Se afișează postările cu eticheta Cutia cu maimuţe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cutia cu maimuţe. Afișați toate postările

24 mai 2010

CODUL ROŞU 18 ani, 5 luni şi 16 zile



Textul care urmează l-am scris şi publicat exact cu doi ani în urmă. La ceea ce se întâmplă astăzi în România nu mai am puterea deocamdată de a scrie vreun text nou. Las activiştii creştini de dreapta-stânga-nprejur să-şi exprime ohtăturile naţionale după ce l-au votat pe derbedeul naţional dând în prealabil preţioase s.o.s.-uri electoratului drept-credincios.


„Dacă un paznic de lagăr nazist
e urmărit prin toate junglele din Amazonia,
cum suportăm noi să trăim alături de criminalii comunişti?”
(Vladimir Bukovski)


Mi-e dor de tata. A murit pe 8 decembrie 1989. Adică acum 18 ani, 5 luni şi 16 zile. Nu a mai apucat să vadă cum cade comunismul. Era un om simplu. Îi plăceau caii. Şi femeile frumoase. Părinţii lui aveau pământ. Mult. Erau chiaburi. Şi liberali. Comuniştii i-au luat tot. Şi părinţii. Şi pământul. Şi caii. Şi liberalii. A primit domiciliu forţat. La comun. A avut noroc. Alţii au primit la Canal. Sau la Aiud. Sau la Sighet. Sau chiar glonţ. Au fost 200 de puşcării. S-au dat 25.000.000 de ani de detenţie. S-au numărat 300.000 de morţi. Dintre care 10.000 de femei. Toate erau frumoase. Azi sunt cifre. Tata i-a urât pe comunişti. În afară de unul. Eu. Era(m) durerea lui. Azi eu nu mai sunt comunist. Ce rău îmi pare că tata nu mai e! Să vadă cum nu mai sunt! Nu ştiu ce sunt. Am primit 10 hectare din pământul lui tata. Mi l-au dat prin ’90 comuniştii lu’ Iliescu. Undeva în Ialomiţa. În satul Bărcăneşti. Aşa că aş putea fi pesedist. Sau chiabur. Sau latifundiar. Nu sunt. Nici pesedist. Nici chiabur. Nici latifundiar. Alte 40 de hectare, ce trebuiau să mi se restituie, conform legii, nu le-am mai primit. Nu mai vor liberalii. De ce? Uite aşa! Din solidaritate. Cu liberalii lu’ bunicu’? Nu. Cu comuniştii lu’ nea Nicu. Adică, cu mine?! Nu, că eu nu mai sunt. Cu ăştia ai lu’ Iliescu? Nu, că nici ei nu mai sunt. Da’ cu cine? Cu ăia ai lu’ Petru Groza! Ei ba sunt, ba nu mai sunt. Primaru’ zice că nu vrea secretaru’. Secretaru’ zice vă nu vrea primaru’. Iar văr’miu zice că „nu vrea liberalii lu’ Tăriceanu-Petru Groza”. Păi nu ăsta e rolul liberalilor?! Să te ferească de comunism?! Aşa că dacă mâine vin iar comuniştii, n-o să aibă ce să-mi ia. O să-mi ia boii de la bicicletă. Eu nu sunt tata. D-aia sunt calm. Şi Tăriceanu e calm. E calm şi galben. Vosganian în schimb e galben şi nervos! Mai ales nervos! Le-a zis mai deunăzi vreo două celor de la Petrom, de s-au făcut galbeni! Şi Iliescu e nervos! În fiecare an cum vine 20 mai, devine nervos. Când vorbeşti de Piaţa Universităţii e foarte nervos. Dacă-i spui de punctul 8 de la Timişoara, Iliescu e nervos de-a binelea. Se face roşu. Şi pe dinafară. Adică dă pe dinafară, de roşu ce e pe dinăuntru. Imediat zice că eşti „marginal”. Şi că n-ai cultură politică. El în schimb, are. În plus spre deosebire de tine care eşti marginal, el e central. Comitetul Central. Băsescu e măgar şi violent. Iar despre „manere” nici nu poate fi vorba. Cum să aibă cultură politică un astfel de personaj! E şi normal. La urma urmei Iliescu a fos ministru la tineret şi prim secretar de judeţ. Băsescu a fost doar membru de partid. Ca şi mine. Adică nu. Nu, ca şi mine. El a fost membru de partid la Anvers. La marină. Eu am fost la Tecuci. La munci agricole. La pepeni. Iliescu a fost şef la ape şi ne-a adus la pepeni. Băsescu a mers pe ape şi ne-a adus tot la pepeni. Băsescu care ne-a adus la pepeni a (de)prins cultura politică după ’90, de la Iliescu care ne-a adus la pepeni. Iliescu ne-a adus la pepeni verzi. Băsescu ne-a adus la pepeni galbeni. Iliescu e roşu. Băsescu e portocaliu. Adică un roşu puţin mai deschis. Iliescu are 78 de ani şi zice că să ne eliberăm de fantomele trecutului. Băsescu are 56 de ani şi zice că ne eliberează de Iliescu. Fetiţa mea are 8 ani. Cu 70 mai puţin decât Iliescu şi cu 48 mai puţin decât Băsescu. Ea râde de fantome şi îmi zice să o mai las în pace cu Ceauşescu. Numai că, Elena (Băsescu) - 28 ani - a fost aleasă la începutul anului în unanimitate de nişte fantome (peste 20 ani). A fost consens. Deci se poate. Încă se poate. Dacă fata mea (8 ani) zice la fel ca Iliescu (78 ani) şi ca Băsescu (56 ani), iar Elena (28 ani)copilul lui Băsescu (56 de ani) a fost aleasă în unanimitate de nişte fantome sărite din pubertate, înseamnă că ştim unde suntem şi ce ne aşteaptă. Suntem la un pas de „succesuri” când „toţi o să vorbeşti cu noi”. Dacă scăpăm şi de fantoma de la Medgidia înseamnă că ne-am eliberat definitiv şi mai cu seamă „politically corect” de fantomele trecutului, cu sprijinul absolut dezinteresat al minoritarului local Metin Cerchez. Iliescu e roşu. Băsescu e portocaliu. Situaţia e albastră! Agenţia Naţională de Meteorologie a emis de curând pentru 26 de judeţe cod portocaliu. În realitate minte. De mai bine de 60 de ani în România e cod roşu, iar prognozele nu prevăd ameliorări. Iliescu a fost cu Ceauşescu. Ceauşescu l-a mazilit pe Iliescu. Iliescu l-a împuşcat pe Ceauşescu. Iliescu l-a crescut pe Băsescu. Băsescu a condamnat comunismul. Tismăneanu l-a condamnat pe tasu’. Băsescu îl condamnă pe Iliescu. Iliescu (poate) îl împuşcă (şi) pe Băsescu. Iliescu are cultură politică şi e civilizat. Băsescu nu are cultură politică şi e grobian. Iliescu nu a fost în Piaţa Universităţii. Băsescu a confiscat Piaţa Universităţii. Pleşu nu a fost în Piaţa Universităţii. Era cu Iliescu. Liiceanu a fost în Piaţa Universităţii. Nu era cu Iliescu. Patapievici a fost în Piaţa Universităţii pe când încă nu era Patapievici. Pleşu a fost (este) (şi) cu Băsescu. Liiceanu este doar cu Băsescu. Patapievici a fost şi va mai fi. Eu am fost în Piaţa Universităţii. Nu sunt nici cu Iliescu, nici cu Băsescu. Sunt golan. Aşa mi-a zis Iliescu. Am şi cocardă. Între timp Piaţa Universităţii a confiscat-o Băsescu. Asta înseamnă că nu mai sunt golan. Golan e doar el. O să-i dau cocarda mea. Eu sunt 322. Cine sunt eu? Eu sunt sistemul ticăloşit! Dar sistemul ticăloşit va muri. Asta înseamnă că am să mor şi eu. Eu mor. Tu mori. El moare. Noi murim.Voi muriţi. Ei nu mor. Ei sunt veşnici. Sau, mă rog, par a fi veşnici.

Pe străzi bărbaţi în culori defilează pentru normalitatea de a fi femei colorate care să aibă copii în culori împreună cu alţi bărbaţi coloraţi. Pe alte străzi bărbaţi îmbrăcaţi în incerte costume ţărăneşti şi femei îmbrăcate tot în incerte costume ţărăneşti defilează grav pentru normalitatea de a avea împreună copii incerţi ţărăneşti! Mie îmi e dor de tata şi sunt împăcat că a murit pe 8 decembrie 1989. Adică acum 18 ani, 5 luni şi 16 zile. Nu a mai apucat să vadă uluitoarea capacitate de prefacere a răului în complicatele diversităţi stilistice ale veacului. Nu ştiu dacă tata era normal. Tata era doar un om simplu. Îi plăceau caii. Şi femeile frumoase.

Răzvan Ionescu


13 decembrie 2009

Din ciclul "AŢI VOTAT BINE!"

CASA "REGELUI ASFALTULUI" DIN DACIA TRAIANĂ

18 iunie 2009

SUNT TÂMPIT, DAR MĂ TRATEZ!

Domnule Preşedinte,

Aveţi dreptate. Dvs. mai ales, aveţi întotdeauna dreptate. Ca să folosesc stilul dvs., „vă pot spune” încă de la început că sunt tâmpit. Întotdeauna m-am întrebat, ca un tâmpit ce sunt, dacă există lucruri pe lumea asta pe care dvs. să nu le „puteţi spune”. Că sunt tâmpit, e în afară de orice îndoială, nu are rost să mă menajaţi. Problema mea e expertiza. De asta vă deranjez. Adică să mă ajutaţi să aflu cât de tâmpit sunt şi să vedem dacă mai e ceva de făcut. Aşadar să recapitulăm. Am ieşit din şcoală ca vai de capul meu şi am intrat primul la facultate. E limpede că eram tâmpit. Am terminat ca şef de promoţie, ceea ce mi se pare acum, privind retrospectiv, impardonabil. După cincisprezece ani am intrat, tot primul, la o a doua facultate pe care am terminat-o tot ca şef de promoţie, ceea ce mă face să cred că, dincolo de ideile puţine şi fixe, sunt un caz clinic. „Perseverare diabolicum”. Seneca. Nu Herodot. Să vă mai spun că am obţinut la susţinerea tezei de doctorat calificativul „summa cum laude”? Mi-e teamă că vă pun dvs. nervii prea mult la încercare şi mie libertatea în pericol. Despre al doilea doctorat nu vreau să mai suflu o vorbuliţă pentru că sunt navetist şi n-aş vrea cumva să mi se interzică să părăsesc localitatea. Am scris opt cărţi, vreo trei sute de articole şi cam cincizeci de studii, dar îmi plouă-n casă prin acoperiş şi o duc de azi pe mâine. Ce vreţi?Dacă sunt tâmpit? Nu sunt nici turnător, nici securist, nici şpăgar. Sunt tâmpit. Şi când mă gândesc că şi mezina dvs. era cât pe-aci să rămână tâmpită. A avut noroc că a trecut prin faţa unei şcoli din S.U.A. chiar atunci când se-nteţise vântu’, a luat-o niţeluş corentu’ şi a scăpat. Altminteri, mititica rămânea cu buzele umflate de atâta citit pe Google păpădie, „iarbă” şi salată! Aşa şi le-a umflat singură şi independentă, dimpreună cu voturile, spre fala Parlamentului european şi a locantei de fiţe „Bamboo”. Cu doi de „o”, ca la Google şi Winnetoo, dar se pronunţă cu „u” autohton de la Luxten. Ştiu. Ştiu că v-a plăcut mai mult filmul cu Pierre Brice, decât cartea recent reeditată de cotidianul Adevărul. Nu din incompatibilitate la citit, cât din alergie la Rompetrol. Şi cealaltă fată a dvs. era să rămână tâmpită. Noroc că are ambâţ drăguţa de ea şi a prins o slujbuliţă bună, de notar, la Cuca Măcăii. Cu ce a mai pus ban pe ban din vânzarea de trabuce, şi-a luat biata de ea – numai biată să nu fie! - o căsuţă de 800.000 de euro, de-au rămas cu toţi tâmpiţi, iar eu, în sfârşit, nu m-am mai simţit marginalizat, ci implementat în rând cu lumea. Dacă îşi găseşte şi un tinichigiu bun, poate îi face acoperişul şi vreo doi nepoţi pentru şcoala de ospătari („cam ce are ţara nevoie”), ca să nu mai turnaţi tot dvs. şi la pensie!

Domnule Preşedinte,

Mă uit la televizor (încă o dovadă că sunt tâmpit) la d-nul Liiceanu şi la felul în care îşi motivează „exerciţiile de admiraţie” faţă de dvs., întemeindu-şi opţiunea, devoţiunea sau aducţiunea, pe constanţa principiilor dumisale, recte condamnarea comunismului de către dvs. într-o luni, 18 decembrie, a anului 2006. D-nul Liiceanu, mărturiseşte că are oroare de enorm şi vituperează împotriva monstruozităţii mediatice care se hrăneşte obsesiv, exclusiv din trăznăile dvs. Numai că, deopotrivă, d-nul Liiceanu vorbeşte enorm şi minte monstruos. De altfel, competent, a scris şi un tratat („Despre minciună”, Humanitas, 2006) pe care şi l-a anticipat printr-o serie de conferinţe. Aşadar, încă înainte de a condamna dvs. comunismul, Domnule Preşedinte, d-nul Liiceanu propunea public susţinerea unui anume tip de individ care să poată fi eficient într-o Românie intrată sub zodia Spânului şi în care Harap Alb a fost redus la tăcere după decembrie 1989, rămânând prin urmare anonim. Acel tip util României în opinia d-nului Liiceanu, inspirat de către autorul florentin al „Principelui”, care să întrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu răul fără să se lase corupt de el, eraţi dvs., Domnule Preşedinte. Aşa se face că „filozoful alifie”, autor pe vremuri al unei minunate cărţi, „Jurnalul de la Păltiniş”, a ajuns... onctuos prin... natura preocupărilor. Vă mărturisesc că niciodată nu mi-am putut închipui că între d-nul Boc şi d-nul Liiceanu pot exista asemănări atât de flagrante. Ei bine, iată că m-am înşelat. Dacă sunt tâmpit! Privindu-i mai deunăzi pe amândoi separat, dar de fiecare dată în distinsa dvs. companie, am putut constata cât de solemni pot fi amândoi. Cu deosebirea că primul turuie solemn, iar celălalt tace din ce în ce mai solemn. Poate că se întoarce, cine ştie, la vârsta copilăriei tăcute a lui Blaga. Nu, nu Vasile. Lucian. Cel care singur a spus despre sine că e „mut ca o lebădă”. De ce sunt solemni? Ei ştiu! Desigur, din pricina responsabilităţilor. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine că slugile, deşi iresponsabile prin natura lor, vor să apară pline de responsabilităţi în ochii celorlalţi. Sindromul slugii ocupate. Artă sau meserie?Iată o întrebare prin care am putea distinge persoana şi fondul. Fondul de rulment, desigur. Cifrele îndeobşte sunt cunoscute şi sincer să fiu „vă pot spune” că e un preţ... frumos!

Mă uit la dvs., Domnule Preşedinte şi la cei care vă înconjoară, vă privesc cu stoicism, uluit, netrebnic, tâmp şi nu-mi vin pe buze decât două cuvinte pe care le îngaim cu voce decolorată: derbedeii dracului! Ştiu, am spus o prostie ( nici măcar nu e a mea, pentru că, vai!, nici ca tâmpit nu strălucesc!). Am spus o prostie, ştiu, deşi, ca să vă mai citez pentru o ultimă dată, Domnule Preşedinte, „pe fond era corectă”. Sunt tâmpit, Domnule Preşedinte! Sunt tâmpit, dar oricând gata să mă tratez! Ce propuneţi? Cianură sau glonţ? Aş vrea ceva scurt şi eficient. Vă stau la dispoziţie.

Cu funerară recunoştinţă,


Răzvan Ionescu


24 februarie 2009

GUDURĂUL


Îl întâlneşti deobicei târziu, spre amiază. Sau nu îl observi decât atunci când lumina ţi-l dezvăluie brusc, mişunând sprinten, asemenea unui gândac de bucătărie hulpav, surprins la pubelă! Până să-l dibui, ai parte de surprize. Bunăoară, dacă ai nesăbuinţa să-i întinzi mâna, de obicei dai peste ceva moale. În general toată anatomia lui e flască, pentru că deplasarea în orizontul imediat se face prin alunecare, iar articulaţiile îi provoacă disconfort şi mai cu seamă dureri. Ca orice vietate dezosată şi de extracţie joasă, lasă dâre mici şi aspiră către etaj. Nu bate până într-acolo cu privirea, dar compensează prin perspective imediate, precise şi seci, pe care şi le urmăreşte auster, în pofida mediului umed şi călduţ din care provine şi în care îşi dezvoltă, fertil, sporii. Are o orientare conjuncturală în spaţiu şi mai ales memoria punctelor de sprijin. Nu întâlneşte niciodată obstacole, ci doar trecători şi trepte. Rareori se uită drept în ochii cuiva pentru că, atent mai cu seamă la zonele de fugă, cultivă cu preponderenţă coada ochiului, direcţia vântului şi privirea ceţoasă. Căteodată clipeşte des.

Mai întotdeauna e asuprit. Suferinţa lui e legitimă. Un permanent du-te vino între promptitudinea unui "da" servil şi incertitudinea unui "să vedem" sceptic lasă sechele. Mieros cu zonele de protecţie, e ostenit în rest. Este mereu euforic cu primii şi uşor indispus cu ceilalţi pentru că… are "mult de lucru". Cu primii face o pauză, cu ceilaţi se întrerupe. Cu primii se gudură, cu ceilalţi e uşor agasat. Pe primii îi salută ceremonios, celorlalţi le face familiar cu ochiul de departe. La prima întâlnire e deferent, vorbeşte cu „dumneavoastră”. Urmează primul e-mail pe care-l semnează ofensiv, „cu prietenie”. Adică, te incumbă în alunecosul lui. Apoi, dacă ţine, te tutuieşte şi inevitabil „te pupă”(ca geograf e specialist în Grădina Ghetzimani şi are opinii muzicale despre Evanghelia lui Iuda). Dacă are vreun interes te confiscă, dacă nu, are probleme de memorie. Te cumpără dacă te laşi, te vinde oricum. Încurcat în formulări conceptuale de o cât mai largă cuprindere, îşi găseşte cuvintele greu, dintre maldăre de ă-uri. Are în genere un ton neurastenic, dozaj savant între pauza sapienţială şi memoria turburată.

E ancestral ataşat „funcţiilor” şi „organelor” cu care vrea mai înainte de toate să fie „bine”. Reprezintă tipul perfect al şefului post-decembrist: subaltern şi ecumenic. S-ar vrea măcar secretar de stat dar, merge şi un redactor-şef. Lucrează la cultura unei reviste de stânga dar ştie, complice, să clipească din când în când şi la dreapta. Atunci oftează. Ce să-i faci, asta-i misia, dar deh, alta are el în sufletul lui! Cultivă centrul pentru că, locuind la periferie, îi e teamă ca nu cumva cei de la „centru” să-l numere la extremă. Nu este niciodată la obiect, în schimb e mereu global şi educativ. N-are spontaneitatea întrebării inteligente, dar are mereu la îndemână mirări prudente şi aflătoare în treabă precum „ei!?”, „oare!?” sau „chiar aşa!?”. E şiret, candid şi conform. Aspiră şi nu transpiră. Nu miroase şi cu toate astea, în urma lui, simţi o nevoie imperioasă să deschizi degrabă şi larg ferestrele. Reuşeşte performanţa de a fi deopotrivă şters şi memorabil. Fiindcă e tenace. Fiindcă e calm. Fiindcă e gonflabil. Niciodată nu vine, întotdeauna apare. Aşa cum niciodată nu pleacă, ci se face nevăzut. Nu are nevoi, doar oportunităţi. Nu exprimă afinităţi, are afecţiuni bruşte şi divorţuri fără explicaţii. E spontan când trădează, rudimentar când explică, perplex când i se întoarce spatele. Atunci, brusc, el devine grup, iar tu persoana a treia:

„ - Ce are domne, cu noi?”.

Altminteri nu se miră. Nu e niciodată surprins. E competent în elicea limbii şi responsabil cu funcţia sa. Anticipează mişcările şefilor şi plusează subsecvent, arătându-şi devotamentul. Cu alte cuvinte e contributiv şi serveşte cauza. Născut din neam de slugă, cu şcoli absolvite post-decembrist prin closetele patriei, mereu în căutare de un pedigree valabil, trudeşte la un Jurnal al fericirii recente ceea ce îi dă dreptul, crede el, să se revendice votiv "dela Voroneţ" (ca Steinhardt „dela Rohia”), când tradiţia îl reclamă "dela poponeţ", ca pe mulţi alţi minori(şi)tari, cărora statutul de "pamper's" le-a atârnat la butonieră o supremă şi nevisată distincţie de „autentic” rafinament intelectual!

Lumea rea şi invidioasă îi spune pe la colţuri bietului băiet, „Gudurăul”, fără să-i pese că pătează astfel atât memoria caragialeanului Costăchel cât şi prestigiul foii culturale „Aurora română”.

Prin urmare, ca s-o scurtăm: „Situaţia devenit insuportabilă. Viaţa onorul (mai ales) nesigure”. Oricum, de evitat. Altminteri pericol „insultat grav dumnezeu mami şi palme cafiné central”!

Răzvan Ionescu

(din volumul "România şi Julieta la fix - scrieri apocrife", Ed. Curtea Veche, 2007)

14 decembrie 2008

ŢOAPA CU ZVÂC


Acum mai bine de trei ani (în luna august a anului 2005), în revista „Argeş”, editată de Centrul cultural Piteşti, am găsit un text halucinant, aparţinând domnului Paul Everac, intitulat „N-am ce face cu libertatea (Trend şi target)”, în cuprinsul căruia, autorul ne plimba teoretic prin dezolantul peisaj cultural post-decembrist, apelând la pilduitoare fapte din cultura ante-decembristă, în spaţiul căreia domnia sa, având desigur, pe atunci, trend şi target, s-a manifestat plenar. Spicuim din amplul şi descurajantul „op”:


„Am trăit de la mijlocul secolului trecut două epoci: una în care literatura a fost obligată să militeze: alta, mai recentă, în care a fost de sine stătătoare. Mi se pare că prima a produs valori mai consistente, personalităţi artistice şi literare mai marcante. Partidul comunist a constrâns şi a îndemnat, a avut o linie, o axă teoretică limitativă, dar şi o chemare, un trend. El dorea propagandă, preţuia şi promova în funcţie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat în acel timp s-a găsit, mai întâi, îmbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cât mai largi de oameni. […] Am vieţuit multă vreme sub zodia construcţiei socialiste şi a edificării unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil să clădească o epocă de aur într-o ţară românească independentă. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, dacă nu chiar imposibil. Era totuşi, aşa, aproape absurd şi aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o direcţie. Te invita să-l parcurgi, să-l corectezi eventual, să-l combaţi. Avea o bază teoretică foarte morală, un soi de înfrăţire umană corelată cu înfrânarea de la cupiditate, spre un egalitarism de şanse cât de cât meritocratic. Ţara trebuia ridicată, echilibrată, adusă prin muncă obştească la belşug şi apărată de ingerinţele vătămătoare ale capitalului, forţelor şi influenţelor străine. Se dădea satisfacţie conceptului de român. Se dădea, de la un moment dat înainte, satisfacţie şi conceptului de creator de cultură, cât şi aceluia de pionier angajat într-o experienţă inedită, omeneşte solidară. […] Venind în liberalism, am sentimentul că a slăbit mesajul. Abolind constrângerea, s-a intrat în derivă. Făcând estetism pur, se oferă cofeturi, nu pâine, delectări, nu substanţă. […] În acest context, ca autor, mă simt cu acţiunile foarte scăzute, blocat şi marginalizat de lipsa de atenţie a brokerilor şi a opiniei publice.[…] Este nevoie de o direcţie. De un scop social. De un trend superior.[…] Eu însumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai dă nimeni. […] Nu de mult, cultura avea o direcţie, viaţa avea un trend. Erau greşite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici direcţie, nici cultură. E numai „libertate” şi dezmăţ ideatic. Nu prea am ce face cu aşa ceva!”.

Simt nevoia să adaug, pentru cei care nu au fost atenţi, că aceste rânduri sunt datate august 2005.

Să ne înţelegem dintru început. Nu ţin să contest abilităţile tehnico-dramatice ale domnului Paul Everac deşi ar fi câteva lucruri de discutat. Asupra lor, dar şi al felului în care a înţeles să le gestioneze în viaţa domniei sale, probabil că se vor pronunţa cei care vor fi interesaţi de opera sa şi de cercetarea dramaturgiei autohtone în context istoric. Ajuns la vârsta senectuţii, despre domnia sa vorbesc elocvent cărţile, nu puţine la număr. La urma urmei, indiferent de teoriile estetice, trăim, şi nu de ieri de azi, sub zodia subiectivă, neiertătoare şi nu întotdeauna dreaptă a lui îmi place, nu-mi place. Chestie de gust! În paginile revistei „Argeş” domnul Everac clamează însă, nu numai lipsa criteriilor estetice şi lipsa unei direcţii în cultura contemporană, cât mai cu seamă lipsa de interes pentru educarea publicului spectator sau cititor. Aici mai-mai că i-aş da dreptate. Numai că, degrabă, simt nevoia să retractez concesia, aducându-mi aminte de atitudinile publice ale domniei-sale. Abia acestea sunt cele ce îmi permit să pun sub semnul întrebării conţinutul textului domniei-sale, alături desigur, de probele de gust, de peceţile estetice, pe care domnia sa le-a lăsat nu numai în istoria literaturii dar şi în peisaj. Sunt nevoit să-mi aduc aminte de „lecţiile” pe care, în calitate de preşedinte al TVR, le administra neabătut şi săptămânal de pe micul ecran unei populaţii stupefiate, ca şi de faimosul revelion, slujit cu râvnă de slubaşii TVR, un monument de prostie fudulă ce a lăsat pe gânduri, la pragul dintre ani, o ţară întreagă. Dar şi aici, ca şi în cazul operei domnie sale, mai am o şansă, respectiv mi se lasă dreptul de a opta. Citesc sau nu citesc, schimb canalul sau opresc televizorul. Dar ce mă fac atunci când sunt silit să înregistrez, împotriva voinţei mele, elucubraţiile apocaliptice pogorâte din grandomania unei ţoape cu zvâc, peste un peisaj orânduit de Dumnezeu, unde domnul Everac a scrijelit în eternitatea locului, asemenea celor care la Voroneţ ori Suceviţa au ţinut să rămână în memoria viitorimii la picioarele sfinţilor, adaos erminiei bizantine, săpându-şi încrâncenat cu briceagul numele, adânc, în fresca zugravilor-teologi moldavi, cu rezultate remarcabile de tipul Lică + Georgiana+ Tecuci = love 1978?! De fapt, aici se află, îndrăznesc să cred, „trend-ul” care îi frige cel mai rău pe cei din tipologia Everac, Săraru şi ejusdem farinae: ETERNITATEA sau JUDECATA VIITORIMII. Ajunşi la vârsta în care biologia îi apropie de sorocul dincolo de care nu-şi vor mai putea coafa ei înşişi, aşa cum s-au deprins, trecerea prin conştiinţa contemporană, vor să cadă la pace încă din lumea asta şi cu veşnicia, contemplându-şi pe plan local (şi uneori chiar locativ), intrarea în panteonul naţional, căci despre cel universal, nu-i aşa, nici nu poate fi vorba. Din această pricină îşi ridică statui în curtea şcolilor din localitate (vezi Slătioara lui Săraru) sau în propria curte, precum domnul Everac la Podul Dâmboviţei. Tot acolo se poate admira un fel de edificiu, botezat, dacă îmi aduc bine aminte, „ateneul de pe grui”, astăzi zugrăvit exterior şi gogonat. Casa Poporului la nivel naţional a lăsat urme adânci şi proaste în subconştientul celor ce-au transpirat, slujindu-l frenetic pe Ceauşescu întru edificarea sufletească a neamului. Kitch-ul de la Podul Dâmboviţei stă mărturie.

"Ateneul de pe grui"

Veţi spune că, şi pe bună dreptate, fiecare e liber să facă în curtea lui ce vrea. Ce mi-e „ateneul de pe grui”, ce-mi sunt ansamblele crenelate din tablă de pe te-miri-unde! Numai că, apropierea de domeniul autorului piesei „Cititorul de contor”, situat în proximitatea şoselei naţionale, e prefaţată din toate direcţiile, de grupuri statuare a căror articulare, nu numai în peisajul mioritic dar chiar şi în orice curent de referinţă estetică neaoşă, reprezintă scăpări, nu ale transhumanţei cum ar fi de înţeles, ci ale gustului. Or, acest (prost)gust al domnului Everac, mă face să primesc cel puţin mefient plângerile sale contemporane. În ceea ce mă priveşte, de fiecare dată când trec prin zonă, opresc sau încetinesc spre a le arăta copiilor mei cum NU trebuie să te porţi cu ţara pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, aşa cum NU se cuvine să scuipi pe jos, sau NU se cuvine să laşi mizerii în urma trecerii tale prin peisaj. Ultima dată, în toamna 2006, după ce am contemplat siderat, fresca policromă şi tablourile diverse ce împopoţonează strident atât ateneul cât şi gruiul, am fost trezit din vis şi expediat direct în coşmar de către soţia mea care a exclamat triumfal: „Iată-l şi pe autor!”. Într-adevăr, domnul Everac, la câţiva paşi mai încolo, contempla la rându-i „dever-ul” auto-moto de pe şoseaua naţională, aşezat pe una din barele de protecţie ale drumului. Mi-am amintit atunci că, prin februarie-martie 1985, în Flacăra (lui Adrian Păunescu), Paul Everac publica un text ignar la adresa Monicăi Lovinescu, intitulat „Baba la uluci”. Ei bine, iată, aveam în faţă, pentru o clipă, cu oarecari modificări de anatomie desigur, poza potrivită cu titlul de acum 20 de ani!

Aflat la ceasul inexorabil al bilanţului, de la Podul Dâmboviţei, ca şi din paginile revistei „Argeş”, domnul Paul Everac ne spune că nu prea are ce face cu libertatea. Din nefericire, pentru socotelile din veac ale domniei sale cu veacul, înclin să cred că e valabilă şi „reţiproca”!



Răzvan Ionescu

9 decembrie 2008

GUŞTERUL ŞI MAŞTERA


Deşi nu sunt un cuplu, nu pot exista unul fără celălalt. Separat nu se justifică, nici ca buget, nici ca respiraţie. Pentru că sunt ecuaţie. Pentru că sunt grup. Pentru că sunt concept. Altminteri ar rămâne pentru totdeauna, dilemă. Cu toate astea acţionează individual. În raport cu Sein und Zeit bunăoară, guşterul e veşnic tânăr, în vreme ce maştera e veşnică prin sine. Eternitatea pare să se afle pentru fiecare din ei la degetul mic. Însă doar maştera ştie al cui e degetul. Guşterul se multiplică. Maştera se simplifică, pe măsură ce i se amplifică insectarul. Pentru maşteră, guşterii sunt insecte. Pentru guşteri, maştera e zeul pădurii. Ceva între Silvanus, Pan şi Gheonoaia. Deşi diferiţi, mediul lor predilect e acelaşi: umbra. Fiindcă guşterul nu suportă lumina, iar maştera nu suportă căldura. Esenţial pentru ambii e tufişul. Sau, mă rog, proximitatea lui. Guşterul e iute, mobil, agil, retractil şi util. Locul său de muncă e la lizieră. Sau „pe fâşie” cum se zice între contrabandişti. Privit astfel, în profunzime, desigur că domeniul său de activitate pare strâmt, îngust, încorsetat şi, vai!, autohton. Un ţâşti-bâşti. Da, dar ca lungime?! Îmm?! Atunci lucrurile se schimbă şi perspectivele lui devin dintr-odată europene. Asta numai dacă maştera îi dă brânci. Pentru unu, doi, trei, patru „coţi”, sau rar, „vieţaş”. În funcţie de bursă, post, devotament, dacă are rezistenţă la târâş şi nu-l ia cu ameţeală la urcuş (în general pentru o carieră amplă sindromul meuniere este un handicap insurmontabil, iar confundarea lui cu şalăul omonim duce inevitabil la eliminarea din sistem). Pentru ascensiunea târâtoare a guşterului, decisiv e mai cu seamă detaliul şi doar rareori iniţiativa (în general regulamentul interior nu o încurajează, fiindcă „sus” e apreciată mai cu seamă fidelitatea oarbă a execuţiei). Ca guşter, dacă eşti devotat şi corect (pe ici, pe colo, la ocazii, cifre rotunde, mai merge şi-un exces de zel), din ţâşti-bâşti te poţi trezi peste noapte ţac-pac. Cu sau fără deplasări de accent. Până la nivelul doi, trei, e recomandat maniheismul. Adică ori, ori. Ori ţac, ori pac. Abia pe urmă, pe la vreo treizeci şi trei e de preferat nuanţa. Adică şi-şi. Şi ţac şi pac (a nu se confunda cu nefrecventabilul Chiţac, cand ţac-pac-ul a fost pur şi simplu un neadevăr istoric, confirmat dealtfel şi de maşteră care era la minister). În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale se acceptă un singur pac, scurt, dacă se poate cu surdină. După care guşterul intră în program de protecţia martorului şi se apucă de şantaj.


Maştera e sedentară, eficientă, mefientă, concludentă şi aparent absentă. De fapt, când e absentă... când e prezentă... Niciodată nu şti la ce să te aştepţi. De unde s-o iei. Când ţi-e lumea mai dragă, constaţi că parcă a intrat în pământ, sau că, dimpotrivă, a apărut ca din pământ. În realitate e în biroul ei aflat întotdeauna cu un etaj mai sus, de unde observă atentă procesul de diversificare al guşterilor. Deşucheată la tinereţe, maştera e pişicheră la intrarea în delicata vârstă a treia. „Nu invităm, dar observăm... cine vine” glăsuieşte ea smerit-şugubeaţă la propriile aniversări. Are umor. Atunci sunt orele de foc pentru guşterul, care pândeşte încordat şi servil pe cine observă şi pe cine nu observă maştera. Jocul lui e întotdeauna pe muchie de cuţit. Un du-te-vino intermitent. La intervale scurte trebuie să iasă din observaţie şi să intre sub observaţie. Ţine paltonul, duce servieta, ascunde borseta (desigur pentru a o găsi tot el). Pentru a se face rapid zărit, pe scurt observat, instantaneu expediat, aratându-se pe rând util, ductil, câtuşi de puţin futil. În acest scop frecventează asiduu salonul, cotlonul şi simpozionul unde, la nevoie e gata, dacă bibliografia şi interesele maşterei o permit, să-şi sacrifice vremelnic terminaţiile. E momentul suprem de trial, când intră sub jurizarea intelectual-competentă a cuconetului tomnatec şi concupiscent din suită care, cu toate că o adoră încă din vechime constant pe maşteră, arde concomitent sub presiunea neiertătoare a biologiei după fiecare guşter ivit în insectar, gata să calce cât se poate de neaoş pe bec. În vreme ce maştera închide nostalgic şi deopotrivă sapienţial ochii, guşterul îi evocă propria adolescenţă şturlubatică, pe când era alintată cu diminutivul „împărătuş”. Aleargă, se urcă, sare foarte iute de colo-colo, spre deliciul afanisitelor vestale, fără să mai bage de seamă că este vânat de nevăstuici, păsări sălbatice, şerpi şi pârşi. Mai ales pârşi. La maşteră fiecare guşter îşi are pârşul său, în genere din rândul celor ce au fost odată guşteri şi care, pierzând lotul prim din diverse pricini (ezitări de tinereţe, mici perversiuni ideologice, predispoziţii trecătoare spre transcendent, vagi protuberanţe culturale, scurte abcese şi tulburări de conştiinţă etc.), vor cu tot dinadinsul să fie guşteri iar. Asta nu înseamnă că depoziţiile lubrice ale cuconetului concupiscent nu ar conta. Chiar dacă e aparent distrată, maştera nu confundă niciodată celulita cu celularul. În particular adoră măscările. Atunci râde gros şi cu lacrimi. Sughite aproape imperceptibil, cu guşuliţa tremurândă peste guleraş. În general guşterul (lacerta viridis) şi maştera (inclasabilă în limba latină) trăiesc 10-12 ani. La noi pot să bată uşor spre 70. Mâine-poimâine vor atinge suta. Pentru că în România ei sunt specie strict protejată şi cu funcţie precisă. Dacă maştera ajunge ministru, guşterul e secretar de stat. Dacă maştera nu mai e ministru (se-ntâmplă, nu e un motiv de panică), ea se-ntoarce deobicei la catedră, unde guşterul îi e asistent, îndeplinind concomitent şi funcţia de consilier al ministrului căruia maştera i-a cedat locul. Era prea cald... Câteodată, pentru a crea confuzie ori în cazuri extreme şi numai atunci când cauza o cere, maştera devine pentru scurtă vreme guşter. De unde şi vorba: „Bată-te să te bată, maştera ta de guşter!”. Această complementaritate nu e scutită, vai!, de accidente de parcurs, mici drame personale care dezvoltă aşa-numiţii mutanţi, aparent cu date de normalitate. Cel mai adesea e vorba de guşterul care s-a rătăcit ori şi-a pierdut maştera: anguis fragilis (năpârca).


Obligaţiile familiale (acuplarea are loc primavara, iar depunerea pontei, o luna mai tarziu, o pontă cuprinde 7-14 oua, puii eclozeaza în august şi au majoratul deodată cu tatăl, sau când o da Dumnezeu, cel mai adesea la Sfântul Aşteaptă) îl silesc să iasă la lumină şi, cu timpul, să socializeze. În unele părţi se aciuiază în casele oamenilor, unde face vara varii servicii (deh, gena utilitarismului originar), stârpind orice gâză, de la ţânţari până la muşte, ba chiar unele specii de gândaci de bucătărie. Prin urmare, încetul cu încetul, în ciuda repulsiei pe care o produc neamurile ei, acest tip de şopârlă începe să fie privită cu multă simpatie şi chiar ocrotită. E aşezat la masă cu gazda, tratat cu înţelegere, sau cum se mai spune prin unele părţi, „omenit”. Fatală şi impardonabilă naivitate. Nici Darwin n-ar fi
mers cu gândul „la un aşa ceva”. Pentru că oricât i-ar fi numele de „fragilis”, năpârca, luată un pic şi de vinul bun al gazdei, începe să amestece josul naturii ei târâtoare cu susul lavabil al zugrăvelii, folosindu-şi ventuza din dotare la început în scurte căţărări, apoi în din ce în ce mai dese şi mai lungi ascensiuni, până când te trezeşti că se află-n treabă, pentru ca apoi să se bage sistematic în seamă. E turn de veghe, diriginte, judecător, împarte calificative, e apodictică, e solemnă, e gravă, propune în public noi şpriţuri de natură să întărească coeziunea de grup, trimite circulare şi rapoarte pentru întâlniri de lucru, e jignită în dignitatea ei dacă nu i se dă atenţie. Pe nesimţite (da, chiar acesta este cuvântul) devine gongorică, telurică şi indispensabilă. Deşi cu cel puţin o capsă lipsă, are ambâţ. Intrată în faza sublunară, nu i se mai poate face nimic. E intratabilă. Din această pricină trebuia evitată sau (după caz) strivită de la început, fie şi cu preţul unor inevitabile pete de stropi „fragilis” pe pantaloni. Altminteri e târziu. Nebăgată la timp în mă-sa, te bagă ea. Eventual într-un dicţionar. Părăseşti în grabă blocul (uneori şi blogul) şi-ţi cauţi o gazdă cu chirie modică, în vreme ce te împaci urgent cu cel mai statornic duşman, căruia ca să-i faci un pustiu de bine, îi donezi tandru şi livid, laptop-ul şi cheile de la apartament.

Răzvan Ionescu