ŢOAPA CU ZVÂC

Acum mai bine de trei ani (în luna august a anului 2005), în revista „Argeş”, editată de Centrul cultural Piteşti, am găsit un text halucinant, aparţinând domnului Paul Everac, intitulat „N-am ce face cu libertatea (Trend şi target)”, în cuprinsul căruia, autorul ne plimba teoretic prin dezolantul peisaj cultural post-decembrist, apelând la pilduitoare fapte din cultura ante-decembristă, în spaţiul căreia domnia sa, având desigur, pe atunci, trend şi target, s-a manifestat plenar. Spicuim din amplul şi descurajantul „op”:

„Am trăit de la mijlocul secolului trecut două epoci: una în care literatura a fost obligată să militeze: alta, mai recentă, în care a fost de sine stătătoare. Mi se pare că prima a produs valori mai consistente, personalităţi artistice şi literare mai marcante. Partidul comunist a constrâns şi a îndemnat, a avut o linie, o axă teoretică limitativă, dar şi o chemare, un trend. El dorea propagandă, preţuia şi promova în funcţie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat în acel timp s-a găsit, mai întâi, îmbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cât mai largi de oameni. […] Am vieţuit multă vreme sub zodia construcţiei socialiste şi a edificării unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil să clădească o epocă de aur într-o ţară românească independentă. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, dacă nu chiar imposibil. Era totuşi, aşa, aproape absurd şi aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o direcţie. Te invita să-l parcurgi, să-l corectezi eventual, să-l combaţi. Avea o bază teoretică foarte morală, un soi de înfrăţire umană corelată cu înfrânarea de la cupiditate, spre un egalitarism de şanse cât de cât meritocratic. Ţara trebuia ridicată, echilibrată, adusă prin muncă obştească la belşug şi apărată de ingerinţele vătămătoare ale capitalului, forţelor şi influenţelor străine. Se dădea satisfacţie conceptului de român. Se dădea, de la un moment dat înainte, satisfacţie şi conceptului de creator de cultură, cât şi aceluia de pionier angajat într-o experienţă inedită, omeneşte solidară. […] Venind în liberalism, am sentimentul că a slăbit mesajul. Abolind constrângerea, s-a intrat în derivă. Făcând estetism pur, se oferă cofeturi, nu pâine, delectări, nu substanţă. […] În acest context, ca autor, mă simt cu acţiunile foarte scăzute, blocat şi marginalizat de lipsa de atenţie a brokerilor şi a opiniei publice.[…] Este nevoie de o direcţie. De un scop social. De un trend superior.[…] Eu însumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai dă nimeni. […] Nu de mult, cultura avea o direcţie, viaţa avea un trend. Erau greşite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici direcţie, nici cultură. E numai „libertate” şi dezmăţ ideatic. Nu prea am ce face cu aşa ceva!”.

Simt nevoia să adaug, pentru cei care nu au fost atenţi, că aceste rânduri sunt datate august 2005.

Să ne înţelegem dintru început. Nu ţin să contest abilităţile tehnico-dramatice ale domnului Paul Everac deşi ar fi câteva lucruri de discutat. Asupra lor, dar şi al felului în care a înţeles să le gestioneze în viaţa domniei sale, probabil că se vor pronunţa cei care vor fi interesaţi de opera sa şi de cercetarea dramaturgiei autohtone în context istoric. Ajuns la vârsta senectuţii, despre domnia sa vorbesc elocvent cărţile, nu puţine la număr. La urma urmei, indiferent de teoriile estetice, trăim, şi nu de ieri de azi, sub zodia subiectivă, neiertătoare şi nu întotdeauna dreaptă a lui îmi place, nu-mi place. Chestie de gust! În paginile revistei „Argeş” domnul Everac clamează însă, nu numai lipsa criteriilor estetice şi lipsa unei direcţii în cultura contemporană, cât mai cu seamă lipsa de interes pentru educarea publicului spectator sau cititor. Aici mai-mai că i-aş da dreptate. Numai că, degrabă, simt nevoia să retractez concesia, aducându-mi aminte de atitudinile publice ale domniei-sale. Abia acestea sunt cele ce îmi permit să pun sub semnul întrebării conţinutul textului domniei-sale, alături desigur, de probele de gust, de peceţile estetice, pe care domnia sa le-a lăsat nu numai în istoria literaturii dar şi în peisaj. Sunt nevoit să-mi aduc aminte de „lecţiile” pe care, în calitate de preşedinte al TVR, le administra neabătut şi săptămânal de pe micul ecran unei populaţii stupefiate, ca şi de faimosul revelion, slujit cu râvnă de slubaşii TVR, un monument de prostie fudulă ce a lăsat pe gânduri, la pragul dintre ani, o ţară întreagă. Dar şi aici, ca şi în cazul operei domnie sale, mai am o şansă, respectiv mi se lasă dreptul de a opta. Citesc sau nu citesc, schimb canalul sau opresc televizorul. Dar ce mă fac atunci când sunt silit să înregistrez, împotriva voinţei mele, elucubraţiile apocaliptice pogorâte din grandomania unei ţoape cu zvâc, peste un peisaj orânduit de Dumnezeu, unde domnul Everac a scrijelit în eternitatea locului, asemenea celor care la Voroneţ ori Suceviţa au ţinut să rămână în memoria viitorimii la picioarele sfinţilor, adaos erminiei bizantine, săpându-şi încrâncenat cu briceagul numele, adânc, în fresca zugravilor-teologi moldavi, cu rezultate remarcabile de tipul Lică + Georgiana+ Tecuci = love 1978?! De fapt, aici se află, îndrăznesc să cred, „trend-ul” care îi frige cel mai rău pe cei din tipologia Everac, Săraru şi ejusdem farinae: ETERNITATEA sau JUDECATA VIITORIMII. Ajunşi la vârsta în care biologia îi apropie de sorocul dincolo de care nu-şi vor mai putea coafa ei înşişi, aşa cum s-au deprins, trecerea prin conştiinţa contemporană, vor să cadă la pace încă din lumea asta şi cu veşnicia, contemplându-şi pe plan local (şi uneori chiar locativ), intrarea în panteonul naţional, căci despre cel universal, nu-i aşa, nici nu poate fi vorba. Din această pricină îşi ridică statui în curtea şcolilor din localitate (vezi Slătioara lui Săraru) sau în propria curte, precum domnul Everac la Podul Dâmboviţei. Tot acolo se poate admira un fel de edificiu, botezat, dacă îmi aduc bine aminte, „ateneul de pe grui”, astăzi zugrăvit exterior şi gogonat. Casa Poporului la nivel naţional a lăsat urme adânci şi proaste în subconştientul celor ce-au transpirat, slujindu-l frenetic pe Ceauşescu întru edificarea sufletească a neamului. Kitch-ul de la Podul Dâmboviţei stă mărturie.

"Ateneul de pe grui"

Veţi spune că, şi pe bună dreptate, fiecare e liber să facă în curtea lui ce vrea. Ce mi-e „ateneul de pe grui”, ce-mi sunt ansamblele crenelate din tablă de pe te-miri-unde! Numai că, apropierea de domeniul autorului piesei „Cititorul de contor”, situat în proximitatea şoselei naţionale, e prefaţată din toate direcţiile, de grupuri statuare a căror articulare, nu numai în peisajul mioritic dar chiar şi în orice curent de referinţă estetică neaoşă, reprezintă scăpări, nu ale transhumanţei cum ar fi de înţeles, ci ale gustului. Or, acest (prost)gust al domnului Everac, mă face să primesc cel puţin mefient plângerile sale contemporane. În ceea ce mă priveşte, de fiecare dată când trec prin zonă, opresc sau încetinesc spre a le arăta copiilor mei cum NU trebuie să te porţi cu ţara pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, aşa cum NU se cuvine să scuipi pe jos, sau NU se cuvine să laşi mizerii în urma trecerii tale prin peisaj. Ultima dată, în toamna 2006, după ce am contemplat siderat, fresca policromă şi tablourile diverse ce împopoţonează strident atât ateneul cât şi gruiul, am fost trezit din vis şi expediat direct în coşmar de către soţia mea care a exclamat triumfal: „Iată-l şi pe autor!”. Într-adevăr, domnul Everac, la câţiva paşi mai încolo, contempla la rându-i „dever-ul” auto-moto de pe şoseaua naţională, aşezat pe una din barele de protecţie ale drumului. Mi-am amintit atunci că, prin februarie-martie 1985, în Flacăra (lui Adrian Păunescu), Paul Everac publica un text ignar la adresa Monicăi Lovinescu, intitulat „Baba la uluci”. Ei bine, iată, aveam în faţă, pentru o clipă, cu oarecari modificări de anatomie desigur, poza potrivită cu titlul de acum 20 de ani!

Aflat la ceasul inexorabil al bilanţului, de la Podul Dâmboviţei, ca şi din paginile revistei „Argeş”, domnul Paul Everac ne spune că nu prea are ce face cu libertatea. Din nefericire, pentru socotelile din veac ale domniei sale cu veacul, înclin să cred că e valabilă şi „reţiproca”!

Răzvan Ionescu