Motto:
"La catedrală, credincioşii vor avea acces permanent.
Ziua, vor putea să intre şi să se roage.
Noaptea, vor sta în pridvor cei întârziaţi, că aşa e la noi:
întârziem, ca să nu ne pierdem identitatea."
( Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 1 oct. 2008).
Aşadar, de ce "FERESTRE ÎN PRIDVOR"? Întâi şi întâi pentru că m-am grăbit să mai prind un loc, urmând îndemnul de mai sus al Întâistătorului. Am motivele mele să cred că o să fie destulă aglomeraţie! Apoi pentru că mie chiar îmi place mult pridvorul. Mi se potriveşte. Elementele care definesc un spaţiu ar putea fi: înăuntru/înafară; sus/jos; dreapta/stânga; faţă/spate. Pragul sau pridvorul nu reprezintă nimic din toate astea. Este un no man’s land. Pragul nu trebuie interpretat ca un loc de rămas, ci ca o invitaţie, ca o ezitare. Un popas scurt, un răgaz. Prispa unei case este un spaţiu al comentariului, al vorbirii în şoaptă, al meditaţiei şi al unui anume tip trecător de intimitate. Nu eşti nici afară, nici înăuntru. La fel cum pridvorul bisericii este spaţiul unei invitaţii. Un spaţiu al intervalului şi un spaţiu al binecuvîntării. Un spaţiu în care se face simţit harul secund, harul pregătitor al Bisericii. El se înscrie din punct de vedere arhitectonic, punctului de vedere teologic conform căruia creştinul nu este niciodată o fiinţă perfectă, ci mereu perfectibilă, aflat în permanenţă pe drumul nesfârşit către Dumnezeu. Dacă oamenii au ceva să-şi spună, ies în pridvor unde îşi spun ce au de spus, fără să-i tulbure pe ceilalţi. Multe biserici ortodoxe au zugrăvite pe pereţii exteriori chipurile unor filosofi greci: Aristotel, Filon, Plutarh, Solon,Thucydide, Platon, Apollonius ş.a. Dacă dăm imaginar de-o parte suprafaţa materială a zidului bisericii, ne vom afla în faţa unei aşezări inedite spate în spate a filosofului din exterior cu sfântul din interior. O împreună zidire a credinţei în care cultura aşezată cu faţa către lume, se sprijină pe cultul aşezat cu faţa către altar. Mistica şi raţiunea par a se sprijini în acest caz, solidar, pe prispa intervalului divin, acolo unde vederea lui Dumnezeu este “în ghicitură” şi nu “faţă către faţă”. Raţiunea şi credinţa pot sta împreună atâta timp cât există un no’mans land. Poate că de aici s-ar putea începe o teologie a pragului. Creştinismul este prin excelenţă o religie a intervalului, atâta timp cât însăşi cheia sa de boltă se sprijină pe Înviere – Paşte (de la ebraicul Pesah care înseamnă trecere). Spaţiul în care se manifestă divinitatea ar putea fi numit printr-un interval sau prag. Pe acest prag extrem de îngust are loc cel mai adesea întâlnirea dintre Dumnezeu şi om. El este locul unde se întâmplă multe lucruri duhovniceşti. Este locul optim unde făptura credincioasă poate începe un dialog cu Dumnezeu.
Viaţa creştinului se desfăşoară între deja şi nu încă. Hristos a venit, dar Împărăţia lui Dumnezeu încă nu. În această aşteptare atentă, fereastra din pridvor deschide o dublă perspectivă. Şi înspre afară dar şi înspre înăuntru. Şi către lume, şi către sine. Este locul prin care priveşti şi uneori treci dincolo de prag. Fie doar cu privirea. Deschisă sau închisă fereastra rămâne locul predilect de (pe)trecere.
Răzvan Ionescu
Postări
