RĂSPUNSUL DINTR-UN TEXT UITAT

Într-un fel, cheia raportului dintre Evanghelie și Stat se află în conținutul inscripţiei aşezată pe cruce, inscripţie care arată motivul pentru care Hristos a fost judecat de către romani: IHRI (Iisus Hristos regele iudeilor). Un motiv politic pe care îl vom purta fiecare dintre noi până la Parusie, pe crucea de la căpătâi. Dacă încercăm să traducem această inscripţie în limbajul juridic al statului roman vom ajunge la concluzia că Iisus Hristos a fost condamnat prin răstignire, la fel ca oricare răzvrătit al Statului roman dintr-una dintre provinciile acestui Stat. Odată în plus, acest fapt explică de ce problema „Biserică şi Stat” nu poate fi câtuşi de puţin o problemă secundară a Noului Testament.

Procesului Mântuitorului a stat sub înrâurirea a două dictaturi. De o parte fanatismul religios, teocraţia iudaică, gata spre compromis cu ocupantul spre a-şi conserva privilegiile, aşadar politicul ascuns în spatele fundamentalismul religios, iar pe de altă parte imperiul trufaş şi cuceritor, a cărui puterea politică (împăratul) se transformase în cult, păgân ce-i drept. Cele două dictaturi voiau să păstreze sau să dobândească cât mai multă influenţă şi putere. De atunci şi până astăzi, Iisus Hristos este răstignit fie pe altarul politicii care-şi arogă puteri divine fie pe altarul credinţei divine care aspiră a fi şi Cezar. Dacă Mesia aparţine cu certitudine Împărăţiei lui Dumnezeu, istoria lumii a demonstrat cu asupra de măsură că mesianismul (ca orice ism) aparţine, cu toate consecinţele sale catastrofale, lumii acesteia. Din păcate, omenirea nu a învăţat nimic din această experienţă funestă. Prin urmare, Procesul lui Iisus Hristos continuă. Şi parcă îndemnul Său din Grădina Ghetzimani sună astăzi mai dureros decât oricând: Întristat e sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheați ( Marcu 14, 34). Numai că lumea doarme.

Trei concluzii s-ar putea extrage din învățătura Mântuitorului:

1. Iisus Hristos nu vede Statul ca pe o entitate veşnică, contrară Împărăţiei lui Dumnezeu. Statul este numai un dat al eonului actual şi va trebui în mod legic şi necesar să dispară odată cu venirea deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare, creştinul are dreptul, ba chiar este necesar să judece Statul conform cunoştinţelor pe care le are despre Împărăţia lui Dumnezeu care va veni şi despre voinţa lui Dumnezeu. Însă, pe toată durata acestui eon, existenţa Statului, fie chiar şi a Statului roman, care este păgân şi nu este de natură divină, este îngăduită de Dumnezeu. Prin urmare, creştinul nu trebuie să urmărească abolirea Statului ca instituţie ci, dimpotrivă, se cuvine să sprijine cu cele de trebuinţă existenţa sa. Dar, atunci când Statul începe să pretindă mai mult decât i se cuvine, când, depăşindu-şi prerogativele are pretenţii asupra celor ce aparţin Lui Dumnezeu, creştinul nu mai are de îndeplinit nici un fel de obligaţie. Într-o atare situaţie el se confruntă cu pretenţiile unui Stat totalitar. Conform poruncii date de Hristos, creştinului nu îi este îngăduit să dea Statului ceea ce este al lui Dumnezeu dar, chiar şi atunci când are de-a face cu un Stat totalitar care emite asemenea pretenţii, el nu poate refuza plata impozitului. Statul roman prezintă simptomul clasic al statului totalitar: cultul conducătorului, respectiv al împăratului. Din această perspectivă creştinul are datoria de a denunţa public faptul că Statul şi-a depăşit limitele şi pretinde ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu. Dar, şi într-o atare situaţie el îşi va achita obligaţiile şi nu va iniţia, în numele Evangheliei, vreo acţiune înnarmată contra Statului. Mântuitorul nu defineşte în mod precis ce anume aparţine Împăratului şi ce aparţine lui Dumnezeu. Scriptura arată că ceea ce trebuie restituit este dinarul, dar e un fel de a recomanda respectarea legilor date de conducători, numai până la limita în care aceştia nu pretind ceea ce este al lui Dumnezeu, adică ceea ce ţine de partea sufletească. Numai că, prin toată activitatea Sa, Mântuitorul atrage atenţia şi asupra efectului invers, păcatul la fel de mare al transformării credinţei în ideologie.

2. Hristos poate fi de acord, desigur doar într-o oarecare măsură, cu opoziţia de tip zelot, dar numai atâta vreme cât aceasta ar avea în vedere aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, nu ar privi Statul roman ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic. Prin urmare, Mântuitorul se desparte radical de zeloţi, câtă vreme aceştia vor să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul forţei omeneşti şi nu sunt în stare să recunoască că acest eon împreună cu instituţia Statului, sunt îngăduite de Dumnezeu. Or, zeloţii au – conform Domnului Hristos – o falsă idee despre aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru această Împărăţie ei vor să lupte într-un război sfânt şi să înfăptuiască în dimensiunea omenească, o Împărăţie a lui Dumnezeu care să fie deopotrivă şi regim politic pământean gata să înlocuiască Statul roman. Învăţătorul Hristos vede cu limpezime că zeloţii care luptă împotriva statului totalitar, se situează în mod paradoxal în aceeaşi perspectivă cu oricare alt Stat totalitar. Ei se situează de partea opusă a aşteptării neotestamentare a Împărăţiei, care să fie cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu şi nu împărăţia oamenilor. Dacă zeloţii ar fi izbândit în idealul lor, ei ar fi pus cu siguranţă bazele unui alt stat totalitar extremist, având pretext divin. Întreaga lor luptă împotriva statului roman este nesăbuită şi stupidă, pentru că duce către o concepţie totalitară de stat: teocraţia. Or, vedem că Mântuitorul, plecând de la o concepţie eshatologică identică, condamnă orice totalitarism al statului roman, dar şi orice tentativă de revoltă armată împotriva aceluiaş stat roman. Atitudinea Domnului Hristos pare să fie iarăşi una contradictorie. În realitate însă, ea este întru totul coerentă, pentru că are ca fundament aşteptarea sfârşitului. Sfârşitul acestei lumi. În confruntarea cu Statul roman El spune ucenicilor săi: daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă şi nu daţi acestea Statului. În acelaşi timp, celor care au simpatii zelote le spune: daţi Împăratului roman ceea ce este al Împăratului, ceea ce înseamnă, nu faceţi din comunitatea celor care trebuie să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, un Stat politic.
Atunci trebuie condamnată orice mişcare de opoziţie împotriva unui Stat totalitar care îşi depăşeşte limitele? Nu. Atunci când Statul pretinde ceea ce aparţine lui Dumnezeu, ucenicii trebuie să facă mărturie publică, pornind de la Cuvântul lui Hristos, că Statul şi-a depăşit limitele, aşadar, nu poate (nu poate în sensul că nu îi este îngăduit) da Statului ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Bunăoară, nu poate accepta o doctrină care aşază idoli în locul lui Dumnezeu. Dar nici atunci, comunitatea ucenicilor lui Hristos, nu poate să preia iniţiativa unui război sfânt. Războiul este treaba Statului, nu a ucenicilor lui Hristos. Dimensiunea beligerantă a Statului este Războiul pământesc, pe când cea a ucenicilor lui Hristos este Războiul nevăzut.

3. În sfârşit, se pune întrebarea dacă Statul roman, în cazul condamnării Învăţătorului Hristos, şi-a depăşit prerogativele instituţionale. Dacă acuza de rege al iudeilor sau de conducător al unei mişcări reacţionare adusă lui Hristos, ar fi fost într-adevăr conformă cu realitatea faptelor, Statul ar fi rămas în limitele prerogativelor sale. Dacă Hristos ar fi fost cu adevărat un revoluţionar politic, condamnarea Sa nu ar mai fi fost un abuz de putere, iar măsura de ordine împotriva unui duşman al Statului, absolut îndrituită. O asemenea afirmaţie desigur nu legitimează pedeapsa cu moartea. Nici nu poate intra în discuţie. Ceea ce vreau să scot în evidenţă este diferenţa între martirii creştini judecaţi mai târziu pentru că au refuzat să se supună unei pretenţii totalitare a Statului (cultul împăratului), şi condamnarea lui Hristos doar în temeiul unei chestiuni de ordine, de siguranţă a statului. În cazul martirilor, statul totalitar pretinde că pedeapsa este de la Dumnezeu, ceea ce nu e valabil în cazul condamnării lui Hristos. Nedreptatea Statului roman, în condamnarea lui Hristos, nu constă în abuzul de putere, ci în faptul că nu s-a dat pedeapsa analizând adevărata poziţie a lui Hristos şi înţelegând, atât cât poate fi de înţeles unui stat ne-creştin, că Hristos nu este din principiu un duşman al statului, ci un cetăţean loial statului; că fiind conştient de misiunea Sa şi aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu, nu poate socoti statul, nici măcar acela care rămâne în limitele sale, ca pe o instituţie divină cu caracter veşnic, ci ca pe o realitate vremelnică în faţa căreia se menţine critic; că refuză supunerea obedientă în faţa statului totalitar, acela care îşi depăşeşte limitele doar strict în privinţa pretenţiilor pe care le are asupra a celor ce aparţin lui Dumnezeu.
Înţelegeri greşite a adevăratei poziţii creştine în ceea ce priveşte statul şi dincolo de orice o falsă interpretare a aşteptării creştine a sfârşitului, au făcut ca unele state, de-a lungul secolelor şi până astăzi, să promoveze rafinate ori brutale forme de persecuţie. Având o percepţie greşită asupra aşteptării sfârşitului, n-au ezitat să-i socotească apriori pe creştini drept inamici ai statului, o nouă categorie de anarhişti. În realitate însă, aşteptarea creştină a sfârşitului este nădejdea unei Împărăţii care vine doar de la Dumnezeu, Împărăţie pe care oamenii nu o vor instaura de la sine, distrugând schemele încă existente ale acestui eon, căruia îi aparţine instituţia statului. Efectul acestei aşteptări în contextul temporal dorit de Dumnezeu este că tocmai în acest cadru instituţional ucenicii Mântuitorului trebuie să lucreze în vederea Împărăţiei care va să vie, rămânând loiali statului, dar cu toate acestea păstrând în permanenţă o poziţie critică faţă de acesta.
Multe persecuţii ale creştinilor ar fi putut fi evitate, dacă statul ar fi fost preocupat să înţeleagă atitudinea lor şi dacă ar fi fost convinşi de loialitatea lor. Crucea lui Hristos trebuie să fie un avertisment din acest punct de vedere dat tuturor oamenilor de Stat responsabili care au printre supuşii lor, creştini.


Habent sua fata libelli - se spune despre cărţi. Ele au soarta lor ce poate fi bună sau rea. Pot fi prigonite la apariţie, ca apoi să devină celebre şi să supravieţuiască peste veacuri sau dimpotrivă, să facă mult zgomot la apariţie, dar să intre în umbră mai apoi. Din păcate, chiar și astăzi, la trecerea a mai bine patru veacuri de când a fost descoperită, soarta acestei perle a literaturii creștine care este ”Epistola către Diognet” pare să stea în continuare sub semnul uitării. În anul 1592 Henricus Stephanus a publicat întâia oară acest text, descoperit într-un manuscris din veacul al XIII-lea, aflat la biblioteca din Strasbourg. Se presupune că este vorba de un autor de la sfârșitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, un posibil discipol al Sf. Iustin Martirul și Filozoful. Nici Neagoe Basarab, nici Ștefan cel Mare, nici Petru Rareș, nici familia Movileștilor Suceviței, ori atâția și atâția membrii ai familiilor de domni români care până la urmă au ales să îmbrace haina îngerească a monahismului, nu au avut cunoștință de existența acestui text de o valoare unică și mai cu seamă despre conținutul capitolelor V și VI pe care le reproducem în continuare:



CAPITOLUL V


1. Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. 2. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. 3. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. 4. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. 5. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străinii; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. 6. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. 7. Întind masă comună, dar nu şi patul. 8. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. 9. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. 10. Se supun legilor rânduite de stat , dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. 11. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. 12. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. 13. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. 14. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. 15. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează ; sunt insultaţi, dar cinstesc. 16. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură , ca şi cum li s-ar da viaţă. 17. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.



CAPITOLUL VI

1. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. 2. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. 3. Sufletul locuieşte în trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. 4. Sufletul nevăzut este închis trupului văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. 5. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război , fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini fără să-i fi făcut un rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. 6. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul; sufletul iubeşte şi mădularele; şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. 7. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. 8. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor ; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. 9. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bună; şi creştinii, pedepsiţi în fiecare zi, se înmulţesc mai mult. 10. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le este îngăduit s-o părăsească.

Acest text, mi se pare a fi unul definitoriu asupra relației dintre creștini și statul secular. El ilustrează cel mai bine condiția de prag a creștinismului, de situație provizorie, dar și de limită a unui ”provizorat pământesc” aflat pe muchie de cuțit. Creștinul se află mereu străin în această lume, căreia nu-i întoarce spatele pentru că aici își arvunește de fapt veșnicia, dar având în permanență atenția îndreptată spre înaltul Împărățiaei ce va să vină. Pentru că Hristos a venit, însă Împărăția Sa încă nu pe deplin, ci doar pregustarea ei, care este Biserica. Biserica văzută devine cerul coborât pe pământ, scopul ei fiind ca prin ea, întreaga creație să devină cer, creând atmosfera de AȘTEPTARE a Împărăției.


Creștinismul este un mod de viață, aceasta ne spune Epistola către Diognet. Este modul bucuriei eterne sub lucrarea harului, este modul entuziasmului pentru găsirea adevărului, este, până la urmă, modul iubirii transformatoare a lumii. Cadrele firești ale raportului normal dintre teologie și politică se cuvin a fi trasate în acești termeni.

Răzvan Ionescu

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (IV)

Am stabilit că principiul fundamental al comunismului (ca şi al capitalismului) a fost (este) materialismul. Dacă materia este singura şi ultima realitate, rezultă în mod necesar, că ultimul ideal al omului nu poate fi decât producţia economică. Factorul economic împărţea (împarte) lumea şi societatea în două clase vrăjmaşe: capitalişti şi muncitori, proprietari şi proletari, exploatatori şi exploataţi. Comunismul trebuia să solidarizeze proletariatul în lupta de clasă, unindu-l în forme organizatorice dincolo de graniţele naţionale, sub presiunea interesului comun, care leagă la un loc pe toţi muncitorii din toate ţările: Proletari din toate ţările uniţi-vă!

Nicăieri nu s-a arătat mai bine profunda deosebire dintre cele două concepţii (naţionalism şi marxism) decât în sânul socialismului. Căci naţiunea este ameninţată şi din punct de vedere social de a se dizolva într-o solidaritate internaţională a clasei muncitorilor din toate părţile (D. GUSTI).

Comunismul ca şi capitalismul avea (are) nevoie să se răspândească în toate ţările, pentru schimbul de produse, pentru import, pentru pieţe. (E locul pentru a aminti un aforism aparţinând lui Joseph Schumpeter: Bursa de mărfuri nu poate în nici un caz înlocui căutarea Sfântului Graal).

O ţară care a adoptat un anume sistem ideologic se găsea (găseşte) foarte stingherită în relaţiile de interdependenţă cu alte ţări având altă formă de organizare. De aceea era (este) nevoie de forme de alianţă supranaţionale.

Contestând proprietatea privată, religia, familia – noţiuni care sunt reclamate de natura umană, comunismul s-a dovedit ca fiind împotriva dreptului natural.

Oamenii – spunea Fustel de Coulanges – simt în inima lor, că ei sunt acelaşi popor, când ei au o comunitate de interese, de afecţiuni, de amintiri, de opinii. Este ceea ce constituie patria. Oamenii vor să meargă împreună, să muncească împreună, să trăiască şi eventual, să moară unii pentru alţii.

Este relevant să amintim aici un detaliu mai puţin cunoscut. Din 1990 încoace, la întrebarea legată de auto-identificare naţională/europeană, procentul celor care se declară a fi numai europeni nu a depăşit niciodată 7%, stabilizându-se unde va în jurul a 4%. Procentul celor care se declară europeni şi naţionali nu a depăşit niciodată 17%, stabilizându-se la 11-12%, în vreme ce procentul celor care se declară numai naţionali s-a apropiat constant de 80%.

Patria este ceea ce noi iubim. Patria este un suflet, un principiu spiritual. De aceea, nu biologia, nici economia sau forţa militară dau seamă până la capăt de rosturile popoarelor – spune Nicolae Iorga. Abstracţie făcând de mărime sau de nivelul de vizualizare pe scena istoriei universale, o singură dimensiune poate consacra cu adevărat un popor: cea spirituală.

Este adevărat că sistemele politice şi sociale inspirate de ideea şi de sentimentul naţional, au dus la deformări şi excese uneori gravissime, dar ele sunt corijibile, pentru că pornesc de la o realitate naturală. Prin urmare, baza de la care porneşte comunismul este o eronată concepţie despre natura omului.

Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Asta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale, să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu odată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, desigur, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28, 19); Şi să predice în numele său pocăinţa spre iertare de păcate la toate neamurile, începând de la Ierusalim (Lc. 24, 47); Acum liberează pe robul tău stăpâne în pace după cuvântul Tău, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea, neamurilor şi mărirea poporului tău Israil (Lc. 2, 29); Prin care am luat dar şi apostolie spre supunere de credinţă între toate neamurile pentru numele său (Romani 1, 5); Pentru aceasta eu Pavel, legatul lui Hristos Iisus, pentru voi neamurile (Efeseni 3, 1).

Aşadar, creştinismul se adresează tuturor neamurilor. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?

Referinţe vetero-testamentare: Vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalmul 96); Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ […] Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului (Psalmul 148); Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă (Isaia 11, 10); Cu nume mare va fi neamul lor între neamuri şi urmaşii lor printre popoare. Toţi cei ce îi vor vedea vor da mărturie că ei sunt un neam binecuvântat de Domnul (Isaia 61, 9); Eu Mi-am zis: Cum să te pun pe tine în numărul fiilor şi să-ţi dau ţara cea plăcută, care este moştenirea cea mai frumoasă a mulţimii poporului? (Ieremia 3, 19); Miheia cap.4 (Profeţie despre chemarea neamurilor şi izbăvirea din robie) şi cap. 5 (Profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor);

Referinţe din Noul Testament: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul Slavei sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (Mt. 25, 31-33); După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic (Apocalipsa 7, 9).

Toate aceste referinţe scripturistice vorbesc despre existenţa popoarelor (a naţiunilor). De subliniat este că aceleaşi referinţe neo-testamentare care afirmă răspicat universalitatea învăţăturilor evangheliei, recunosc totodată existenţa popoarelor (a naţiunilor).

Ergo: a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora sensurile evangheliei. De când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni?

Mai mult decât atât, a fost invocat şi un alt argument extrem de grav. Incompatibilitatea dintre creştinism şi naţiune este dată de datoria dragostei îndreptată către întreaga umanitate, pe câtă vreme naţiunea reclamă o iubire exclusivă care implică chiar ura. Or, în morala creştină, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele nostru constituie esenţa, fundamentul. Acest din urmă argument al iubirii pe felii, surpă chiar temeiuri doctrinare. Mai întâi că, din punct de vedere ştiinţific, psihologia nu demonstrează că iubirea presupune ura. Ca să iubesc pe cineva nu presupune să urăsc pe altcineva. Dacă iubirea – simplu naturală – a unui om nu atrage în mod necesar după ea ura, cu atât mai mult iubirea creştină, care se hrăneşte din izvoare suprafireşti. Că tocmai noi, oamenii, mai mult sau mai puţin creştini, suntem departe de împlinirea acestei iubiri în care stă toată legea şi profeţii, abia aceasta este o temă pe care ar trebui să o pună în discuţie Biserica spre a identifica nu numai cauzele (dincolo de constatarea generică a naturii căzute) dar şi pentru a găsi soluţii (dincolo de sinceritatea sau ipocrizia iertării).

Un creştin, ca orice om dealtfel, în mod natural şi necesar este deopotrivă: o persoană, un membru al familiei, un membru al unui grup profesional, un membru al unui grup naţional şi în sfârşit, un membru al umanităţii. Nu stă în puterea omului, să se sustragă din vreunul din aceste cadre necesare, pe care natura, aşadar, Dumnezeu, le-a trasat vieţii lui. Cum însă potrivit cu spiritul şi litera sa, creştinismul nu striveşte natura, ci o împlineşte, o perfecţionează – n-am venit să stric legea sau profeţii: n-am venit să stric, ci să plinesc – zice Mântuitorul, urmează evident, că învăţăturile creştine şi mai ales cea care le cuprinde şi le rezumă pe toate, porunca dragostei, nu va avea rolul, să strivească această ordine naturală a vieţii omeneşti. Dragostea de aproapele nostru, fundamentala poruncă creştină, trebuie să se extindă asupra tuturor în mod real şi armonic. Acesta este sensul universalităţii dragostei creştine. Or, surpând integritatea familiei, surpi deopotrivă integralitatea naţiunii şi deformezi sensul fundamental al iubirii.

Fidelitatea faţă de pământ este cel mai mare obstacol în calea schimbărilor care sunt necesare pentru a schimba natura umană – avem aici catehismul modern şi post-modern laolaltă.

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (III)

Puţine sunt ideile care au exercitat asupra oamenilor o mai fascinantă seducţie decât aceea a egalităţii. Istoria comunismului aşează la naşterea sa ca sistem trei idei: binele comun, egalitatea şi munca.

Care este contribuţia creştină la egalitatea absolută dintre oameni? Egalitatea esenţială şi inegalitatea individuală a oamenilor. În ceea ce priveşte egalitatea esenţială cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor săi - Mergeţi în toată lumea,vestiţi evanghelia la toată zidirea – face din religia creştină nu o religie care se adresează unui popor anume ci omenirii întregi.

Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat – spune Apostolul Neamurilor în prima scrisoare adresată Corintenilor.

De aici decurg două consecinţe: 1) că nu mai este deosebire între iudei şi păgâni; şi cu toată împotrivirea iudaizanţilor, Evanghelia a fost predicată şi păgânilor. Auzind acestea, au tăcut şi au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă (Fapte 11,18); şi 2) că nu mai este deosebire între omul liber şi rob. Evanghelia, aşadar, se vesteşte şi unora şi altora.

Creştinismul nu putea desfiinţa sclavia prin mijloacele revoluţiilor moderne, producând tulburări ale ordinii sociale, cu consecinţe incalculabile. Dar, sămânţa aruncată de Hristos a încolţit în timp. Aflaţi în imposibilitatea de a desfiinţa sclavia, apostolii îi sfătuiesc pe sclavi să asculte pe stăpâni slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-8). Pe stăpâni, Sf. Ap. Pavel îi sfătuieşte să lase la o parte ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape părtinire (Efeseni 6, 9) şi să dea slugilor lor ce este drept şi potrivit, ştiind că şi voi aveţi Stăpân în ceruri (Coloseni 4,1). Mai mult decât atât, îi trimite înapoi lui Filimon pe sclavul acestuia, Onisim, dar nu ca pe un rob, ci mai presus de rob, ca pe un frate iubit (Epistola către Filimon 16).

În timp, Biserica va condamna în mod explicit sclavia. Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur, Lactanţiu sau Fericitul Augustin sunt exemplele cele mai la îndemână. Iată, bunăoară opinia Sf. Grigorie de Nyssa exprimată în Omilia a IV-a la Eclesiast: Pe acel, pe care Creatorul l-a făcut stăpânul pământului şi l-a aşezat să poruncească, voi îl supuneţi la jugul robiei? Astfel voi călcaţi porunca divină. Aţi uitat voi oare, care sunt marginile voastre? Această putere este mărginită la un timp anumit şi voi nu o puteţi întrebuinţa decât asupra animalelor fără raţiune. Cum se face deci, că lăsând deoparte fiinţele, care v-au fost date ca sclavi, voi vă legaţi de acei, care sunt liberi prin natura lor şi reduceţi la starea de dobitoace şi de târâtoare, pe acei care sunt de aceiaşi natură cu voi? Robul şi stăpânul se deosebesc ei în ceva? Nu sunt amândoi prefăcuţi în ţărână după moarte? Nu vor fi ei judecaţi de acelaşi Dumnezeu? Nu va fi pentru ei acelaşi rai şi acelaşi iad? Te întreb pe tine, cu care acest om este egal. Ce titlu de superioritate invoci pentru a crede stăpânul lui? Om tu însuţi, cum te poţi numi stăpânul unui om.


Biserica a tratat pe stăpân şi pe sclav cu aceleaşi mijloace harice; ea a recunoscut legitima căsătorie a sclavilor, împotriva legilor civile. Iubirea aproapelui este poruncă fundamental creştină, iar prin pilda samariteanului milostiv, Hristos identifică pe aproapele nostru în oricare dintre oameni. Mai mult decât atât, iubirea de aproapele nu se realizează deplin decât prin practica a două mari virtuţi şi anume iertarea celor ce ne-au făcut rău: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21-22) şi chiar răsplătirea lor cu bine: Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 43-44).

În acest fel Iisus Hristos învaţă principiul egalităţii, pe care lumea veche nu-l cunoştea, mai mult, el adaugă principiul iubirii aproapelui şi chiar al iubirii vrăjmaşilor, fapt care subliniază apăsat egalitatea esenţială a omului.

Dar, acelaşi creştinism care vorbeşte despre egalitate, afirmă cu putere principiul diferenţei dintre oameni; şi dacă ne gândim numai la parabola talanţilor vom vedea cum printr-o cuceritoare simplitate se arată deosebirile de la un individ la altul, dar şi dreapta judecată a egalităţii de proporţii. (Mai putem aminti aici de diversitatea darurilor Sfântului Duh de care vorbeşte Sf. Apostol Pavel în cap. XII, 1-12 din Epistola I către Corinteni).

Din aceste două categorii de texte ale Evangheliei rezultă atitudinea creştină: pe de-o parte egalitatea de esenţă a oamenilor, iar pe de altă parte principiul diferenţei individuale.

O societate care ţine seamă numai de una din aceste aspecte ale naturii umane, păcătuieşte nu numai împotriva naturii umane, dar păcătuieşte împotriva naturii şi a lui Dumnezeu, stăpânul naturii.


Biserica creştină a înţeles dintru început sensul profund al acestor raporturi şi din această pricină, chiar dacă a luptat pentru egalitate acolo unde ea se impunea, nu a încetat niciodată în a apăra drepturile individului pornind de la însuşirile lui particulare. Prin urmare, principiul egalitarismului social predicat de comunism şi socialism este infirmat de autoritatea învăţăturilor divine.

Multiculturalismul contemporan afirmă în mod apăsat principiul egalităţii şanselor fiecărei culturi, ceea ce presupune pe cale de consecinţă că toate culturile au aceeaşi valoare.

Egalitatea devine azi principiul valoric suprem pentru toate domeniile. Nu virtutea, principiu moral care ar trebui să-şi impună în chip natural întâietatea prin competiţie.

Nefiind o valoare naturală, egalitatea trebuie impusă. Cine o impune? Partidul, Conducătorul, Ideologul, Statul prin instituţiile reprezentative ale statului sau prin societatea civilă şi prin instituţiile acesteia.

Este de notorietate cazul lui Rocco Buttiglione, a cărui respingere ca membru al Comisiei Europene în toamna anului trecut a stârnit vii comentarii. Fost ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, în prezent profesor de drept la Universitatea din Roma, declara într-un articol publicat în străinătate şi preluat de cotidianul Ziua, în martie 2005: Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european (subl.ns.). Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă.

Iată cum, prin acest tip de constrângere intelectuală, suntem determinaţi să ne poziţionăm în afara moralei creştine, în schimb ne situăm de dragul egalităţii în chiar miezul corectitudinii politice – ideologie care, atunci când este denunţată ca atare, prin forţa coral - centrifugă a delictului de încălcare a drepturilor omului, te azvârle în afara cetăţii, pe cale de consecinţă pierzându-ţi calitatea de cetăţean. Morala creştină este taxată aşadar, ca delict de opinie, în urma căruia eşti ba şovin, ba xenofob, ba rasist. Morala devine astfel un trist şi cu totul condamnabil prilej de discriminare. Or, cine discriminează în ziua de azi, nu numai că nu mai merită să fie socotit un adevărat cetăţean, în definitiv – vorba cuiva – el nu mai poate fi nici măcar om.

Două sunt aspectele pe care trebuie să le identificăm în legătură cu corectitudinea politică: 1) că este o ideologie cu ajutorul căreia o minoritate îşi impune propriile opinii şi 2) că sorgintea comunistă şi totalitară a acestei prerogative a modernităţii o dezvăluie ca pe o gravă ameninţare la adresa libertăţii contemporane, leac împotriva naivilor care-şi închipuie comunismul mort sau trecut „în nefiinţă”, ca să reproduc o stereotipie ineptă a rubricii „decese” de la mica publicitate.

Veţi zice, bun şi ce legătură este între cazul Buttiglione şi comunismul egalitarist şi defunct? Ei bine, vă voi spune că acest tip de corectitudine politică modernă, asemeni comunismului revolut, surpă în modul cel mai direct familia.

S-a afirmat până la saturaţie despre familie că este baza societăţii. În ciuda banalizării prin repetare excesivă, formula cuprinde un adevăr profund, pe care dreptul natural ca şi creştinismul îl afirmă apăsat. Familia este unire liberă şi stabilă între un bărbat şi o femeie, în scopul satisfacerii instinctului natural de perpetuare a speciei omeneşti, a creşterii copiilor şi ajutorului atât material cât şi moral, pe care soţii şi-l datorează. Creştinismul impune constituţiei familiei aceleaşi caractere ca şi dreptul natural, dar o perfecţionează, ridicându-o la rangul de taină, adică considerându-o ca act omenesc, în care intervine în mod direct harul supranatural al lui Dumnezeu.

Treptat din societatea familiei, prin creştere naturală, s-au dezvoltat celelalte forme de organizare socială omenească, şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. De aceea ea (familia) formează celula societăţii, adică elementul de bază cel mai simplu, ca o colectivitate omenească să nu poată fi un simplu conglomerat de indivizi, ci o comunitate organică formată din persoane. Comunismul, plecând de la principiul libertăţii şi al egalităţii de drepturi între bărbat şi femeie, contestă constituţia ierarhică a familiei, stabilitatea ei (uşurează condiţiile divorţului), ca şi datoria părinţilor de a se îngriji de educaţia copiilor, datorie care revine conform comunismului, Statului. Iată ce ne spune prietenul şi colaboratorul lui Marx, şi anume Engels: Îngrijirea şi educaţia copiilor va fi o îndeletnicire publică (Die Pflege und Erziehung der Kinder wird öffentiliche Angelegenheit) .

Modernitatea ante-comunistă aşezată la 1791 în fruntea Constituţiei franceze şi intitulată Declaraţia drepturilor omului, certifică principiul egalităţii absolute a tuturor oamenilor. Ce face modernitatea post-comunistă de la început de mileniu trei? Legalizează căsătoria între homosexuali, într-un desăvârşit silogism conform căruia, dacă

A(bărbatul) + B(femeia) = C(familia), iar A(bărbatul) = B(femeia),

atunci de bună seamă că şi
A(bărbatul) + A(bărbatul) = C(familia)

după cum şi
B(femeia) + B(femeia) = C(familia).

Cât despre educaţia copiilor şi a tinerilor ea trebuie reglementată tot de către stat.

Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care tu ridici glasul la proprii tăi copii, când le faci educaţia.

Ce mai trebuie pentru a distruge trăinicia acestei venerabile instituţii omeneşti de drept natural care este familia? Când în numele libertăţii se lasă formarea şi desfacerea ei în seama capriciilor sentimentale de moment? Când înaltul ei scop moral – creşterea copiilor – se fixează de către Stat? Nemaiadăugând aici gravele probleme ale pauperizării ori al numărului insuficient de locuinţe.

Ajungem treptat la un simulacru de familie, în care habitusurile specifice ei (iubirea reciprocă, autoritatea, sentimentul de jertfă, ascultarea) devin amintiri ale unui timp din ce în ce mai vechi şi mai învechit în raport cu stereotipiile repetitive ale modernităţii, fatalmente din ce în ce mai noi.

Dacă surpi creşterea naturală a familiei, se surpă şi celelalte forme de organizare sociale omenească pe care le-am enumerat în ordinea timpului istoric şi anume: clanul, tribul, cetatea, naţiunea. Aşadar, iată-ne ajunşi la o altă coincidenţă a comandamentelor modernităţii.

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; SPAŢIUL şi TIMPUL, VREREA şi PUTEREA (II)

Constituţia bolşevică din 1929, prin articolul confesional, interzicea orice propagandă religioasă dar lăsa liberă orice propagandă antireligioasă. (Dealtfel în toamna anului 1930, la Leningrad s-a înfiinţat chiar şi o universitate antireligioasă pentru copii).

Rememorând asemenea fapte aparţinând istoriei răsăritului european, nu avem cum să nu evocăm bunăoară, recentul european francez care interzice în şcoli prezenţa oricăror însemne religioase socotite ca propagandă. Vigilenţa komisarilor republicii laice din ţara lui Voltaire şi-a arătat apăsat trezvia cu prilejul mutării la Domnul a Papei Ioan Paul al II-lea, când vocile unor politicieni au găsit de cuviinţă coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, ca fapte ce contravin specificului republicii laice. Primul Ministru, Jean - Pierre Raffarin a dezamorsat prompt situaţia grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membrii ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif.

Inaugurarea anului academic în ianuarie 2008 la Universitatea „La Sapienza” din Roma nu a fost câtuşi de puţin una calmă. Mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Papei Benedict al XVI-lea la acel eveniment, denunţând „obscurantismul” de care Suveranul Pontif a dat dovadă în discursul său intitulat „Credinţă, Raţiune şi Universitate: amintiri şi reflecţii” pronunţat la 12 septembrie 2006 la Universitatea din Regensburg. Cu acel prilej, Benedict al XVI-lea a evocat un episod la care fusese martor în anul 1959, an în care şi-a început activitatea de profesor academic la Universitatea din Bonn. La acea vreme exista pe lângă un contact foarte direct cu studenţii şi unul între profesori. Se întâlneau, înainte şi după prelegeri, istorici, filozofi, filologi şi, fireşte, teologi, dat fiind existenţa în cadrul universităţii a două facultăţi de profil. O dată în fiecare semestru exista o aşa-numită "dies accademicus", în care profesorii de la toate facultăţile se prezentau în faţa studenţilor întregii universităţi, făcând posibilă o adevărată experienţă de "universitas": adică experienţa faptului că, în pofida tuturor specializărilor, care uneori fac imposibilă intercomunicarea, există un punct comun dat de lucrarea în totalitatea unicei raţiuni, dar fireşte, cu dimensiuni policrome. Responsabilitatea comună pentru uzul corect al raţiunii devenea astfel experienţă vie. Cele două facultăţi de teologie, interogându-se asupra dimensiunii raţionale a credinţei, desfăşurau o activitate care, în mod necesar, făcea parte din "întregul" realităţii "universitas scientiarum" (universitatea ştiinţelor), chiar dacă nu toţi puteau împărtăşi credinţa, pentru a cărei corelaţie cu raţiunea comună se străduiau teologii. Această coeziune interioară în cosmosul raţiunii nu a fost deranjată nici măcar atunci când s-a aflat ştirea că unul dintre profesori constatase existenţa în universitate a unei ciudăţenii: două facultăţi care se ocupau de un lucru care nu exista - de Dumnezeu! „Chiar şi în faţa unui scepticism atât de radical rămâne necesar şi rezonabil a se interoga asupra lui Dumnezeu prin intermediul raţiunii şi aceasta trebuie să se facă în contextul tradiţiei credinţei creştine: acest lucru, în ansamblul universităţii, era o convingere evidentă”- a adăugat Papa Ratzinger. Desigur aceasta nu a fost singura afirmaţie prin care Suveranul Pontif a iritat pe noii progresişti europeni. A mai contat şi evocarea dialogului purtat odinioară între Manuel al II-lea Paleologul şi un erudit persan pe tema jihad-ului şi a răspândirii credinţei cu spada. În orice caz, protestelor studenţilor de la „La Sapienza” li s-a alăturat scrisoarea de susţinere a 67 de profesori către rectorul universităţii romane, Renato Guarini, prin care apreciau vizita Papei ca fiind un eveniment „inoportun”, solicitând astfel anularea ei. În textul pe care Suveranul Pontif ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Să mai adăugăm, spre ştiinţa celor ce manifestă încă nelinişti privind tulburătoarea chestiune a întâietăţii dintre găină şi ou că, ironie a sorţii, Universitatea „La Sapienza” a fost fondată în anul 1303 de către nimeni altcineva decât... un Papă, respectiv Bonifaciu al VIII! La urma urmei, nimic nou în întâmplarea petrecută la începutul acestui an în Cetatea Eternă. Cu aproape două mii de ani în urmă, discursul despre „Învierea din morţi” al unui alt cetăţean al ei, evreul Pavel din Tarsul Ciliciei, „agentul electoral al lui Iisus Hristos” – cum avea să-l numească Emil Cioran - era expediat cu asemănătoare mefienţă din areopagul atenian al elitelor epicureo-stoice: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată”.

În fine, hotărârea CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) din 3 noiembrie 2009, OBLIGĂ statul italian să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece acestea constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi a majorităţii cetăţenilor europeni.

Comunicatul dat de Patriarhia Română, intitulat „O justiţie injustă” a fost prompt şi ferm totodată:

„Patriarhia Română consideră nedreaptă recenta hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) prin care statul italian este obligat să elimine crucifixele din şcolile publice deoarece constituie un atentat la adresa identităţii religios-spirituale a poporului italian şi, implicit, a majorităţii cetăţenilor europeni. Sub pretextul apărării drepturilor şi libertăţilor unei minorităţi agresive şi intolerante faţă de valorile împărtăşite public de către o majoritate creatoare de cultură şi civilizaţie pe continentul european, asistăm din nou la o încercare de minimalizare a rolului şi contribuţiei creştinismului la cultura şi civilizaţia Europei. Această intenţie a fost evidentă cu prilejul redactării Proiectului Constituţiei Europei Unite (2003), atunci când au existat ample dezbateri pentru introducerea unei menţiuni speciale referitoare la rădăcinile creştine ale Europei. Această menţiune nu a mai fost inclusă în textul final al Constituţiei din cauza faptului că un curent antireligios şi autosuficient, sub pretextul principiului neutralităţii, a dorit cu orice preţ să impună o viziune specifică despre ceea ce înseamnă laicitatea puterii de stat. Din păcate, atunci, au fost ignorate total principiile Tratatului de la Amsterdam (1997) care au stabilit în mod expres faptul că: „Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază în baza dreptului naţional Bisericile, asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre”.

Prin astfel de hotărâri, inclusiv ca cea a CEDO împotriva statului italian, se remarcă o tendinţă de uniformizare sub pretextul protejării pluralismului şi de exilare a religiei în spaţiul privat, aşa cum se întâmpla în timpul regimului comunist din Europa răsăriteană, când o minoritate ideologică persecută credinţa, tradiţia şi cultura majorităţii.

Fundamentul creştin al Europei nu reprezintă doar o simplă rădăcină, ci o matrice valorică ce conferă o identitate specifică culturii şi civilizaţiei europene, care contribuie la educaţia şi formarea personalităţii omului cu o atitudine pozitivă şi responsabilă faţă de sine şi faţă de societate, deschisă şi tolerantă faţă de alte religii şi alte valori.


Apreciem că o societate nu poate exista fără simboluri, iar dacă simbolurile creştine religioase devenite simboluri naţionale culturale laice vor fi excluse din spaţiul public, alte simboluri (comercial-consumiste, pragmatiste, nihiliste şi globalizante) le vor lua locul, aducând cu sine confuzie în loc de convergenţă şi revoltă în loc de respect reciproc” (BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE).


Din pricina campaniei electorale acest „eveniment” a trecut cvasi-neobservat, deşi după ştiinţa mea (se poate să mă înşel), la un interval de trei luni de la data hotărârii respective, ea devine obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.


(Urmează)

PRIMEJDIOASELE STEREOTIPII ALE MODERNITĂŢII; TIMPUL şi SPAŢIUL, VREREA şi PUTEREA (I)

Ortodoxie şi Modernitate - iată o alăturare ce are darul de a evoca multora avertismentul sonor al unei stări de fapt antagonice dar care, într-o lume creştină teafără s-ar cuveni să constituie mai degrabă exemplul tipic de oximoron. Se pune adesea întrebarea, ce legătură ar putea avea Biserica Ortodoxă cu modernitatea sau post -modernitatea – expresie contondentă şi intempestivă a unui prezent insolent - atâta timp cât ea (Biserica) îşi întemeiază dogmele în primele opt veacuri creştine, aşadar pe fapte ale trecutului, ale unui timp deja consumat? Cu alte cuvinte, ni se sugerează că între Ortodoxie şi Modernitate există o problemă de timp sau mai degrabă de contratimp. Este adevărat, Biserica Ortodoxă a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea fixate de cele şapte sinoade ecumenice, constituind solidar şi armonic un trup unic în care să fie articulaţi toţi creştinii, având un singur Cap: Iisus Hristos. Ca tradiţie dogmatică, Ortodoxia îşi are rădăcinile în Răsărit şi într-un sens istoric se identifică cu marea sinteză patristică, adică cu articularea edificiului teologic, liturgic şi canonic pe baza regulii de credinţă apostolice, în perioada sinoadelor ecumenice. Numai că, nici teologia patristică şi nici Ortodoxia nu pot fi limitate doar la această perioadă de timp, deoarece pe de-o parte Tradiţia se află într-un continuu proces de interpretare şi actualizare, iar pe de altă parte Iisus Hristos cel înviat îmbracă în realitatea Sa cea înviată tot mai mari părţi din omenitatea istorică, fiind cotemporan cu desfăşurarea ei ca Biserică. Cu alte cuvinte, insolenţei unui prezent diacronic identificat ca modernitate şi post - modernitate, ortodoxia îi răspunde printr-o insolita prezenţă sincronică a Mântuitorului. Iată de ce, încă de la început sunt nevoit să constat că atomizarea celor doi termeni, Ortodoxie şi Modernitate, nu este numai neproductivă ci şi profund inconformă cu atitudinea şi reperele veşnic vii ale creştinismului autentic, fapt probat – oare pe deplin? - în decursul veacului trecut. Desigur că aceasta ar trebui să reprezinte unghiul de vedere dinspre Ortodoxie către Modernitate. Că unghiul de vedere al Modernităţii înspre religie (în general) şi Ortodoxie (în special) este dacă nu advers, atunci măcar ostil, aceasta este o altă problemă ale cărei coincidenţe şi repere răzleţe vom căuta să le amintim măcar în treacăt în cele ce urmează.

Exegeţi ai impactului autohton cu modernitatea şi post – modernitatea au observat, oarecum legitim, că marea majoritate a ţărilor est-europene nu îşi încheiaseră modernizarea în momentul căderii în malaxorul comunist. Avem aici în vedere cele patru componente minimale ale idealurilor politico-economice ale Iluminismului: (1) noţiunea de cetăţenie egală indiferent de apartenenţă religioasă, etnică, sexuală etc şi existenţa unei societăţi civile, structurată prin intermediul unei administraţii eficiente, (2) existenţa unor instituţii reprezentative ale statului, care să asigure respectarea drepturilor individuale şi consensul social al respectului legilor, (3) economia de piaţă liberă şi (4) secularizarea, fapt ce în Europa a însemnat separarea Bisericii de stat şi emanciparea vieţii sociale de sfera religiosului.

Aşadar, comunismul (piedică în calea modernităţii) ar fi motivul pentru care astăzi de-abia intrăm în ceva în care de fapt odinioară eram (Europa), înlocuind giubeaua cu şapca proletară după un scurt şi crispat intermezzo paşoptist cu joben, dar aducător în chip fericit de autocefalie ecleziastică şi întregire naţională. Cu alte cuvinte comunismul este un accident istoric care ne-a îndepărtat (pentru o vreme) de modernitate şi nu o altă faţă (pe dos) a aceleaşi modernităţi. Puţini sunt cei care au luciditatea, onestitatea şi curajul de a denunţa în revoluţia bolşevică împlinirea Revoluţiei Franceze şi în cele două mari calamităţi ale sec. XX, fascismul şi comunismul, împliniri funeste ale statului iacobin – totalitar. Am sfârşit cu regii pământului, să ne ocupăm acum cu regii cerului - spunea Lunacearski – comisar la instrucţia publică, într-un discurs rostit la Moscova pe tema „Pentru ce nu trebuie să credem în Dumnezeu” (vezi Marx Cramer – L’Internationale bolchevique contre la Religion – Geneva, 1915, dar şi, sau mai ales, Le livre noir de la Révolution française – aproape 900 de pagini apărute la Paris în 2008).

Iată de ce cred că, pentru o corectă definire a reperelor europene contemporane şi a tendinţelor globalizante, Biserica trebuie să identifice punctele de coincidenţă dintre itinerariile comunismului şi ale modernităţii sau cu alte cuvinte să încerce să răspundă la întrebarea „ce-i mâna pe ei în luptă?”

Pentru că, atunci când este vorba de comunism, care încă se bucură de o bună reputaţie intelectuală în lumea liberă, oamenii au o măsură de judecată diferită faţă de nazism. Printr-o curioasă întorsătură, de fiecare dată, importanţa holocaustului este afirmată în chip polemic ca fiind covârşitor mai mare decât grozăvia zecilor de milioane de victime ale comunismului. Este ca şi cum nazismul ar fi fost o crimă împotriva umanităţii în timp ce comunismul ar fi fost una în favoarea umanităţii. Faptul că astăzi opinia publică internaţională continuă să tolereze propaganda comunistă şi să dorloteze ideologia marxist – leninistă, care, prin teoria exterminării duşmanului de clasă, este la fel de pernicioasă ca şi teoria rasistă a lui Rosenberg, dovedeşte că raţiunea omenirii este pe jumătate somnolentă(o foarte utilă lectură în acest sens este polemica dintre François Furet şi Ernst Nolte, apărută în lb. română la Ed. ART, 2007, sub titlul „Fascism şi comunism”).

Biserica Ortodoxă nu trebuie să uite că un an sau doi înaintea anului 1964, când “bandiţii” politici urmau a fi eliberaţi din închisori, la Aiud, s-a încercat de către comunişti un experiment în procesul de reeducare premergător eliberării. Dat fiind că printre deţinuţi se aflau foarte mulţi clerici, dar şi oameni deosebit de credincioşi, sau pe care suferinţa detenţiei îi întorsese definitiv cu faţa către Dumnezeu, regimul concentraţionar hotărâse să oblige, mai cu seamă pe preoţi, să semneze un act scris prin care consimţeau apostazierea. Să adăugăm la aceasta „oficierea” ritualului liturgic cu urină şi fecale ori profanarea locaşurilor creştine, mai întotdeauna însoţită de scoaterea ochilor sfinţilor, de scobirea furioasă a frescei până dincolo de tencuială, primitivismului blasfemiator scăpându-i amănuntul că albul ochilor acuză şi mai abitir vederea celorlalţi. Las în seama specialiştilor hermeneutica acestei ideologii.

Comunismul, ca sistem, nu s-a limitat (nici nu se putea) la ordinea socială şi economică. Să facem un efort de memorie spre a ne aduce aminte care era (este) nucleul doctrinei lui Marx. Şi cine ar putea să-l identifice mai bine decât prietenul şi colaboratorul său intim, un anume Fr. Engels: Cele două mari descoperiri: concepţia materialistă a istoriei şi descoperirea secretului producţiei capitaliste prin plus-valoare le datorăm lui Marx. Cu ele socialismul devine ştiinţă.

Prin materialism istoric se înţelege concepţia conform căreia toată istoria omenirii, cu toate fenomenele politice, religioase şi juridice, reprezintă un mare proces evolutiv, în care nimic nu este permanent şi neschimbător, decât necesara naştere şi dispariţie, şi în care, orice progres se realizează numai pe baza raporturilor economice. Sursele lui Marx? Pe de-o parte Hegel, de la care ia ideea necesităţii evoluţiei, nu însă şi idealismul absolut al acestuia, iar pe de altă parte Feuerbach, de la care împrumută concepţia materialistă, pe care însă o modifică, atribuind materiei nu o evoluţie mecanică, precum acesta, ci una dialectică.

Formulând teoria materialismului istoric, adică încercând să explice societatea omenească şi evoluţia ei prin singur doar factorul material al producţiei economice, Marx se vede nevoit, pentru a-şi face teoria inteligibilă, să-i dea o dimensiune absolută de teorie filosofică, dând astfel satisfacţie necesităţii de absolut a minţii omeneşti. Astfel se ajunge la materialismul metafizic – concepţie filosofică, după care ultima şi singura realitate a lumii este materia, iar spiritul cu toate manifestările şi produsele lui nu este decât un fenomen derivat, secundar, un epifenomen.

În acest fel, pe fundalul spiritului desacralizat al modernităţii, comunismul a furnizat o teorie a mântuirii în termeni laici. Concepţia metafizică a materialismului păcătuieşte fundamental prin negaţia brutală şi nejustificată, a ceea ce formează esenţa naturii umane şi a aspiraţiilor sale cele mai intime. Este peste putinţă să determini adevăratele necesităţi individuale şi sociale ale omului, fără să-i cunoşti natura lui. Or, natura umană, în ceea ce prezintă ea esenţial şi caracteristic, este în primul rând sufletul său, cu aspiraţia irezistibilă către cunoştinţa şi iubirea absolutului. Tendinţa primordială a omului – conştientă sau instinctivă – către cunoaşterea şi iubirea absolutului, constituie prima şi fundamentala trăsătură a naturii lui. Iar religia şi gândirea metafizică îi sunt expresia.

Din această pricină comunismul a avut succes, pentru că el este, în esenţa lui, o religie laică, perfect adaptată instinctelor încă orientate religios ale omului radical desacralizat şi fatalmente univoc material al modernităţii.

(Urmează)