţei cu următoarele cuvinte: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă, şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ”. Marea Sărbătoare de la Putna trebuia să fie deopotrivă „religioasă şi naţională”, pentru că, observa el, „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Christ a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Aşadar, la numai 20 de ani, tânărul Eminescu sesiza temeiul unităţii morale a naţiunii noastre, care îl constituie creştinismul ortodox.

Eminescu ne dezvăluie că atât în fiinţa sa intimă, cât şi în expresia creaţiei lui literare, dimensiunea creştină îşi găseşte un loc firesc, loc în care poetul face dovada profundelor sale cunoştinţe teologice. În vreme ce Alexandru Elian atrăgea atenţia într-una dintre lucrările sale („Eminescu şi vechiul scris românesc”, 1955) asupra surselor eminesciene, identificând înrudiri şi influenţe în vechile scrieri româneşti, pe urmele acestuia, acad. Virgil Cândea („Glosse la „Fereştile Gândirii”, 1989) descoperea în poeme precum „Călin”, „Gelozie”, „Pentru păzirea auzului” ori „Când te-am văzut Verena”, termeni ori expresii izvorâte din conţinutul faimoasei scrieri a lui Nicodim Aghioritul, „Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri”. Dacă studiul Părintelui Galeriu („Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu”, 1991) atrăgea atenţia asupra conţinutului mărturisitor şi profund creştin al poemului „Rugăciunea unui dac”, trimiţând la anii de început ai zămislirii credinţei creştine autohtone, ori remarca subtilităţile teologice din poemul-rugăciune „Pe când erai Tu singur...”, sau profunzimile analitice dintr-un text al poetului publicat la 12 aprilie 1881 („Şi iarăşi bat la poartă...”) unde taina lui Hristos este înţeleasă ca Model superior de viaţă, Model viu, depăşind simplul palier etic şi asumând profunzimi existenţiale, Bartolomeu Valeriu Anania vedea în expresia lirică a celor câteva poezii eminesciene în contur religios, o ipostază a spiritului său („Ipostaze lirice eminesciene”, 1989) luând ca exemplu versuri precum cele din „Rugăciune”: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”, versuri pe care le consideră pornite din atenta cunoaştere a Tradiţiei care o socoteşte pe Maica Domnului, ocrotitoare navigatorilor, dar şi al felului în care este Ea zugrăvită pe bolta de deasupra altarului – la prora corabiei – îmbrăţişând ocrotitor cu braţele şi privirea, pe cei care, aflaţi înlăuntru, înfruntă valurile plutind pe marea vieţii, având la cârmă pe Hristos şi pe Maica Sa la proră. Exemplele, desigur, pot continua. Din păcate astăzi nimeni nu mai aminteşte despre descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian, care se găseşte în Biblioteca Academiei, pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, şi dedesuptul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Să fie această vecinătate doar o simplă coincidenţă? Dacă ar fi să ne situăm în siajul unui alt studiu al Părintelui Anania („Drama divină a lui Hyperion”, 1983), am zice că nu. Dar nici nu cred că ar trebui să urmărim cu obstinaţie „încreştinarea” poemului „Luceafărul”.


E limpede însă, că asemenea altor mari scriitori ai lumii, Mihai Eminescu a găsit în mod natural în universul creştin un punct de referinţă pentru tulburătoarea sa operă. În anul 1963, la Modena, în Italia, Rosa del Conte – profesoară de literatură la Universitatea din Roma – publică o lucrare de 482 de pagini, intitulată „Eminescu sau despre absolut”, poate cea mai vastă monografie într-o limbă străină închinată poetului, alături de cea aparţinând profesorului Alain Guillermou, intitulată „Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu”. Spre deosebire de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români, interesaţi să descopere mai cu seamă influenţele culturii occidentale, Rosa del Conte insistă asupra primei perioade, „autohtone”, a formării spirituale a lui Eminescu. În acest context, autoarea subliniază faptul că poetul a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, „care se oglindeşte fie în tradiţia religioasă cultă, fie în tradiţia folclorică, ce reflectează atâtea aspecte ale evlaviei populare slavo-bizantine”. Atent şi deschis către toate orizonturile culturale ale vremii, poetul a ştiut deopotrivă să-şi întemeieze mereu gândul pe valorile tradiţiei şi spiritualităţii româneşti.

Tocmai de aceea, de fiecare dată, la ceasul aducerilor aminte, nu pot să nu mă gândesc la mărturisirea şi dorinţa lui Mihai Eminescu, împărtăşită acelui duhovnic la Mănăstirea Neamţ, de a asculta mereu nu doar foşnetul valurilor mării, ci şi „Lumină lină”, cântat ca la Mănăstirea Agafton, la vremea vecerniei, când ziua se-ngână cu noaptea. Semnificaţia cântării acestui imn, unul din cele mai vechi imne de inspiraţie creştină (atribuit Sfântului Antinoghen martirul, episcop originar din Sevastia Capadociei), este aceea că, în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi, aşteptarea şi venirea lui Mesia erau ca luceafărul de seară, ca o stea căzătoare, aducătoare de încredere şi nădejde.

Răzvan Ionescu



5 iunie 2009

CUM SĂ IEI MARELE PREMIU AL ACADEMIEI FRANCEZE


N-am citit până acum vreo altă carte scrisă de Vassilis Alexakis, în afara romanului „După Isus Hristos”, apărut acum doi ani la Paris (Éditions Stock) şi anul trecut, cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe şi al Ambasadei Franţei în România, la Editura Trei. Prin urmare, n-am de unde să ştiu dacă autorul aplică în „După Isus Hristos” o reţetă care să-l facă pe placul laicismului academic şi ideologic din Hexagon, sau acesta este pur şi simplu felul său de a fi... politically correct. Dacă ar fi să-l judec doar după această singură carte, încununată cu Marele Premiu al Academiei Franceze pe anul 2007, l-aş putea socoti pe Alexakis, dacă nu neapărat un scriitor obscur, atunci cu siguranţă unul lipsit de onestitate. Sau un biet om care, sufleteşte în orice caz, a avut ghinion în viaţă. Faptul că şi alte scrieri ale sale, „La langue maternelle” (1995) sau „Papa” (1997), s-au bucurat de premii literare mă pune, totuşi, pe gânduri.

Născut la Atena în anul 1943, Vassilis Alexakis emigrează în Franţa în anul 1968, refugiindu-se din calea „dictaturii coloneilor” din ţara sa natală. Astăzi, după mai bine de patru decenii scriitorul, socotit un „port-drapel al literaturii neo-elene de expresie franceză”, trăieşte între Paris şi Tilos, o insulă de o frumuseţe stranie din Arhipelagul Dodecanez. Miza romanului „După Isus Hristos” este înfăţişată ambiţios ca aflându-se în “ruptura incredibilă dintre o Grecie clasică - ţara filozofiei, a raţiunii, a democraţiei întruchipată perfect de pre-socratici şi apariţia creştinismului care se impune cu ferocitate, cu Imperiul Bizantin, cu distrugeri şi masacre”. Piedica–symbol, întruchipare a acestui creştinism cupid, crud şi ipocrit-pidosnic, ce a stat şi încă mai stă în calea europeană a post-modernismului expansionist şi a marxismului recent resuscitat, a rămas – se putea oare altfel? – Muntele Athos. Acţiunea romanului este declanşată de dorinţa unei bătrâne bogate, Nausicaa Nikolaidis, de a afla adevărul despre Muntele Sfânt şi “culisele” vieţii monahilor atoniţi, astfel încât să se asigure că nu face o alegere greşită, donându-şi averea acelor locuri şi vieţuitori. Sarcina acestei investigaţii sui-generis este încredinţată unui sudent pe care îl ţine în gazdă şi care îşi pregăteşte asiduu examenul de filosofie legat de presocratici. Prilej pentru o permanentă confruntare între cele două civilizaţii care şi-au pus amprenta asupra Eladei. De aici începe să se ţeasă o intrigă confuză, îngălată şi fadă, urmată căznit, cu paranteze interminabile, rezultat al unei alternanţe neizbutite de compilaţii, fie după naraţiuni de popularizare largă a temei legate de începuturile filozofiei, fie după texte de valoare similară, broşuri ori ghiduri turistice care prezintă istoria Muntelui Athos. Totuşi, nu i se poate nega autorului o anume informaţie la zi corectă asupra multora dintre realităţile atonite, fără ca prin aceasta scrierea lui Alexakis să se contamineze cumva de autenticitate. Sunt puşi la zid Părinţii Bisericii, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de filozofie, sau Sfântul Ioan Gură de Aur pentru că a aşezat teatrul la zidul infamiei, creştinismul în general care a pulverizat prin forţă şi stil dictatorial, cultura şi statuile profane. Din această ultimă perspectivă nu se aminteşte nimic de legea şcolilor din anul 362, prin care împăratul Iulian Apostatul interzicea bunăoară accesul creştinilor la educaţie în şcolile publice, sau despre atitudinea nuanţată faţă de filozofie a Sfântului Vasile cel Mare, evidentă într-una dintre “Epistolele către Amfilohiu”, ori în faimoasa sa scriere “Către tineri”, sau că diatribele Hrisostomului erau adresate unui teatru aflat într-o totală degradare morală. Dar veţi spune desigur că, aflându-ne în faţa unei opere de ficţiune, rigorile ştiinţifice nu îşi au neapărat rostul. Cu atât ma mult cu cât astăzi, de mult prea multe ori, însăşi cercetarea ştiinţifică în domeniu înclină înspre domeniul ficţiunii. De acord. În final, concluzia romanului este, aşa cum era de aşteptat, că Nausicaa Nikolaidis (în chiar al cărei nume şi prenume aflăm tensiunea teribilă dintre un personaj celebru al “Odiseei” păgânului Homer şi numele unui sfânt creştin nu mai puţin faimos) nu are pentru ce să-şi lase averea unor asemenea oameni şi locuri precum călugării de la Muntele Athos.

Dintr-un interviu acordat cu prilejul lansării romanului în ţara noastră, în a doua săptămână după Sfintele Paşti a.c., autorul lasă să se întrevadă care este adevărata miză romanului său. Asimilat deplin de către “gauchismul” intelighenţiei franceze, Vassilis Alexakis deplânge cu obidă starea locurilor sale natale: „Faptul că nu s-a produs separarea dintre Biserică şi Stat, că, în şcoală, cursurile încep cu o rugăciune, că se fac slujbe de sfinţire şi că ora de religie este, în fapt, o lecţie de catehism, şi nu una despre diversele religii, dă adevăratul chip al Greciei de azi”. Mai departe, sunt aduse în discuţie două elemente nevralgice ale Muntelui Athos, nevralgice desigur din punctul de vedere al preceptelor Uniunii Europene: sexul şi banii. Sexul, pentru că femeile nu sunt admise pe teritoriul athonit, deşi sunt plătitoare de taxe din quantumul cărora s-a făcut importante restaurări, ca să nu mai vorbim de o discriminare pe care, evident, nu o putem regăsi la vechii greci care, erau mai toleranţi şi nu tratau femeia în acest mod exclusivist. “La Muntele Athos avem o societate care nu s-a schimbat de o mie de ani, care tratează femeile cu aceeaşi ură, aşa cum făceau şi atunci. Doctrina lor, ceea ce propovăduiesc, este foarte dură: ei consideră femeia un „păcat“, cînd intră în mănăstire trebuie să-şi renege mama, care este, şi ea, „purtătoarea păcatului“, în opinia lor. Ei neagă pur şi simplu partea feminină a existenţei, a lumii” – ţine să sublinieze Vassilis Alexakis. Mă abţin din decenţă să comentez inepţia teologică a scriitorului grec de expresie franceză, care pretinde că înainte de a scrie această carte, a cercetat arhivele (incomplete) ale Muntelui Athos, publicate în Franţa. În fine, al doilea punct nevralgic, banii, pentru că Athosul se încăpăţânează să rămână “stat în stat” iar “neplata taxelor către statul grec m-a deranjat foarte tare – adaugă autorul romanului “După Isus Hristos”. Nu se ştie ce bani au, nu plătesc impozite, au titluri de proprietate de la împăraţii bizantini, dar şi de la otomani, ai impresia că toată Grecia le aparţine, revendică insule, dar şi alte terenuri din Grecia. Călugării de la Muntele Athos vor să devină ceva asemănător Vaticanului, să nu depindă deloc de Grecia, să nu dea explicaţii despre afacerile lor”.

Deschid aici o paranteză. Dincolo de neînţelegerea şi opacitatea quasi-totală asupra fenomenului, dincolo de mizeriile denigratoare aruncate la grămadă, fără discernământ, asupra unui loc de o spiritualitate cu totul aparte pentru întreaga lume, cartea lui Alexakis m-a dus cu gândul la realităţile ortodoxiei noastre, la o confruntare destul de plauzibilă dintre expansiunea secularizării şi a laicismului pe de o parte şi o anume „izolare de castă” de care suferă parcă tot mai răzbit ierarhia şi clerul nostru. Nu ştiu dacă această izolare nu este cumva şi un efect instinctiv de apărare în faţa atacurilor şi dejecţiilor care s-au revărsat asupră-i în ultimele două decenii, dar ştiu sigur că lucrurile lăsate să se desfăşoare în continuare în voia lor, vor duce destul de curând la apariţia unui curent anticlerical fără precedent pentru ortodoxia autohtonă. E nevoie de luciditate, de înţelepciune şi echilibru, e nevoie de o comunicare reală care să ducă la recâştigarea respectului de ambele părţi. Am închis paranteza.

În sfârşit, revenind la cartea lui Vassilis Alexakis, un fel de epigon răsăritean destul de nereuşit al lui Dan Brown, mi-am adus aminte de rândurile scrise cu câţiva ani în urmă de către Andrei Pleşu într-un text intitulat „Nu e frumos...”, text care trimitea, dacă memoria nu mă înşeală, nu doar la evenimentele emoţionale legate de „Codul lui DaVinci”, ori caricaturile la adresa lui Mahomed, ci şi la „Evangheliştii” compatrioatei noastre Alina Mungiu:

“Nu se cade să nu acorzi unei instituţii străvechi şi prestigioase (fondatoare a civilizaţiei europene şi a primei ei unităţi) măcar acelaşi respect pe care îl acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate şi propriilor tale talente. E ridicol să-ţi aperi feroce propriile opţiuni şi să nu dai doi bani pe opţiunile (cel puţin la fel de onorabile) ale altora. Şi e de prost-gust să declari, în aceeaşi frază, că Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sînt o farsă. Nu şade bine să gîndeşti discriminatoriu şi nedemocratic, condamnînd la deriziune credinţa unei majorităţi. Nu se cuvine să faci turnee în lumea arabă cu parodii la Coran, să faci băşcălie de Vishnu sau de Buddha în India, să batjocoreşti pe Moise în mediul iudaic, şi nici măcar să pretinzi că toate tragediile greceşti sînt, de fapt, scrise de unul şi acelaşi asasin care a decis să păcălească lumea. Nu că nu se poate, nu că e interzis. Dar nu e frumos. La limită - e kitsch”.

Cred că rândurile discipolului nicasian se potrivesc ca o mănuşă şi în cazul romanului „După Isus Hristos” de Vassilis Alexakis. Chiar dacă pentru d-na Maia Morgenstern bunăoară, invitată cu prilejul lansării la Bucureşti să citească fragmente din romanul cu pricina, „a fost o onoare descoperirea acestei cărţi de un curaj nebun, un dar pe care mi l-a făcut viaţa”, să nu ne pierdem cu firea. Ca şi autorul romanului, domnia sa, de mult prea multe ori în ultima vreme, a dat semne că nu face distincţie între emoţie şi comoţie. În ceea ce îl priveşte strict pe Vassilis Alexakis, nu îmi rămâne decât nădejdea că, spre a-şi atenua frustrările atonite, domnia sa va găsi răgazul necesar să viziteze expoziţia intitulată „Muntele Athos şi Imperiul bizantin. Comori ale Sfântului Munte”, deschisă la Petit Palais din Paris între 10 aprilie şi 5 iulie a.c. Este pentru prima oară când un ansamblu considerabil de comori ale Muntelui Athos (icoane, picturi, obiecte etc.) este prezentat publicului din afara Greciei şi mai mult, pentru prima dată în afara Muntelui Athos.

În ceea ce priveşte chestiunea nefericitului ghinion sufletesc de care probabil că scriitorul grec de expresie franceză a avut parte cândva şi de care aminteam la începutul acestor rânduri, reparaţiile cuvenite i-au fost aduse prompt de către Academia Franceză.

Răzvan Ionescu