ARAMĂ ŞI PORTRETE-N RAMĂ - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (IV)

„Viaţa te împovărează oricum. Totul este dacă povara ei,
acceptată cu umilinţă sau purtată ca un blestem,
îţi proiectează în veşnicie un grumaz de zimbru
sau o cocoaşă de cămilă”.
(VALERIU ANANIA)

„Memoriile” lui Valeriu Anania adună în cuprinsul lor cateva zeci de portrete. Uneori autorul îşi propune explicit ca temă de capitol numele unui anume personaj, dar de cele mai multe ori portretele se adună şi se recompun, pe parcursul tuturor celor 700 de pagini, din întâmplări răzleţe, întâlniri peste timp, reconstituri de frază, replici, frânturi de gesturi şi imagini, reacţii ori mărturii venite din partea altora, pe care autorul le transcrie ca atare, văzând în ele confirmarea propriilor sale temeri, nedumeriri ori bănuieli. Pentru cei care au avut prilejul să cunoască în mod nemijlocit pe unul ori pe altul dintre cei despre care autorul „Memoriilor” scrie, surprizele nu vor fi prea mari. După cum şi întâlnirea cu personaje a căror posteritate ne-am obişnuit să o afăm cumva la polul opus opiniilor Părintelui Anania, este de natură să pună serios pe gânduri. Să fie vorba şi aici doar de „răspărul” cu care autorul „Rotondei plopilor aprinşi” ne-a obişnuit? Două sunt portretele care, cu siguranţă, nu numai că vor intriga, dar care îl vor şi livra pe memorialist (a câta oară?) dacă nu judecăţilor mânioase, atunci măcar tăcerilor reci-condescendente, venite dinspre partea elitei societăţii civile, ai cărei idoli ies dintre paginile cărţii destul de şifonaţi. E vorba despre Andrei Scrima şi Richard Wurmbrand. Cu primul, Părintele Anania şi-a însoţit de multe ori paşii în cursul îndatoririlor ce le avea în administraţia reşedinţei patriarhale ori ale Bibliotecii de la Antim. Amintirile sunt mai degrabă reci: „Că Andrei (devenit André) Scrima nu simţea deloc româneşte o ştiam demult şi cred că am mai spus-o. Că, în consecinţă, era împotriva oricărei forme de naţionalism sau patriotism (definindu-se pe sine drept „cetăţean al universului”) îmi era evident”. Acestor mărturii Valeriu Anania adaugă impresiile din urma reîntâlnirii, după ani, în America, cu un André Scrima care „vorbea cu o imensă admiraţie (dusă până la adoraţie) despre marele poet Mao” şi care, într-un restaurant, nu se sfieşte ca, de faţă cu autorul „Memoriilor”, să-i spună chelneriţei: „De fapt, eu nu sunt român, sunt francez, dar cunosc limba română...”. Sau lungile convorbiri telefonice, imediat după decembrie 1989, când Scrima îi mărturiseşte (realitate sau teribilism?) lui Anania, că în tot acest răstimp ar fi fost de mai multe ori „incognito” în România. Nu în ultimul rând, mărturiile venite pe la-nceputul anilor ’70, privind amestecul lui Scrima în intrigile exilului românesc din Paris, te pun pe gânduri. Citind toate acestea mi-am amintit că nici Virgil Ierunca (conform „Jurnalului” Monicăi Lovinescu) nu se dădea în vânt după Père André. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wurmbrand, autorul „Memoriilor” judecă aspru modul în care acesta şi-a revendicat o aură de martiraj creştin, expunându-şi la posturile de televiziune americane rănile de pe spate, spunând că ele sunt „de pe urma bătăilor din închisorile comuniste”, când ele erau de fapt urmele unei operaţii chirurgicale la plămâni. „Se ştie că securiştii băteau în aşa fel încât să nu rămână semne”. Astfel, pastorul „a stârnit uriaşe valuri de compătimire şi simpatie, ceea ce i-a adus tot atâtea uriaşe sume de bani, ignorând faptul că sfântul nu-şi dezvăluie rănile ci şi le acoperă şi uitând pe adevăraţii martiri precum poetul Valeriu Gafencu, rămas în posteritate ca „sfântul închisorilor”, sau Gherasim Iscu, fost stareţ al Mănăstirii Tismana, mort în puşcărie, după ce el, cu mâinile lui, îl îngrijise pe fostul său torţionar, aflat în aceeaşi cameră”. Astfel de mărturii (şi vă asigur că nu sunt puţine) nu pot fi comentate în nici un fel. Respiri adânc şi le ţii minte.

Nu numai din această pricină, portetistica „Memoriilor” merită un capitol aparte, desigur, sub rezerva că şi autorul rândurilor de faţă îşi poate avea opiniile sale, mai mult sau mai puţin subiective, atât în alegere, cât şi în comentariu, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe o mică parte din „împricinaţi”, în diverse momente ale vieţii. Având în vedere experienţa carcerală a autorului ca şi confruntarea sa cu diferite regimuri de represiune, era de aşteptat ca personaje, mai mult sau mai puţin exponenţiale, ale acestei „lumi” să puncteze, cu tipologia lor diversă, cuprinsul „Memoriilor”. În ciuda terorii psihice, a umilinţelor şi a chinurilor fizice la care a fost supus, Părintele Anania scrie despre toţi cu seninătatea rece a unei iertări, ce-şi află graniţa în moartea ambilor părinţi, petrecută în singurătate, departe de feciorii lor, Dumitru şi Valeriu, aflaţi în puşcărie. Două dintre aceste figuri ale sistemului opresiv rămân în memoria cititorului: Gheorghe Crăciun şi Ion Aramă. Primul se înscrie în categoria acelor stranii coincidenţe care l-au urmărit pe autor de-a lungul vieţii. Şef al Chesturii de Poliţie din Cluj la vremea grevei studenţeşti din 1946, apoi colonel şi comandant al Securităţii Sibiu şi Braşov, şi în sfârşit, comandant al închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun îl va elibera pe Anania în cursul uneia dintre cele trei arestări petrecute la Cluj, motivându-şi curajosul gest pe considerente de simţire naţională, în contrapartită cu eliberarea unui „popă unguresc” arestat pentru că a cântat în biserică imnul naţional maghiar, dar eliberat la intervenţiile episcopilor lui. „Despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo o vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească” – mărturiseşte astăzi Valeriu Anania. Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut şi eu, după 1989, asemenea multora, prin intermediul a unul sau două episoade din „Memorialul durerii”, şi mărturisesc că rareori mi-a stârnit cineva un mai profund sentiment de repulsie. Grobian, de un cinism violent şi o impertinenţă fără margini, se încăpăţâna să îşi probeze tratamentul plin de omenie pe care, chipurile, l-ar fi aplicat deţinuţilor de la Aiud, prin administrarea unei alimentaţii naturale şi sănătoase, din resursele proprii ale unor „ferme” pe care le-a ridicat în incinta puşcăriei. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea sa managerială şi standardele acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” constituie motivaţia principală a longevităţii unuia ca Dumitru Stăniloae sau Petre Ţuţea, care graţie unei astfel de alimentaţii au ajuns nonagenari! Celălalt securist din cuprinsul „Memoriilor”, maiorul Ion Aramă, anchetatorul ultimei arestări a lui Valeriu Anania, este oarecum atipic. Blond, cu ochi albaştri, purtător al unui chip care nu inspiră câtuşi de puţin spaimă, maiorul Aramă reprezintă aripa intelectuală a Securităţii. „Se mişca uşor în filozfie – de la presocratici până la existenţialism -, în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugen Ionescu”. Cunoscător de limbă franceză, germană şi rusă, avea sarcina de a citi toate manuscrisele literare ale arestatului. Concluzia: „Toată noaptea ţi-am citit „Mioriţa”. Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an înainte, acum n-ai fi aici”; iar peste câteva zile avea să întărească: „Dacă ţi s-ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca „Mioriţa”, noi (subl.mea) nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru” (subl.mea). Avem aici de-a face cu portretul sui-generis nu al unui om, ci al unui întreg sistem parşiv, care s-a folosit de nenumărate ori de-a lungul vremii de sentimentele naţionale şi dragostea curată de ţară ale românilor, sistem care, departe de a-şi fi dat duhul, nu ezită să-şi perpetueze „patriotic” şi astăzi prozeliţii tineri, ieşiţi agresiv din te-miri-ce pe la răscruci, ori tupilaţi sumbru în propria salivă otrăvită, „de veghe în lanul de secară” al ortodoxiei şi al românismului contemporan, gata oricând la nevoie, să semene dezbinare ori să stoarcă profit .

Pasajele cele mai savuroase, chiar dacă uneori dramatice sau amare, ori de natură să descumpănească, rămân cele în care apar oameni ai bisericii, ierarhi, simpli monahi sau preoţi, teologi ori şefi de departament al cultelor, care împreună alcătuiesc o adevărată saga, istorisită de autor fără înconjur, reconstituind cu precizie de bijutier al slovei, personaje vii aflate în vâltoarea vremilor, a intereselor proprii şi a ascensiunilor clădite pe o relaţie complice între Biserică şi Stat, de cele mai multe ori conjuncturală, ţesută sub semnul compromisului şi al „salvării a ceea ce mai e de salvat” de o parte, şi un fel de „bolero” primejdios şi agresiv din partea puterii seculare, concubinaj în care fiecare pare că e conştient de ipocrizia celuilalt. Atunci când a intrat pe porţile Mănăstirii Antim spre a îmbrăca, aşa cum se spune, „haină îngerească”, autorul „Memoriilor”, june ucenic, avea să afle chiar din gura unui ierarh, Mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, o „apoftegmă” rămasă celebră şi care poate fi aşezată oricând, cu îndreptăţire, pe frontispiciul acestei întregi pleiade de portrete inedite: „De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”. Desigur, personajul central care domină prin statura şi tragismul său toată această perioadă rămâne cel al patriarhului Justinian Marina, în preajma căruia Bartolomeu Valeriu Anania a stat mult timp, fiind martor al multor întâmplări de taină pe care astăzi le face cunoscute cititorului şi, probabil, al şi mai multor altor întâmplări de taină asupra cărora păstrează o delicată, înţeleaptă şi discretă tăcere. De acum înainte istoricii nu vor putea trece cu vederea peste aceste mărturii ce dau seamă asupra declinului continuu al influenţei celui socotit de către comunişti ca fiind om de încredere al regimului, dar răsplătit cu scaunul de Întâistător al Bisericii şi pentru gestul de a fi oferit la un moment dat adăpost lui Gheorghiu-Dej şi „tovarăşilor” acestuia evadaţi din Lagărul de la Tg. Jiu. „Memoriile” lui Valeriu Anania dau la iveală o faţetă mai puţin cunoscută, deşi bănuită, a lui Justinian Marina. Aceea a frământărilor şi tulburărilor unui om, din ce în ce mai singur, din ce în ce mai hăituit, pe care contemporanii şi istoria nu l-au cruţat şi pe care urmaşii nu s-au sfiit să-l numească când „patriarhul roşu”, când „omul providenţial pentru ortodoxia românească”. La fel cum el însuşi fusese „inventat” de către sistem, în scurtă vreme, atunci când semnele de „joc dublu”, ori chiar de nesupunere din partea lui Justinian Marina deveniseră din ce în ce mai limpezi, acelaşi sistem îi inventează peste noapte un contracandidat, mult mai docil din punct de vedere politic, în persoana unui teolog de prestigiu, cu studii la Atena şi Strasbourg, profesorul universitar de Noul Testament, Iustin Moisescu. Martor şi degrabă îndatoritor ascensiunii celor doi, gata oricând să schimbe tabăra conform propriilor interese şi atent la direcţia în care suflă vântul, este mai tânărul Teoctist Arăpaş, pe care memorialistul Anania îl caracterizează în fraze şi observaţii iuţi, cu usturime de săgeată. Una dintre ele însă, rămâne antologică: „În vreme ce aproape toţi clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în tânărul vicar Justinian Marina decât omul comuniştilor şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în el propriul său viitor, şi nu s-a înşelat”. Ca şi reproducerea cuvintelor doldora de sensuri (mai ales astăzi) pe care i le spunea acelaşi Teoctist Arăpaş, de astă dată în aprilie 1990, ca patriarh, revenit în fruntea Bisericii, după un scurt exil post-revoluţionar: „Păi, ce era să fac, iată că m-am întors...”. Şi cu toate astea, în ciuda atâtor şi atâtor imense deosebiri care i-au făcut o viaţă întreagă incompatibili, aceşti doi oameni (Anania şi Teoctist) aveau să-şi dea mâna într-o noapte de noiembrie întru împlinirea unui eveniment asupra resorturilor căruia, vor da cu siguranţă mărturie, la vreme potrivită, cei care i-au fost contemporani.

Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, „Memoriile” lui Valeriu Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Este o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie, un ziar de dincolo de ocean, „The Detroit News”, a scris cu litere de-o şchioapă încă din 7 august 1966: „He didn’t want to be a bishop”.


Răzvan Ionescu

SEMNUL

Sâmbătă 7 februarie 2009 se împlineşte un an de când Părintele Grigore – Arhimandritul Grigore Băbuş a trecut la cele veşnice. Parastasul va avea loc la Mănăstirea Cheia, acolo unde Părintele Grigore îşi doarme somnul de veci. Nu pot să spun cu precizie când l-am cunoscut, pentru că pur şi simplu nu îmi aduc aminte să fi existat un timp când să nu-l fi cunoscut. Când am deschis ochii spre lume era acolo, alături de alţi monahi şi monahii care mi-au înseninat viaţa şi m-au ajutat să mă fac băiat mare. A avut unul din cele mai frumoase glasuri ale muzicii psaltice autohtone şi a ocrotit şi îmbogăţit excepţionalul tezaur de carte al Bibliotecii Sfântului Sinod al cărei harnic şi devotat director a fost vreme de câteva decenii. A stat cu discreţie şi delicateţe în spatele izbânzilor multor ierarhi, cărora a ştiut să le stea alături cu înţelegere în ceasurile înfrângerilor şi ale căderilor omeneşti. Mai cu seamă a avut un respect deosebit pentru prietenie. Aşa se face că, deşi era slăbit şi mergea foarte greu, în miezul verii anului 2007, pe o căldură copleşitoare, a coborât din munte, de la Mănăstirea Cheia, cale de aproape 150 de km., numai ca să-şi poată lua rămas bun de la prietenul său de pe vremea Seminarului de la Cernica, Patriarhul Teoctist, mutat în acea vară la cele veşnice. L-a legat o prietenie statornică de Bartolomeu Valeriu Anania cu care a împărţit deopotrivă chilia mănăstirii şi celula închisorilor. În memoria Părintelui Grigore Băbuş postez aici un text intitulat „SEMNUL”, pe care l-am scris atunci când a împlinit 90 de ani. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne ajute pe noi, nevrednicii săi ucenici, să-i purtăm vie memoria atâta cât ne va fi rânduit să mai fim prin lumea celor vii!



Cu drept cuvânt Părintele Grigore Băbuş poate spune despre sfinţia sa că e “un om umblat”. Neostoita osârdie a Securităţii l-a purtat de-a lungul anilor prin mai multe puşcării. Aşa se face că amurgul toamnei din acel an l-a găsit la Aiud. Din vorbă în vorbă – în puşcării pereţii capătă grai şi ştiu multe – a aflat că în noua sa chinovie roşie a poposit şi prietenul său de-o viaţă. Se cunoscuseră cu mulţi ani în urmă, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica, unde pe-atunci tânărul seminarist recitase câteva poezii ale sale. După un timp, Părintele Grigore i-a întâlnit sprâncenele şi privirea vulturească la leagănul vieţii sale de ieri ca şi de azi: Mânăstirea Antim. În acea seară tânărul i-a mărturisit hotărârea sa de a intra în monahism. Ani de zile au împărţit aceeaşi chilie, unde cu vremea Părintele Grigore adăugase la canoanele şi nevoinţele sale monahiceşti încă una: aceea de a deprinde somnul cu lumina aprinsă, căci tânărul novice era chinuit aprig de patima scrisului. După câte o noapte dormită pe sponci, Părintele Grigore, mai de voie, mai de nevoie, devenea în zorii dimineţii şi întâiul cititor. Şi acum – iată ! – după atâţia ani, aici, la Aiud, „chiliile” lor erau iarăşi aproape. La amintirea acelor vremi, în geana părintelui se agaţă încăpăţânat o lacrimă. A aşteptat un timp să fie scoasă la “aer” celula cu pricina, apoi a scos cu îndemânare de ceasornicar miezul de pâine ce astupa gaura cât vârful de ac din oblonul ferestrei, şi-a lipit de lemnul cald ochiul cu pleoapa tremurândă şi a privit. L-a recunoscut imediat. Tânărului seminarist de odinioară, chiar dacă îi fuseseră tăiate părul şi barba, privirea vulturească îi rămăsese încă la locul ei. L-a aşteptat să ajungă în dreptul oblonului. “Firea întreagă şi toată făptura” s-a cutremurat atunci la tunetul de protopsalt încercat, ce-a ţâşnit din pieptul părintelui : “Valericăăă ! Sunt eu, Grigoreee !” O vreme, până şi ciripitul celor câteva rândunele întârziate a amuţit. Doar paşii deţinuţilor au continuat în acelaşi ritm egal, şi doar în privirea gardianului a licărit parcă lama unui cuţit. “Valerică” (Bartolomeu Valeriu Anania) a mai trecut prin dreptul oblonului odată, şi încă odată, adulmecând respiraţia înceată a gardianului. Când a ajuns pentru a treia oară în dreptul oblonului, şi-a împreunat degetele mâinii drepte şi, discret, şi-a făcut pe chip Semnul. De partea cealaltă Părintele Grigore a oftat prelung, a gonit oarecum stângaci lacrima ce se încăpăţâna încă să stea agăţată în geană, şi-apoi, liniştit, ca într-un fel de răspuns, şi-a făcut la rându-i Semnul. Semnul Crucii. Semnul care de mii de ani “legitimează” creştinul, mărturisindu-i dubla sa realitate – cu datorii faţă de pământ şi cer. Semnul “Tainei lui Hristos” – cum spune Apostolul Pavel, prin care Mântuitorul a unit nu numai umanitatea Sa cu Dumnezeu, ci şi pe toţi cei ce cred în El, cu Sine şi între ei. Prin acest Semn s-a deschis iubirea dumnezeiască în toate sensurile ei, în “lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea iubirii Lui Hristos”(Efeseni 3, 18), care sunt dimensiunile cosmice ale plinătăţii divine (Sf. Grigorie de Nyssa). Braţele ei cuprind zidirea în obârşia şi chemarea ei luminoasă.

Cu 1650 de ani în urmă, de pe amvonul bisericii Învierii din Ierusalim, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, arăta mulţimii Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Piatră de poticnire (skándalon) pentru unii, ea înseamnă Înviere pentru creştini, căci moartea lui Hristos a devenit (aşa cum se spune în Rugăciunea de la sfinţirea Crucii) de viaţă făcătoare.

În ciuda unei întregi generaţii, care s-a apărat şi a nădăjduit prin Cruce, demonii cei roşii n-au fugit prea departe. Nimic nu se pierde, totul se transformă – iată legea lor, o lege a fizicii devenită regulă a supravieţuirii în societăţile post-totalitare ! Tulburătorul “Memorial al durerii” ni l-a înfăţişat la un moment dat pe unul dintre ei. Ironie sau cinism al sorţii, pe ecranul televizorului, sub chipul puhav al fostului comandant al Aiudului, cu litere de-o şchioapă, i-a apărut scris şi numele: Crăciun ! Şi asta cui ? – m-am întrebat. Haida deh ! Tocmai lui Moş Gerilă ! Cu voce onctuoasă, gresată periodic la exigenţele bolşevismului rătăcitor care ne-a cotropit locul şi norocul, ipochimenul lăbărţa către întinsul megaherţilor ţărişoarei noastre de telespectatori noctambuli un discurs competent şi precis evaluator al avantajelor unei alimentaţii fundamentate pe resursele proprii ale prestigioaselor „ferme” ale Aiudului. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea standardelor acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” a făcut ca Dumitru Stăniloae şi Petre Ţuţea, de exemplu, să atingă vârsta de 90 de ani !!!

Părintele Grigore a împlinit şi el, de curând, aceeaşi vârstă. Şi tot nu cu mult timp în urmă, şi-a recăpătat crucea confiscată de Securitate, cruce pe care o avea de la unchiul său, stareţul de odinioară al Mănăstirii Cheia de la poale de Ciucaş. Semnul însă, l-a purtat mereu, ca şi ceilalţi, pentru că nu a avut cum să i-l ia nimeni. Cu el m-a binecuvântat, cu el m-a mustrat, cu el m-a iertat ! În Catedrala Patriarhală ori în temniţele comuniste, pe culoarele lungi ale Bibliotecii de la Antim, pe pajiştile Babeşului, ori împreună cu Părintele Macarie la Poiana Crucii, Semnul nu l-a părăsit niciodată. Cu el, prin vremi, s-a însemnat pe sine, mulţime de popor şi „copacii trebuitori”. Iar crucea i-a devenit de viaţă făcătoare.

„Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise Dănilă Prepeleac. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o Cruce ş-o înfige în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori” (Ion Creangă – „Dănilă Prepeleac”).

Răzvan Ionescu



Părintele arhimandrit Grigorie Băbuş s-a născut la data de 3 iunie 1915 în comuna Teişani, jud. Prahova. La vârsta de 13 ani, a intrat ca frate începător la Mănăstirea prahoveana Cheia, unde era stareţ unchiul sau, Arhimandritul Grigorie Georgescu. Aici a îndeplinit cu râvnă mai multe ascultări, printre care cea de paracliser. La vârsta de 18 ani, a susţinut examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, având colegi apropiaţi pe monahul Teoctist Arapaşu, viitor patriarh al României şi pe monahul Sofian Boghiu, viitor stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti. Dupa absolvirea Seminarului Teologic, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, înscriindu-se apoi şi la cursurile de doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar apoi, la data de 22 februarie 1948, ieromonah. Mai târziu a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul Justinian l-a readus la Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie, iar în anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către Episcopul Vicar Patriarhal Teoctist Botoşăneanul. Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În data de 25 martie 1956, de Bunavestire, a fost hirotesit arhimandrit de catre însuşi Patriarhul Justinian. În anul 1959, la 13 martie, noaptea, a fost arestat de securitate, care i-a confiscat şi puţinele lucruri pe care le avea. A fost închis vreme de câţiva ani împreună cu părintele profesor Dumitru Staniloae, profesorul Teodor M. Popescu, poetul Radu Gyr, şi alţii, suferind în sinistrele inchisori de la Aiud şi Jilava. Eliberat din inchisoare în anul 1964, Arhimandritul Grigorie Băbuş revine la Mănăstirea Antim din Bucureşti, la Biblioteca Sfântului Sinod pe care o va sluji cu dăruire şi pricepere, precum şi la altarul Sfintei Catedrale Patriarhale, mai bine de 50 de ani. A scris mai multe articole şi cărţi, printre care amintim: Izvoare liturgice si pastorale, Bibliografia tipariturilor psaltice ale lui Anton Pann, Lumina pentru suflet-predici. Slăbit de vârstă şi de boală, părintele Arhimandrit Grigorie Băbuş s-a retras la Mănăstirea de metanie, Cheia, în noiembrie 2006, petrecând ultimii ani în rugăciune şi nevoinţe, primind adesea vizita fiilor duhovniceşti. A trecut la cele veşnice în 7 februarie 2008, dată care coincide cu ziua de naştere a colegului şi prietenului sau, Patriarhul Teoctist (7 februarie 1915).

O PSIHOLOGIE COMPLICATĂ - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (III)

... mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa-n palme

(VALERIU ANANIA)

Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud... Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim dintre paginile volumului său de „Memorii”, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj. Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă însfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii hortiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională, reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”. Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen” nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul - şi nu numai el - le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu „domnilor colegi”, „domnişoarelor colegi” – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu „Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem”... „Băieţii” au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu „voi” şi „vouă”, „ale voastre”, până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.

„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student, ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. ”Nu primesc ordine de la nimeni” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva. Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor Universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.

După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist - tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Aceasta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946... „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie...”. În multe alte rânduri, autorul „Memoriilor” de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Răzvan Ionescu

UN „DRAC DE POPĂ”, UN EMINESCU ŞI UN SEMN DE CARTE – „MEMORIILE” LUI VALERIU ANANIA (II)

Puşcăria se trece dormind...libertatea înseamnă stare de trezie...

(VALERIU ANANIA)

„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul „Memoriilor” de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist, la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului. Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu) asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arihereului vicar Veniamin Pocitan care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde (culoarea legionarilor – nota mea) şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.

Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe facultăţi de teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de medicină şi Conservatorul de muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, Lagărul de la Tg. Jiu, Închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”. 23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale „Memoriilor”. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.

La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pantecele neostoitelor lighioane, sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la Închisoarea Curţii Marţiale când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii”- explică autorul.

Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: - Postul unu, bineee!..., ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: - Doi, bineee!..., reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:
„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
- Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.
- Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă”.

Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul „Memoriilor” a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se, şi să ne, vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt „Steaua zimbrului” şi „Meşterul Manole”.

Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

Răzvan Ionescu

NEAMUL NEVOII

Acest text l-am publicat pentru prima oară acum trei ani, în ziua de 18 ianuarie 2006, în cotidianul „Averea”. Recitindu-l astăzi, în pofida trecerii timpului şi a câtorva trimiteri la evenimentele zilelor de atunci (agonia maestrului GicăPetrescu şi, de-acum cazul legendarei „mătuşi Tamara”), îmi pare, vai!, încă actual (R.I.)

Privind la televizor singurătatea nonagenară a lui Gică Petrescu, cel care a bucurat sufletul atâtor generaţii, singurătate spartă cu toporişca pompierilor şi dezvăluită prin indecenţa ecranului-ţaţă al televiziunilor autohtone, sau reflectând la modul în care anii la fel de mulţi ai Tamarei Cernaşov au fost jucaţi la bursă, cu răceală de cioclu, de către familia Năstase, spre a-şi rotunji conturile, mi-am zis că în spaţiul mioritic e recomandabil să nu apuci asemenea vârste, când biologia te aduce anonim în fel şi chip la mâna altora. Numai că, nici să mori de tânăr, cu un nume mare şi o operă prestigioasă în spate nu e cine ştie ce avantaj, ba dimpotrivă, numele şi vorbele îţi sunt manevrate după nevoile urmaşilor, iar când mai eşti şi geniu, riscurile cresc proporţional cu numărul populaţiei care resimte acut îndatorirea de a-ţi fi, pe de-a-ntregul ei, urmaşă. „Doctorul mi-a spus că, principala cauză a boalei mele a fost izolarea deplină în care trăiesc şi înconjurarea societăţii şi a oamenilor” – scria Mihai Eminescu părinţilor săi la 10 februarie 1872. Cazul său e unul simptomatic. Pentru că el a fost, este şi va fi al tuturor sau, după caz, al „tutulor”:

„Aici la Ipoteşti, unde s-a înălţat în strălucire universală Luceafărul geniului poetic naţional, cinstim cu emoţie memoria nepieritoare a celui mai iubit poet al neamului nostru – Mihai Eminescu. Visul lui de dreptate, de libertate şi înălţare a României cântat în vers de aur îşi află împliniri în strălucirea vremurilor noastre când întregul popor deplin stăpân pe propria-i soartă, construieşte o viaţă nouă – socialismul” (omagiu înscris în cartea de onoare a Muzeului „M. Eminescu” din Ipoteşti de către tov. Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului cu prilejul vizitei făcute în judeţul Botoşani în anul 1968).

Era anul în care intrarea ruşilor în Cehoslovacia prilejuia proaspătului (oarecum) înscăunat în locul lui Dej, cacealmaua din Piaţa Palatului, cacealma din care a trăit mai bine de 20 de ani până când, în acelaşi loc, a recepţionat un pantof în cap din partea poporului prostit, cu puţin timp înainte de a recepţiona întreaga muniţie a cetăţii de scaun Târgovişte, din partea lui Ion Iliescu, ajuns în fruntea Securităţii. Botoşaniul era un punct geografic strategic, aflat în proximitatea graniţei cu U.R.S.S., iar acest fapt trebuia speculat; şi cum puteai să o faci altfel mai bine decât cu bietul poet naţional originar de prin partea locului?! Tot pe atunci, nu departe, la Mănăstirea Putna, călugărul Pimen, un ghid tânăr, vioi şi isteţ, astăzi Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, împărţea copiilor de şcoală „Doina” lui Eminescu, scoasă din manuale de Dej dar, se vede treaba, reintrodusă conjunctural ca samizdat, mai degrabă cu voie de sus, decât de la Cel de Sus...

Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, a merge pe 15 ianuarie la mormântul lui Eminescu, constituia pentru mulţi bucureşteni aproape un act de revoltă; o revoltă tăcută, un bocet surd, prin care zeci, sute, poate chiar mii de oameni, pe cât de anonimi pe atât de diverşi, îşi mărturiseau iubirea lor pentru autenticitatea jertfei purificatoare a spiritului, într-un interval calendaristic dedicat îndeobşte cu hărnicie poltronă ditirambilor sforăitori îndreptaţi înspre vârful minciunii şi al urii. Sub cripta de la Cimitirul Bellu odihnea trupul unui artist de geniu care sfârşise nebun, ucis de indiferenţa şi dispreţul lumii, jertfindu-se pentru spirit şi adevăr, în vreme ce în loja de la Poliventă ori în cea de la Sala Palatului rânjea ţeapăn reprezentantul ugigaşilor sufletului, un analfabet ajuns nebun în ritmul sacadat al aplaudacilor minciunii, dat de slugile ce aveau să-l ucidă patriotic nu peste mult, apăsând în acelaşi ritm pe trăgaci.

„El va trăi, deşi a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”- scria la moartea poetului, B.P.Haşdeu.

Imediat după ’89, în 15 ianuarie 1990, la mormântul lui Eminescu aveam să întâlnesc un reporter isteric de la Radio România (care ulterior avea să împartă mixere şi radiatoare în direct ca director la aceeaşi instituţie), însoţit de un pâlc febril de babe tricolore ce mă somau răcnit şi ameninţător să recit „Doina”, lucru prevestitor al multor înfăptuiri neaoşe şi pestriţe din viitorime. A fost momentul în care am decis ca de atunci încolo, să aleg pentru pelerinajul la mormântul poetului zile mai inofensive, când tăcerea era mai la îndemâna loazei indisciplinate din mine. Asta până duminica trecută când, străpuns de un elan deopotrivă liric şi intempestiv, am luat hotărârea necugetată de a ieşi din banca mea şi a mă îndrepta spre Père La Chaise-ul nostru dâmboviţean. De la intrare nu mi-a mirosit a bine, când doi vlăjgani îmbrăcaţi în costume de intervenţie mi-au indicat prevenitor aleea, urându-mi afabil „să trăiţi”, sintagmă de altfel utilă şi revigorantă având în vedere „locaţia”, dar plină de înţelesuri albastre având în vedere situaţia. Ca aperitiv am servit hohotul lubric al unor „gagici” de liceu unduindu-se „naşpa” din mers în jurul unui băiet de băiet, un soi de ţârcovnic cu cercel, care molfăia bălos, laolaltă cu guma de mestecat, ceva cu „somnoroase păsărele”, fapt ce le făcea pe experimentatele vestale adolescente, rând pe rând, să-şi lase pradă gurii lui, ale lor buze dulci. Nu peste mult însă, aveam să dau nas în nas cu tabloul vivant al gloriei autohtone. Indescriptibil. Năucitor. Definitiv. Babele tricolore se înmulţiseră laolaltă cu reporterii şi repertoriul. Isteria se sublimase în vacarm. Ochi injectaţi, obraji rumeni, „revindecări” răguşite. Politică, pensii, medicamente, complot. Iar deasupra tuturor, Nica Leon. În carne şi oase. Mai la o parte, pe o bancă înveşmântată în drapelul naţional, un domn cu aer de maître d’hotel strângea tainice adeziuni. În vreme ce încercam să aprind o lumânare, o babă gracilă care depăşise demult registrul minor tricolor, afişându-l răzbit pe cel policolor major, mă ţine piţigăiat la distanţă fiindcă îi stric cadrul: „Domiţian dragă, aşa, ia-mă şi aplecată peste mormânt !”. În vreme ce mă strecuram afară vinovat dar şi oarecum intimidat de îndemânarea stoică a lui Domiţian, era gata-gata să se prăbuşească peste mine un foto-reporter agăţat în echilibru fragil de crucea lui Nichita Stănescu. „Amice, eşti idiot !”- mă scap. Nu ripostează. Nu spune nimic. Nici măcar... „nu, domnule”. Semn că deşi nu citeşte, măcar e paşnic.

Undeva, în amintirile sale, T.V. Stefanelli evocă zilele petrecute împreună cu câţiva prieteni într-un Bucureşti canicular al anului 1878, când lui Eminescu, deşi făcea mult haz de amintirile lor studenţeşti, „i se întunecau privirile uneori, ca şi când i-ar fi trecut un gând trist prin minte, căci ofta şi pronunţa cu zâmbet amar cuvintele lui obicinuite: of… neamul nevoii !”.

L-a moartea lui i-au scormonit creierul după ce i-au scormonit viaţa. 1400 de grame. Atâta cântărea creierul lui Mihai Eminescu. La dorinţa expresă a lui Titu Maiorescu, autopsia care i s-a făcut după moarte poetului, a constatat că greutatea creierului său era de 1400 de grame. „Emisferul stâng singur cântăria 595 grame, cel drept 555, fără cerebel” – precizează sec raportul medical alături, desigur, de alte amănunte „tehnice”. Aşa că la noi, nu ştii cum e mai bine. Dacă apuci 90 de ani, precum Gică Petrescu, rişti ca indiferenţa oamenilor să se intersecteze cu tulumba pompierilor ori să te trezeşti cu un cateter T.V. vârât în suflet ca să te scoaţă de-a dreptul în telenovelă. Sau să-ţi bată la uşă nepoţica Dana (Năstase) dându-ţi graţios ghes înspre un testament dibaci. Dacă mori de tânăr şi prezinţi simptome incerte de geniu, poţi stârni curiozitatea morbidă a vreunui ilustru teoretician, preocupat de structura formelor fără fond. Iar dacă după o vreme îţi pare rău sau vrei să ieşi afară, sătul să mai facă din tine fiecare ce vrea, dai peste Nica Leon. Nicicum nu-i bine, neamul nevoii!

Răzvan Ionescu

(din volumul „România şi Julieta la fix – scrieri apocrife”, ed. Curtea Veche, Buc., 2007).

ÎN RĂSPĂR CU VREMEA - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (I)

Memoriile mele sunt departe de a fi complete...
Dar, aşa cum sunt ele se vor şi se propun
o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet.
E vorba de sufletul meu.
(Valeriu Anania)

Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”, „Greul pământului” sau „Mioriţa”. Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile. Din capul locului trebuie să constat că scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania. Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”. Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „...rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.

Răzvan Ionescu

PAŞII EI RISIPIŢI DE SPUMA MĂRII...

Paşii ei risipiţi pe nisipul mării, în serile în care desculţă se lăsa parcă luată la rost de şoapta, ori de vuietul valurilor... Aşa mi-o amintesc pe Gina Patrichi. Mergând pe malul mării de la un capăt la altul. Pe vremea când doar aspiram spre acea lume de dincolo de cortină, cu mirosul ei pătrunzător de eter-mastick, vacanţele la mare se alcătuiau de-a lungul unor popasuri înşirate pe firul monotoniilor tandre. Îmi alegeam un loc strategic prin preajma plajei de la „Rex” şi o pândeam. Uneori o vedeam încă de la ieşirea din hotel, alteori îi aflam silueta dintre desenele altor trupuri undeva, depărtându-se sau apropiindu-se. Pe atunci nici nu îndrăzneam să visez că voi avea privilegiul de a-i fi vreodată prin prejmă, altfel. Apoi au fost acele spectacole de vis de la Bulandra, „Elisabeta” şi „D-ale carnavalului”, pe care orice student al I.A.T.C. din generaţia noastră le poate povesti pe dinafară şi acum, replică de replică, pas cu pas, poantă cu poantă. Asemeni unui concert căruia cunoscătorii îi recapitulează volutele sonore, urmărind ştimele memoriei. Nu scăpam nici o reprezentaţie, alergam cu sufletul la gură, plasatoarele şi portarii ne cunoşteau, scările şi gradenele erau ale noastre, făceam oarecum parte din distribuţie... Apoi am cunoscut-o de aproape, o profesionistă până în măduva oaselor, fanatică până dincolo de puterea omenească a înţelegerii. O autoritate imensă în teatru. Uneori cuvântul ei putea să răsucească destine, fără ca ea să-şi dea seama sau să vrea neapărat asta. Cei cărora lumea teatrului le este cunoscută, ştiu că asemenea „puteri” nu aveau nimic de-a face cu funcţiile adminstrative şi nici măcar cu numărul rolurilor jucate. Zeul teatrului îşi alege trimişii după criterii doar de el ştiute, ce ţin de acea tainică putere de a-i vrăji până şi pe ceilalţi slujitori ai săi, de dincolo de ultima cortină. Puternic, asemeni „Re-Ginei” Mab, cuvântul ei şfichiua ori aşeza în rost paşii către efemera lume a viselor. La final le îmbrăca pe toate într-un râs pe care încă îl mai port atât de limpede în urechi, încât dacă acum l-aş auzi la altcineva, cu siguranţă aş sfârşi pe rug, eretic, acuzându-l pe Dumnezeu de impardonabila impostură a plagiatului de sine.

Din vremea repetiţiilor la „Dimineaţa pierdută” păstrez două momente ce poartă pecetea inconfundabilă a ceea ce se afla dincolo de aura de mister pe care o transmitea pe scenă Gina Patrichi. Prima. La finalul unei şedinţe, în biroul directorului, când lumea se pregătea de plecare, mai zăbovind la o mică şuetă, Gina care era obsedată de un moment dificil din spectacol căruia tocmai îi aflase cu o seară înainte rezolvarea (cu ajutorul unei uluitoare artiste care s-a aflat mereu, discret, în spatele multor izbânzi teatrale, Miriam Răducanu) a vrut să-i arate Irinei Petrescu şi celor din jur, soluţia la care ajunsese. Brusc, ne-a uluit pe toţi, aruncându-se pe jos şi târându-se pe mochetă, jucându-şi monologul spre disperarea tăcută a rochiei albe şi vaporoase de vară care, în urma acestui intempestiv impact, avea să sufere drastice modificări. Al doilea moment e legat de monologul din trăsură al lui Titi Ialomiţeanu, personajul pe care îl jucam eu. Ajunsesem într-un moment de impas peste care nici eu, nici regizoarea Cătălina Buzoianu nu mai ştiam cum să trecem. Cătălina (un om căruia îi datorez enorm) îşi vărsa năduful asupra mea, iar eu, în pragul abandonului, aşteptam doar momentul de a contraataca la fel de furibund. La câţiva metri de mine, Gina, ghemuită în penumbră, asemeni unei păsări de pradă care simte cu toate viscerele primejdia, a început să şuiere către mine scurt, sacadat, aprig, astfel încât Cătălina să n-o audă: „Taci... Ascult-o... Nu-i spune nimic... Fă ce spune... Taci... Lasă... Înghite... Taci... Fă... Înghite... Taci... Fă... Înghite”. Şi tot aşa vreme de câteva minute bune. Totul mi se părea neverosimil. Nu-mi venea să cred! Reacţia ei era atât de puternică şi atât de uluitoare, încât mi-a anesteziat nu numai furia mocnită ci şi orice tentativă de contraatac. Apoi, când pericolul a trecut, m-a luat de mână şi m-a întrebat simplu: „Nu vrei să te ajute un pic Miriam?” Timp de vreo câteva săptămâni am lucrat cu această uluitoare artistă. Apoi, într-o duminică după-amiază, când terminasem ultima dintre aceste repetiţii oarecum clandestine, cred că undeva pe la Muzeul Medrea, Miriam Răducanu îmi spune: „Hai să-i arătăm Ginei, nu-i dai un telefon?”. „Miriam..., e dumincă după-amiază şi ştiu că n-are spectacol, poate o fi şi ea la masă...” – am încercat eu să preîntâmpin vreo gafă. „Gina?!!!... Îi spui că suntem împreună la Medrea. Atât”. Aşa am şi făcut. „Bine, vino şi ia-mă” mi-a răspuns Gina la fel de scurt. Prin telefon se auzeau glasuri şi râsete, semn că avea musafiri. M-am suit în maşină şi m-am dus s-o iau. „Unde pleci...” a întrebat-o puţin mirat soţul ei, d-l Victor Anagnoste, strălucit avocat şi bărbat de o rară distincţie. „Bizu’ dragă... M-a chemat Miriam la Medrea... mă-ntorc în 20 de minute”. „Miriam” s-a dovedit şi de astă-dată a fi un fel de cuvânt magic, un fel de „iarba fiarelor”, care le rezolvă pe toate. La Medrea totul s-a petrecut rapid. Gina m-a privit atent, cuibărită cu picioarele sub ea, cocoţată pe un scaun. Era la fel ca atunci când şuiera ca să mă împiedice să urlu. Tot ca o pasăre de pradă. La sfârşit, mă aşteptam la efuziuni. N-au fost. A rămas câteva clipe pe gânduri, cu ochii aţintiţi undeva în gol, apoi şi-a ţuguiat buzele, a făcut ochii mici şi-a zis rece, sec, fără nici un fel de inflexiune în glas: „Acum e bine”. Apoi am dus-o acasă unde o aşteptau musafirii. Pe drum, cum altfel, am tras o repriză straşnică de râs. Atât. Asta era Gina. O muncă de ocnaş pe care, cu farmecul ei unic, o învăluia pe scenă în mister. Aş mai putea adăuga desigur, oricând, zeci de alte flash-uri, dintre acelea ce pot recompune, fie şi adunate la un loc, doar jumătăţi de întreg. Zile lungi de turneu, cu râsete şi jocuri interminabile, cu farse în care se jucau adevărate partituri tragi-comice, seri cu drumurile spre casă după spectacol împreună cu „Pompo” (aşa o poreclise ea pe Irina Petrescu), cu nopţile târzii la video, unde vedeam împreună cu Micki Dobrin şi Ioana Pavelescu, ultimele filme cu De Niro, Pacino ori Dustin Hofmann, cu nesfârşite taclale printre pahare de şampanie, când la ivirea zorilor Gina se uita prelung în zare şi spunea: „Dragă... nu ţi se pare că e cam... pâclă?!!” Ţin minte că odată improvizasem cu toţii un spectacol de poezie cu care umpleam grădinile de vară din Bucureşti. Fiecare spunea ce ştia. Jimmy Besoiu ne prezenta cu neîntrecutul său talent de causeur. ”Gina, tu ce spui?”. „Sonete de Shakeaspeare, dragă!”- a răspuns ea cu afect regal. „Câte?” „Ei, asta-i acuma, câte!!! Un... sonete”!!! Umorul ei era mereu devastator, chiar şi atunci când cădea cumva la mijloc, aşa cum s-a întâmplat odată, undeva în Mărginimea Sibiului, când am intrat într-un restaurant modest, dar curat, populat mai cu seamă de oieri, unde sibianul Jimmy Besoiu ştia precis că găsim o ciorbă de burtă grozavă. La masă cred că eram 10 persoane. La un moment dat, Marcel Iureş a făcut un gest cu mâna, fără să-şi dea seama că picoliţa se afla cu tava plină cu cele 10 ciorbe exact între el şi Gina. 6 dintre ele, galbene şi grase, s-au vărsat în întregime pe interpreta Ivonei din „Dimineaţa pierdută”! Ne-a am albit! Încremenit, Marcel se pregătea să devină frescă. „Serviţi şi... rochii?” – a întrebat Gina după câteva secunde de stupoare tensionată, declanşând hohotul general şi eliberator. Dacă în locul ei ar fi fost altcineva, cu siguranţă seara ar fi fost compromisă. Ea însă, a ales instantaneu soluţia cea mai simplă. Într-un loc mai ferit s-a dezbrăcat la piele şi a „îmbrăcat” pe trupul gol una din feţele albe de masă ale localului. În vreme ce o ajuta la această operaţiune oarecum anevoioasă, „Pompo” a mormăit îmbufnată replica de geniu care avea să pecetluiască o seară memorabilă: „Trebuia şi-aici să te remarci!!!”. Într-o zi, cred că prin 1988, am surprins-o undeva în penumbra sălii de la Schitu Măgureanu luând-o în braţe pe Irina şi izbucnind în plâns. Atunci am ştiut că se petrecuse ceva rău. După o vreme n-a mai putut juca. Una dintre corzile vocale îi fusese grav afectată. Practic îşi pierduse vocea. Şi totuşi, cu preţul unor exerciţii complicate şi al unui efort de care numai fanatismul ei pentru teatru era în stare, a reuşit imposibilul. Să vorbească şi să joace iar. Un timp. Doar un timp.

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie inteligentă. Ei bine, în spatele Ginei a stat întotdeauna un bărbat rarissim despre care ar fi nedrept dacă n-aş spune aici câteva cuvinte. Victor Anagnoste, „nenea Bizu”, om din stirpea veche a moldovenilor de rasă, elegant şi cu umor, a iubit-o enorm şi i-a înţeles ca nimeni altcineva patima: teatrul. Povestea lor poate că o va spune vreodată, Oana, fructul iubirii dintre ei. Pe atunci o adolescentă delicată, taciturnă, care lăsa să se ghicească dincolo de aparenţe, o fire puternică, maturizată prematur de aceeaşi iubire pe care mama ei i-o împărţea cu teatrul. Nu i-am mai văzut de atunci... Dar îi iubesc în amintirea mea la fel. Asemeni casei de pe strada Orlando colţ cu B-dul Ana Ipătescu pe care uneori, din fuga maşinii, prefer mai degrabă s-o simt, decât să o privesc. Când mi-e dor, o caut pe Gina în nisipul mării. În serile de toamnă, ori în după amiezele iernilor dulci, când plaja de la Rex e pustie şi când doar pescăruşii mă însoţesc, îmi place să fug de mine însumi cel de acum, spre a redescoperi „castelele din Spania” de odinioară şi paşii ei desculţi, risipiţi de spuma mării...

Răzvan Ionescu

(Text apărut în volumul „Carte cu Gina Patrichi” de Mircea Morariu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”& Revista „Teatrul azi”, Bucureşti, 2008)